$$$

 

Un bătrân avea două mari ulcioare de lut, pe care le folosea zilnic ca să care apă de la râu.Le lega de un băț lung și le purta pe umeri. Unul dintre ulcioare era perfect, iar celălalt avea o mică crăpătură.

În fiecare zi, până ajungea acasă, ulciorul crăpat pierdea jumătate din apă. Timp de doi ani, bătrânul aducea un ulcior plin și unul pe jumătate.

Ulciorul crăpat era rușinat de imperfecțiunea lui și într-o zi i-a spus bătrânului:

– Îmi pare rău că sunt atât de slab. Din cauza mea, nu poți aduce câtă apă meriți.

Bătrânul a zâmbit:

– Nu ai observat că pe partea ta de drum cresc flori, iar pe cealaltă nu? Am plantat semințe acolo, știind că tu vei uda locul zi de zi. Timp de doi ani, am cules flori și am înfrumusețat casa. Dacă n-ai fi avut crăpătura ta, totul ar fi fost mai sărac.

Morala:

Ceea ce pare a fi o slăbiciune poate deveni un dar pentru ceilalți. Frumusețea vine tocmai din imperfecțiunile noastre.

$$$

 

Gura leului — floarea copilăriei care se deschidea sub degetele noastre curioase.

O apăsam ușor pe laterale și petalele se desfăceau ca niște fălci de leu — jucăușe, blânde, dar cu un aer regal.

În grădina bunicii, părea o floare vie, cu personalitate.

Antirrhinum majus nu era doar frumoasă, ci și magică.

O clipă de joacă, o poveste vegetală care prindea viață în palma noastră.

Gura leului, cunoscută științific ca Antirrhinum majus, este una dintre acele flori care nu trec niciodată neobservate. Pentru cei care au crescut la țară sau au avut o grădină în care au alergat desculți, această floare nu era doar frumoasă — era interactivă, vie, misterioasă. Avea puterea de a transforma o clipă banală într-o joacă magică, în care natura devenea partener de distracție.

Petalele ei, delicate și colorate în nuanțe de roz, galben, alb sau roșu intens, aveau o formă specială: dacă le apăsai ușor pe lateral, floarea se deschidea ca o mică fălcuță de animal — de aici și numele popular de „gura leului”. Nu era greu să-ți imaginezi că ai în palmă un mic leu blând, gata să-ți spună o poveste. Era una dintre puținele flori care „răspundeau” la atingere, ca un mic miracol vegetal.

În grădina bunicii, gura leului nu era doar o plantă decorativă. Era o floare cu personalitate, pe care nu o rupeai oricum. O mângâiai, te jucai cu ea, îi testai fălcile, o puneai să „vorbească” și o introduceai în jocurile tale. Parcă avea suflet. Când înfloreau, rândurile de guri ale leului aduceau cu ele un aer de poveste, de spectacol floral, în care fiecare floare părea o mică marionetă colorată.

Dar dincolo de farmecul copilăriei, Antirrhinum majus are și o istorie botanică și simbolică bogată. În trecut, floarea era considerată un simbol al puterii și protecției. În anumite regiuni ale Europei, se credea că dacă porți o ghirlandă de guri ale leului, te ferești de spirite rele și aduci noroc în casă. Chiar și numele său latin – antirrhinum – vine din greacă și înseamnă „asemănător nasului”, trimițând la forma unică a florii, care seamănă și cu un bot de animal.

Această floare este și un exemplu uimitor de adaptare botanică. Forma sa specială nu e doar pentru frumusețe: florile sunt proiectate pentru a fi polenizate de insecte puternice, precum bondarii, care pot deschide fălcile pentru a ajunge la nectar. Este un dans între floare și polenizator, între formă și funcție, între joc și supraviețuire.

Gura leului este și o floare de durată, care poate înflori luni întregi, de la sfârșitul primăverii până toamna târziu. E rezistentă la secetă și iubită de grădinari pentru bogăția culorilor și forma inedită. În aranjamentele florale, aduce un aer de noblețe, de rafinament neostentativ — ca o regină care zâmbește discret.

