$$$

 🔷'8️⃣0️⃣În anii ’80, în loc să fie distruse, mai multe biserici din București au fost salvate printr-o ingenioasă manevră inginerească, unică în Europa de Est la acea vreme. Au fost ridicate și mutate cu totul!

🔹În anii ’80, în plin proces de sistematizare a Bucureștiului, mai multe biserici vechi, cu valoare istorică și spirituală, au fost salvate de la distrugere printr-o ingenioasă manevră inginerească fără precedent. În loc să fie rase de pe fața pământului, aceste lăcașuri de cult au fost ridicate cu totul de pe fundațiile lor și mutate – unele chiar și câteva sute de metri.

🔹Această intervenție spectaculoasă a fost posibilă datorită curajului și inteligenței unui om: inginerul Eugeniu Iordăchescu, care a inventat o tehnologie specială de mutare a clădirilor, bazată pe glisarea întregii structuri pe șine metalice și role. Fără să afecteze zidurile, pictura interioară sau turlele, bisericile au fost deplasate cu o precizie uimitoare, milimetru cu milimetru, timp de zile întregi, sub ochii uluiți ai credincioșilor și ai muncitorilor care știau că asistă la un act de salvare în tăcere.

🔹Printre cele mai impresionante exemple se numără Biserica Mihai Vodă, mutată pe o distanță de 289 metri și coborâtă cu 6 metri față de nivelul inițial, pentru a fi mascată între clădirile nou ridicate. La fel, Schitul Maicilor, Biserica Sfântul Ilie-Rahova, Biserica Olari și multe altele au fost salvate prin aceeași metodă. În total, 13 biserici au fost relocate în București în acea perioadă, într-un efort tăcut, dar remarcabil de păstrare a patrimoniului în vremuri ostile memoriei.

🔹Această operațiune nu a fost doar un act tehnic, ci o formă discretă de rezistență culturală și spirituală. Într-o perioadă în care trecutul era considerat un obstacol în calea „omului nou”, iar credința era marginalizată, translatările bisericilor au devenit gesturi de protejare a identității și a continuității românești. Ascunse între blocuri, lăcașurile de cult și-au continuat viața, slujbele, clopotele și rugăciunile, chiar și în umbra indiferenței oficiale.

🔹Astăzi, aceste biserici stau mărturie nu doar a trecutului spiritual, ci și a geniului tehnic românesc, a curajului profesional și a valorii tăcute a celor care au ales să protejeze, nu să distrugă. Ele sunt dovezi vii că în mijlocul unei epoci care promova ștergerea memoriei colective, a existat totuși speranță, solidaritate și hotărârea de a salva ceea ce este sacru.

🔹În spatele fiecărei biserici mutate în acei ani se află o poveste – nu doar de piatră și mortar, ci de conștiință, verticalitate și credință dusă până la capăt. Încă în picioare astăzi, nu sunt doar clădiri religioase, ci simboluri ale unei rezistențe silențioase care a învins tăcerea cu ajutorul științei și al devotamentului față de rădăcini.

Sursa: Anxietate•

$$$

 

Cândva, voi avea un fiu, iar eu voi face totul exact pe dos. Îi voi spune, de la vârsta de trei ani: „Dragul meu! Nu ești obligat să devii inginer. Nu trebuie să fii jurist. Nu contează ce vei alege să fii când vei crește. Vrei să fii medic legist? Foarte bine! Comentator sportiv? De ce nu! Un clovn într-un centru comercial? Alegere minunată!”

Iar la împlinirea celor treizeci de ani, va veni la mine acel clovn chel, transpirat, cu fardul topit pe față, și-mi va spune: „Mamă! Am treizeci de ani! Sunt clovn într-un mall! Asta ai vrut pentru mine? La ce te gândeai, mamă, când îmi spuneai că nu e necesar să fac studii superioare? Ce sperai, mamă, când mă lăsai să joc fotbal cu băieții în loc să fac matematică?”

Iar eu îi voi răspunde: „Dragul meu, eu doar te-am urmat, nu am vrut să pun presiune pe tine! Nu iubeai matematica, iubeai joaca cu cei mai mici.” Iar el va spune: „Eu nu știam unde duce totul, eram copil, nu puteam decide nimic. Tu... tu mi-ai ruinat viața” — și își va întinde cu mâneca murdară rujul pe obraz. Atunci mă voi ridica, îl voi privi cu atenție și-i voi spune: „Ascultă-mă. În lume există două tipuri de oameni: unii trăiesc, iar alții caută mereu vinovați. Și dacă tu nu înțelegi asta, atunci ești un prost.”