Astăzi, când o vedem într-un ghiveci sau într-un rond de flori, ne smulge involuntar un zâmbet. Pentru că nu e doar o floare — e o amintire, o clipă din copilărie, o emoție conservată în formă vegetală. Ne amintește de mâinile mici care explorau lumea, de zilele de vară, de grădinile în care timpul curgea mai încet și totul părea viu.

Gura leului rămâne astfel o floare cu suflet de copil: curioasă, jucăușă, expresivă — și mereu pregătită să spună o poveste celor care știu să o asculte.

$$$

 

SMOCHINELE: NU SUNT FRUCTE

"Smochina nu e orice fruct, de fapt nici măcar nu e fruct.

Strict vorbind, smochinele sunt flori răsturnate.

Smochinii nu înfloresc la fel ca alți pomi fructiferi precum migdalii sau cireșii.

Smochinele au o poveste foarte interesantă.

În primul rând, nu sunt din punct de vedere tehnic un fruct, ci o infruitscență (un set de fructe).

Și în al doilea rând, au nevoie de o viespe sacrificată pentru a se reproduce, o insectă care moare în smochin.

Pe scurt, smochinele sunt un tip de flori inversate care înfloresc în interiorul acestui cocon mare, cu ton roșiatic pe care îl știm sub numele de smochine.

Fiecare floare produce o singură nucă și o singură sămânță numită "aquenio".

Smochina este formată din câteva achenii, care îi conferă acea textură caracteristică crocantă.

Prin urmare, când mâncăm o smochină, mâncăm sute de fructe.

Dar cel mai uimitor lucru este procesul special de polenizare pe care florile de smochin trebuie să-l reproducă.

Nu pot depinde dacă vântul sau albinele aduc polen ca alte fructe, așa că au nevoie de o specie cunoscută sub numele de viespi de smochin.

Aceste insecte își transportă materialul genetic și îi permit să se reproducă.

La rândul lor, viespile nu ar putea trăi fără smochine, deoarece își depun larvele în fructe.

Această relație este cunoscută sub numele de simbioză sau mutualism.

În prezent, marea majoritate a producătorilor acestui fruct nu mai au nevoie de munca viespilor.

Majoritatea soiurilor de smochine pentru consumul uman sunt parțial non-genetice.

Asta înseamnă că rodesc întotdeauna în lipsa unui polenizator."

_$$$

 CLAUDIUS ÎMPĂRAT

Împăratul roman Claudius a urcat pe tron aproape accidental în 41 D.Hr., ca urmare a asasinării lui Caligula. El își va petrece cea mai mare parte a domniei sale de 13 ani ferindu-se de multe conspirații menite să-l ucidă. Chiar dacă se glumea pe seama faptului că suferea de un handicap fizic, acesta s-a dovedit a fi un administrator capabil.

Claudius s-a luptat cu diverse afecțiuni fizice, inclusiv tremur al capului și mâinilor, șchiopătat și spume la gură. Istoricii au speculat că acesta ar fi suferit de paralizie cerebrală sau sindromul Tourette. Pentru familia lui, această stare reprezenta un semn de slăbiciune și o sursă de jenă. El s-a confruntat cu o umilire constantă la mâna nepotului său, împăratul roman Caligula. Caligula obișnuia să-și bată joc de infirmitățile unchiului său, iar când acesta adormea în timpul unor adunări, invitații erau încurajați să arunce cu măsline în el.

Aceste handicapuri fizice au făcut ca Claudius să fie trecut cu vederea de multe ori pentru poziții publice importante. Pe parcursul copilăriei și tinereții a fost ținut departe de ochii lumii iar rudele sale au făcut tot posibilul de a-l ține departe de linia succesiunii. Unchiul său, împăratul Tiberius, a respins în repetate rânduri cererile sale de a începe o carieră politică.

Toate aceste respingeri l-au făcut să renunțe la aspirațiile politice și să-și umple zilele cu băutură, jocuri de noroc și femei. Acest stil de viață avea să înceteze în 37 D.Hr., când nepotul său Caligula urca pe tron. Caligula era lipsit de experiență și vulnerabil, iar pentru ajutor a apelat la Claudius, numindu-l consilier.

Când nu era distras de băutură și jocuri de noroc, Claudius petrecea ore lungi cufundat în cărți și studii academice. Istoricul Titus Livius, impresionat de inteligența acestuia, l-a determinat să se apuce de scris. Claudius produce mai multe volume despre istoria Cartaginei, a etruscilor și a Republicii Romane. Chiar dacă toate lucrările sale s-au pierdut între timp, ele par să fi fost respectate, iar istoricul roman Tacit a folosit lucrările lui Claudius pentru scrierile sale personale.

În anul 41, împăratul Caligula, soția și copilul său sunt asasinați de către Garda Pretoriană. Povestea spune că în acel moment Claudius se afla în palatul imperial și auzind agitația, se duce să vadă ce se întâmplă. În loc să-l omoare și pe el, pretorienii îl salută ca noul împărat al Romei.

Handicapurile lui Claudius au creat pretorienilor impresia că acesta avea să fie ușor de manipulat odată ajuns la putere. Dar noul împărat s-a dovedit mai deștept decât toți ar fi crezut. El a reușit să evite o confruntare cu Senatul asigurându-și loialitatea Gărzii Pretoriene, pe care a cumpărat-o pe mulți bani.

Odată ajuns pe tron, maladiile sale începuseră să nu-i mai facă așa mari probleme, acesta afirmând mai târziu că a pretins a avea handicap doar pentru a se proteja.

Venirea sa la putere s-a confruntat cu o opoziție înverșunată din partea senatorilor romani, aceștia considerându-l slab și un reclamant ilegitim la tron. Pentru a-și afirma poziția de lider, a lansat o campanie de cucerire a Britaniei. Romanii au avut succes și la întoarcerea la Roma, Claudius a fost primit ca un erou. În onoarea reușitei sale a fost ridicat un arc de triumf pe Via Flaminia.

Împăratul era un împătimit al jocurilor romane, el organizând și participând la curse cu carul și lupte între gladiatori. Atât de mare era plăcerea sa, încât se spune că obișnuia să stea lipit de scaun cu orele ca nu cumva să piardă o clipă din vărsarea de sânge. De multe ori se alătura publicului în numărarea cu voce tare a monedelor plătite câștigătorilor.

Până să ajungă să se căsătorească cu Agrippina, Claudius mai fusese căsătorit de 3 ori și mai avusese încă alte două încercări de căsătorie eșuate. Prima logodnă fusese anulată, a doua mireasă moare în ziua nunții, de prima soție divorțează din cauza suspiciunilor de adulter, de cea de-a doua divorțează din motive politice. Pe cea de-a treia soție, Messalina, o execută pentru adulter și posibilă încercare de asasinat. Chiar dacă jură să nu se mai căsătorească, la un an de la moartea Messalinei, se căsătorește cu nepoata sa, Agrippina.

Dar Agrippina s-a dovedit a fi mai perfidă decât Messalina, aceasta manipulându-l pe Claudius în adopţia fiului ei, Nero și orchestrând succesiunea acestuia la tron. Pentru prima dată în istoria Romei, soția împăratului avea la fel de multă putere ca și acesta și nu se sfia să o arate public. Pentru prima dată, pe o monedă apărea atât fața împăratului, cât și cea a soției sale.

Agrippina s-a folosit de Claudius suficient de mult timp cât să-și consolideze influența și cât să-i asigure succesiunea lui Nero, după care aceasta l-a omorât.

Chiar dacă toți cronicarii antici sunt de părere că Agrippina l-a omorât servindu-i o ciupercă otrăvitoare, detaliile nu se cunosc, existând mai multe variante despre cum a decurs asasinatul.

$$$

 CAZUL CONQUISTADORULUI GIL PEREZ

La 25 octombrie 1593, un soldat spaniol care făcea de gardă la palatul guvernatorului din Manila (oraş fondat în 1571, când trupele lui López de Legazpi cuceriseră Insula Luzon, cea mai importantă din ar­hi­pe­lagul filipinez), se apropia de jumătatea rondului său. Era noapte şi, ajungând în zona întunecată dintre două bastioane, omul a avut o ezitare, căci localnicii erau ostili invadatorilor chiar şi după două decenii de ocu­paţie. A grăbit pasul şi, dând ocol ultimului contrafort s-a pomenit, brusc, într-o stradă necunoscută, a unui oraş necunoscut. În spatele său nu mai era palatul-fortăreaţă, ci un şir de case din piatră, cu o arhitectură cum nu văzuse vreodată, în Europa sau în Asia. Soldatul a luat-o la fugă pe străzi, îngrozit, prin oraşul cufundat într-o noapte asemănătoare şi totuşi altfel decât cea lăsată în urmă – mai toridă, mai uscată, lipsită de umezeala sufocantă a arhipelagului filipinez în sezonul secetos.