El va spune „ah” și va leșina. Terapia va dura în jur de cinci ani.

Sau poate altfel. Cândva voi avea un fiu și voi proceda exact invers. Îi voi spune de la trei ani: „Nu fi prost, Vladic, gândește-te la viitor. Învață matematica, Vladic, dacă nu vrei să lucrezi toată viața într-un call center.”

Iar la treizeci de ani va veni la mine acel programator chel, transpirat, cu riduri adânci pe chip, și-mi va spune: „Mamă! Am treizeci de ani. Lucrez la Google. Muncesc douăzeci de ore pe zi, mamă. Nu am familie. La ce te gândeai, mamă, când mi-ai spus că o slujbă bună îmi va aduce fericirea? Ce-ai vrut, mamă, când m-ai obligat să învăț matematică?”

Iar eu voi spune: „Dragul meu, eu am vrut doar să ai o educație solidă! Să ai șanse reale, copilul meu.” Iar el va răspunde: „Ce să fac cu toate aceste șanse, dacă sunt nefericit, mamă? Trec pe lângă clovni în mall și îi invidiez. Ei sunt fericiți. Puteam fi și eu acolo, dar tu... tu mi-ai frânt viața” — și își va freca cu degetele rădăcina nasului, sub ochelari. Atunci mă voi ridica, îl voi privi cu seriozitate și-i voi spune: „Ascultă. În lume există două tipuri de oameni: unii trăiesc, alții se plâng continuu. Și dacă tu nu înțelegi asta, înseamnă că ești un prost.”

El va spune „oh” și va cădea leșinat. Va avea nevoie de aproximativ cinci ani de terapie.

Sau altfel. Cândva voi avea un fiu și voi face totul pe dos. Îi voi spune de la trei ani: „Eu nu sunt aici ca să-ți dau lecții. Eu sunt aici să te iubesc. Du-te la tatăl tău, dragul meu, întreabă-l pe el. Eu nu vreau să fiu din nou țapul ispășitor.”

Și la treizeci de ani, va veni la mine acel regizor chel, transpirat, cu o melancolie slavă în privire, și-mi va spune: „Mamă! Am treizeci de ani. De treizeci de ani încerc să-ți atrag atenția, mamă. Ți-am dedicat zece filme și cinci piese de teatru. Am scris o carte despre tine, mamă. Și totuși, parcă nu-ți pasă. De ce nu ți-ai exprimat niciodată părerea? De ce m-ai trimis mereu la tata?”

Iar eu îi voi spune: „Dragul meu, nu am vrut să decid în locul tău! Eu doar te-am iubit, iar pentru sfaturi... tatăl tău era acolo.” Iar el va spune: „Și la ce-mi foloseau sfaturile lui, când eu pe tine te întrebam, mamă? Mi-am dedicat viața dorinței de a-ți câștiga atenția, mamă. Sunt obsedat de tine, mamă. Aș da orice să știu măcar o dată, o singură dată, ce gândești despre mine. Prin tăcerea ta, prin detașarea ta, tu... tu mi-ai frânt viața” — și-și va arunca teatral mâna la frunte. Atunci mă voi ridica, îl voi privi adânc în ochi și-i voi spune: „Ascultă. În lume există două tipuri de oameni: unii trăiesc, iar alții așteaptă la nesfârșit. Și dacă tu nu înțelegi asta, înseamnă că ești un prost.”

El va spune „ah” și va leșina. Terapia va dura, cel mai probabil, cinci ani.

Acest text este un excelent antidot împotriva perfecționismului nostru matern – acea luptă de a fi „mama ideală”. Relaxați-vă! Oricât ne-am strădui să fim cele mai bune mame, copiii noștri tot vor avea ce povesti psihoterapeuților lor.

Autor: Svetlana Hmel...

Preluat: Marcus de seară...

$$$

 Pilda asinului care n-a renunțat...

Inspirată din Esop, VI sec. î.Hr.

Într-o zi, asinul unui ţăran căzu într-un puț adânc.

Animalul începu să răcnească și să plângă cu disperare.

Timp de ore întregi, ţăranul încercă să găsească o soluție, dar în cele din urmă se opri, obosit și deznădăjduit.

„E prea bătrân... și oricum, puțul acesta e uscat de mult timp şi trebuie astupat," îşi zise.

Așa că își chemă vecinii, fiecare luă o lopată și începură să arunce pământ în puţ.

Când înțelese ce i se întâmplă, bietul animal începu să ragă și mai tare.

Dar, după câteva clipe, spre uimirea tuturor, asinul tăcu.

Ţăranul privi în jos și ceea ce văzu îl lăsă fără cuvinte:fiecare pală de pământ care cădea pe spatele lui era scuturată, bătută cu copitele, iar asinul urca un pas mai sus.

Cu fiecare lopată aruncată, asinul se ridica. Până când, în cele din urmă, ieși singur din puţ, liber, cu capul sus.

Morala:

Viața ne va arunca, fără milă, tot felul de greutăți.

Uneori, ne va îngropa în dezamăgiri, boală, singurătate sau nedreptate.

Dar secretul nu e să ne plângem,ci să folosim fiecare pală de pământ ca pe un pas spre ieşire...

Fiecare problemă e o treaptă.

Fiecare lovitură poate fi transformată în ridicare.

lar dacă nu renunțăm, chiar și din cel mai adânc puț putem ieși... în lumină.

Gând de final:

Bate pământul. 

Calcă-I. 

Ridică-te. 

Nu te opri.

Învaţă să fii o soluție, nu o povară.

lubește mai mult.

 lartă mai repede. 

Şi lasă ca „adevărații măgari" să fie alții...

Sursa: Planeta Pământ 

și curiozitatea ei...

$$$

 Când te gândești la cele mai inteligente animale, probabil îți vin în minte delfinii, cimpanzeii sau câinii. Dar... porcii?

Porcii sunt uneori mai inteligenți decât câinii, iar asta nu e doar o legendă rurală. Studii științifice au demonstrat că porcii au o inteligență comparabilă cu a unui copil de 3 ani. Ei pot învăța comenzi, pot fi dresați ușor și reacționează la nume exact ca un câine de companie.

Recunosc propria reflexie în oglindă, acesta fiind un test clasic al conștiinței de sine, pe care puține animale îl trec (alături de elefanți, delfini sau ciori).

 Învăță rapid prin observație și sunt capabili să rezolve puzzle-uri sau să treacă prin labirinturi pentru a obține hrană, demonstrând o memorie excelentă și o remarcabilă capacitate de planificare și adaptare.

Mai mult decât atât, porcii sunt extrem de sociabili și empatici. Își formează prietenii, comunică printr-o gamă variată de sunete și pot chiar suferi dacă sunt separați de partenerii lor.

Departe de stereotipul de animal „murdar și simplu”, porcul este o creatură complexă, curată și... deșteaptă!...

Sursa: Atlasul Lumii ...

$$$

 În Japonia medievală, pisicile erau considerate extrem de valoroase, deoarece aveau un rol esențial în protejarea uneia dintre cele mai importante resurse ale țării: mătasea. Producția de mătase era o industrie vitală, iar șoarecii și șobolanii reprezentau o amenințare constantă pentru fermele de viermi de mătase și pentru depozitele de coconi. Din acest motiv, autoritățile japoneze au emis legi care interziceau cumpărarea și vânzarea pisicilor, pentru ca acestea să poată circula liber și să-și facă treaba.

Pisicile erau hrănite și respectate de comunități, fiind văzute drept protectoare ale bunăstării colective. Multe temple și gospodării le ofereau hrană și adăpost, considerându-le adevărate „gardiene” ale prosperității. În unele zone, se credea că pisicile protejează nu doar bunurile materiale, ci și de spirite rele, așa că erau tratate cu mult respect.

Această protecție legală a dus la creșterea populației de pisici și a consolidat statutul lor special în cultura japoneză. Chiar și astăzi, în Japonia, pisicile sunt privite ca animale norocoase și protectoare, moștenire directă a credințelor și practicilor din acea perioadă...

Preluat: Internet...