După un timp s-a oprit în faţa unui palat cu aspect familiar, ridicat pe o fundaţie piramidală, din dale imense de piatră. Deasupra flutura un steag neclar în întune­ric, însă la intrare erau oameni purtând, liniştitor, unifor­mele şi culorile Spaniei. Soldatul s-a prăbuşit înaintea lor, extenuat. Tremura tot şi, când i-a întrebat unde se află, cei din gardă au izbucnit în râs: cât vin băuse în seara aceea? Era în Mexico… capitala fostului imperiu aztec, cucerit în 1519-1521 de Hernando Cortez, şi a Viceregatului Noii Spanii, înfiinţat în 1535 pentru a uni Mexicul şi America Centrală sub autoritatea coroanei spa­niole! Iar acela era palatul viceregelui…

Apoi, treptat, comandantul companiei care păzea poarta a început să vadă că… nimic nu era cum ar fi trebuit să fie la străinul apărut din noapte. Vorbea spa­niola, purta coif şi archebuză spaniolă, dar în loc de pla­toşă avea o tunică groasă, făcută din straturi succesive de postav prinse între ele cu bumbi de alamă (uniformă tipică pentru conquistadorii care luptau în junglele tro­picale, însă părând de-a dreptul stranie celor staţio­naţi în platourile, munţii sau marile oraşe mexicane). Iar omul nu era beat, ci se afla într-o stare de surescitare vecină cu nebunia şi povestea cum se pome­nise dintr-un continent într-altul, parcurgând… câţiva metri de spaţiu întunecat. Mai mult, le-a strigat că Excelenţa Sa, gu­vernatorul Filipinelor, Don Gomez Perez das Marinas, fusese asa­sinat cu o noapte înainte, de nişte necunos­cuţi care îl hăcuiseră cu securea!

În zori, soldatul a fost dat pe mâna Inchiziţiei – singura „competentă“ să scoată „adevărul“ de la nebuni, posedaţi de diavol ori adepţi ai magiei negre. Dar nici sub tortură străinul nu şi-a schimbat declaraţiile, sus­ţinând că este nevinovat.

Şi, după câteva luni, când vestea morţii guvernatorului Filipinelor, la data, ora şi în condiţiile descrise de prizonier avea să ajungă în Mexic, închizitorii s-au văzut nevoiţi să-l elibereze, invocând un „miracol al îngerilor ce l-au purtat peste ocean tocmai din îndepărtata colonie a Majestăţii Sale“. Între timp, datorită „tratamentului“ de care avusese parte, vestitorul a înnebunit cu adevărat…

Incidentul şi soarta nefericitului soldat i-au atras atenţia cronicarului spaniol Raul de Torres y Mendez, fiind consemnate atât în „Cronica Mexicana“ (1601), cât şi într-o scrisoare către prietenul său, celebrul scriitor Lope de Vega Carpio. Însă… ce s-a întâmplat, de fapt? Era conquistadorul – pe care de Torres nu îl identifică, dar o altă sursă îl numeşte Gil Perez – un vi­zionar cu puteri telepatice ieşite din comun? A păşit el într-un „tunel de vierme“, care făcea însă legătura între două puncte de pe Terra?