$¢$

 

În timpul unui razboi, soldații au intrat într-un sat și au violat toate femeile. Una singură i-a rezistat soldatului care intrase peste ea, pe care l-a ucis și decapitat! După ce soldații au plecat, toate femeile au ieșit din case și-și ridicau hainele rupte plângând, cu excepția celei care se luptase! Ea a plecat acasă și a venit cu capul soldatului în mâini. Privirea ei era plină de mândrie și spunea:

-Credeați că l-aș fi lăsat să mă violeze fără să-l omor sau să mă omoare???

Femeile din sat s-au uitat una la alta si au hotărât să o ucidă, pentru ca ea sa nu se mai mândrească cu onoarea ei si pentru ca soții lor sa nu le întrebe cand se intorc acasă de ce nu au rezistat ca ea! A fost atacată și ucisă.

(Au ucis onoarea ca să poată trăi rușinea! )

La fel se petrec lucrurile în cazul corupților din societatea noastră de astăzi. Ei ucid și izolează fiecare persoană cinstită, astfel încât să nu existe martor la corupția lor...!

$$$

 Orașul care reapare o dată pe an – Enigma cetății subterane din mijlocul deșertului

La marginea unui deșert tăcut din Asia Centrală, acolo unde dunele par să înghită orice urmă de viață, există o poveste care circulă doar în șoaptă printre triburile nomade: o dată pe an, într-o noapte fără lună, un oraș întreg iese din nisip, își deschide porțile, apoi dispare la răsărit. Fără urme. Fără martori oficiali. Fără explicații.

Într-un manuscris persan de secol XIV, numit Zahir, apare o scurtă mențiune despre „o cetate de lumină” care „se arată numai celor cu inimă curată”. Textul, extrem de criptic, notează:

„Unde nisipul bate în cerc și cerul tace, acolo se înalță ziduri care nu sunt din această lume. Dar ele nu rămân. Doar cei ce au pierdut tot pot păși înăuntru.”

Acest fragment a fost considerat o alegorie. Până când, în anii ’90, doi exploratori francezi au relatat că, în timp ce traversau o zonă pustie în Karakum, au văzut la distanță o structură luminoasă, ca un oraș cu ziduri albe și turnuri din piatră translucidă. Au încercat să se apropie, dar la mai puțin de 500 de metri, imaginea a dispărut în aerul fierbinte.

Cei puțini care susțin că au ajuns aproape spun că orașul este de o simetrie perfectă. Are patru porți, fiecare orientată spre unul dintre punctele cardinale, iar în mijloc – o piață cu o fântână care nu curge. Clădirile nu par părăsite, dar nu există oameni. Uneori, se aud pași. Alteori, se simt curenți de aer rece care vin dinspre subteran.

Unii spun că în interiorul orașului timpul încetinește. Că o oră petrecută acolo pare o clipă. Alții spun că au simțit o prezență – ca și cum cineva i-ar fi privit din ziduri.

Sateliții nu detectează nimic neobișnuit în zonă. Dar un fenomen recurent atrage atenția: la o anumită dată a anului, senzorii de temperatură detectează o scădere bruscă, cu 6–7 grade Celsius, într-o zonă circulară cu diametrul de 3 km. Fenomenul durează aproximativ 6 ore, apoi totul revine la normal.

Unii cercetători cred că este vorba despre o activitate geotermală neobișnuită. Alții vorbesc despre o anomalie de tip spațio-temporal – o buclă în care trecutul și prezentul se suprapun pentru scurt timp.

Nu există nicio civilizație cunoscută care să fi locuit acea regiune în perioada istorică clasică. Dar în 2007, un ciob de ceramică gravat cu simboluri necunoscute a fost găsit la marginea cercului de răcire. Materialul nu corespunde niciunui compus din zonă – are o densitate și o rezistență apropiată de cea a siliciului pur.

Simbolurile, traduse ipotetic, ar însemna:

„Aici este interzisă uitarea. Aici rămâne doar ceea ce a fost cu adevărat.”

Un grup de mistici sufi crede că orașul este, de fapt, un spațiu unde amintirile devin reale. Că cei care pășesc acolo nu intră într-un loc, ci în propriul trecut. Că orașul se naște din gânduri, dorințe și regrete adunate de-a lungul anului, și că se destramă dimineața, odată cu uitarea.

—

#orasulcareapare #cetateadinadancuri #fenomenespectaculoase #misteregeografic #timpulcareseopreste