$$$

 EDNA O'BRIEN

Una dintre cele mai mari scriitoare irlandeze ale epocii moderne, Edna O'Brien a murit pe 27 iulie 2024, la vârsta de 93 de ani. Tributuri au apărut în întreaga lume și au continuat să fie publicate și difuzat luni de zile după aceea. Faptul că moartea ei a fost a plâns public în propria ei țară, că viața și munca ei au fost sărbătorită și onorată în țara natală, a marcat finala triumfală actul carierei sale, care a început cu mai multe dintre romanele ei fiind interzisă de cenzorii irlandezi și decenii de atacuri ad hominen din țara ei natală, unde fusese adesea tratată cu dispreț și o sursă de rușine națională. Cu toate acestea, din începutul carierei sale lungi, realizările și talentele lui O'Brien au fost recunoscute în alte părți ale lumii. Autorul celor optsprezece romane, opt colecții de povestiri, trei biografii, un volum de poezie, două memorii, zeci de piese de teatru, o serie de cărți și sute de povestiri, pe lângă piese de teatru, scenarii, editoriale, recenzii de carte și articole jurnalistice pentru publicații britanice majore, O'Brien a fost premiat cu prestigios premii literare la nivel internațional de-a lungul deceniilor, inclusiv Premiul PEN/Nabokov pentru realizări în literatura internațională (2018), Premiul David Cohen pentru Literatură (2019), fiind numit comandant al Ordinului de Arte și Litere din Franța (2021), cea mai înaltă distincție literară a Franței, și a fost făcut Dame Comandor onorific al Ordinului Imperiului Britanic pentru Contribuții la literatură (2017). Opera ei a fost tradusă în cel puțin douăzeci și cinci de limbi. Aceste înălțimi extraordinare de succesul a fost atins de o femeie umilă, dacă nu obscură, Originile.

Josephine Edna O'Brien s-a născut la 15 decembrie 1930 (o dată la care a fost uneori vagă despre apogeul faimei ei) către Michael O'Brien și Lena (Helena) O'Brien, născută Cleary. S-a născut în Clare, în Drewsboro, o casă în afara orașului Tuamgraney, unei familii cândva confortabile, ale cărei averi aveau până la nașterea lui O'Brien ca urmare a dependență de cai și băutură. Într-o umilință publică, de asemenea experimentat de idolul ei literar James Joyce în copilărie, Tatăl lui O'Brien a apărut ca falimentar în Stubbs Gazette. Cel mai mic dintre cei patru copii al căror frate cel mai apropiat a fost semnificativ mai în vârstă, O'Brien a trăit cea mai mare parte a timpului în familie acasă, ca unic copil. Ea a dezvoltat o intensitate relație apropiată și interdependentă cu mama ei, o care a oferit multe dintre cele mai durabile relații ale autorului teme literare și imagini de dragoste și pierdere.

În memoriile sale din 2012, Country Girl, O'Brien o descrie viața scriitoare ca fiind inspirată în mare măsură de o legătură profundă cu Lumea naturală în și în jurul fermei familiei. O fată singuratică, ea și-a petrecut o mare parte din timp rătăcind pe câmp, comunicând cu copaci și păsări, trăind în imaginația ei. La școală, a fost o preferatul profesorilor și i s-a cerut adesea să scrie eseuri pentru ei. Deși propria ei casă era fără cărți (în afară de General Stud Book), ea a fost încântată de poezii și romane citite în lecțiile ei și în special a iubit călătoriile care au interpretat lucrări emoționante de melodramă și groază, inclusiv favoritele recurente, adaptările scenice ale Orientului Lynne și Dracula. Avea o dorință precoce de publicare și, dacă nu aveau cărți, existau întotdeauna ziare în Acasă. A vrut să concureze cu o figură locală care a scris un Nature pentru un mic ziar, un impuls pe care îl numește "prost ambiția de a fi scriitoare" (O'Brien, 2012, 38), pe care a urmărit-o de descriind peisajul de care era pasionat de ea. Această practică timpurie în crearea de descrieri luxuriante și detaliate ale mediul ei imediat avea să devină o trăsătură distinctivă a ei proză premiată. Chiar și detractorii ei au recunoscut-o puteri considerabile de observație și evocare vie a loc.

O'Brien nu a reușit să publice la început ambiții, dar și-a asigurat un loc de muncă scriind un săptămânal "Women's interes" pentru The Link, revista internă a CIE, (Córas Iompair Éireann, transportul național serviciu), la scurt timp după sosirea în Dublin, scriind sub numele "Sabiola" (O'Brien, 2012, 106). După ce a terminat liceul educație în Mănăstirea Milostivirii, în Loughrea, comitatul Galway, O'Brien s-a mutat la Dublin pentru a urma o carieră practică de farmacolog, participând la cursuri noaptea și lucrând într-un farmacie în timpul zilei. În același timp, ea a continuat să a scris și ocazional a plasat articole în reviste irlandeze, cum ar fi The Bell, adesea sub pseudonimul "Dina Bryan". A fost la farmacie unde l-a întâlnit pe viitorul ei socr, care i-a făcut cunoștință cu fiul său, Ernest Gébler. La momentul 1952, Gébler a fost un scriitor de succes, unul dintre romanele bestseller, The Plymouth Adventure, au avut recent a fost transformat într-un film major de la Hollywood cu Spencer Tracy în rolul principal. El a fost, de asemenea, tatăl divorțat al unui fiu de care s-a înstrăinat, și, pentru mulți irlandezi la acea vreme, un "străin", fiind de Origine ceho-evreiască (deși născută în Dublin). Ca și tatăl său, Gébler a fost amăgit de inocența rustică a lui O'Brien, care contrasta cu fermecător cu interesul ei aspirațional pentru artă, în special munca unor genii moderniste precum T.S. Eliot și James Joyce. Când acest interes pentru literatură s-a dovedit a fi serios și inspirat publicarea bestsellerului lui O'Brien, romanul din 1960 The Fetele de la țară, o căsnicie deja nefericită a devenit insuportabilă. Gébler și O'Brien "fugiseră" la Wicklow în 1954, o pentru familia lui O'Brien, mutându-se la Londra în 1958, unde Au crescut doi fii până când s-au despărțit în 1964, divorțând legal în 1967. O'Brien nu s-a recăsătorit niciodată.

Fetele de la țară, care au făcut faima de durată a lui O'Brien, a fost comandat în 1958 pentru 50 de lire sterline de către Iain Hamilton, șeful lui O'Brien la editura lui Hutchinson, unde a lucrat citind manuscrise. Hamilton a fost impresionat de rapoartele cititorilor lui O'Brien și încurajat ea să scrie un roman al ei, pe care Gébler avea să-l petreacă ani de zile pretinzând ca în mare parte propria sa operă. Mai târziu avea să afirme că ea talentul "locuia în chiloții ei" și pretindea că i-a scris primele două cărți în timp ce dormea, rescriind și rafinând prostia țâșnind pe care îl făcuse ziua. A continuat să insiste până în 1988 că "a ținut-o de mână și a învățat-o ABC-ul narațiunii" (Nesemnat, 1988). Fetele de la țară, scrise în câteva săptămâni în fervoarea tipică primelor romane, primite universal în lumea vorbitoare de limbă engleză, inclusiv în Irlanda, dar acel răspuns a început să se coaguleze în patria lui O'Brien la câteva luni de la apariția sa, odată ce au apărut temele și conținutul în atenția autorităților guvernamentale și bisericești. Cartea, care a reprezentat realitatea vieții femeilor și fetelor din mediul rural în Irlanda de la mijlocul secolului cu o onestitate încurajatoare care dezvăluie bucurii ca privațiuni și cruzimi, inclusiv prădători sexuali și a fost rapid cenzurată de autoritățile statului, la fel ca și următoarele cinci romane. John Charles McQuaid, Întâistătător Catolic al Irlandei și Arhiepiscop de Dublin din 1940 până în 1972, a condus o campanie de puritate care a interzis munca multor scriitori, îndrumând cenzorii să interzică doar lucrări produse în Irlanda, dar și filme și romane care urmează din străinătate care ar putea corupe inocența celor neatinși Irlandeză. El a manifestat o răutate personală față de O'Brien, de exemplu în 1966, referindu-se la scriitor, a cărui carieră a încercat-o să se stranguleze fără succes la naștere, ca "un renegat și un murdar unul" (Horgan, 2019, 15).

Acest roman senzațional, pe care familia ei din Tuamgraney l-a văzut ca pe un act de trădare, a devenit, cu The Lonely Girl (1962; redenumit Girl with Green Eyes în 1964) și Girls in Fericirea lor căsătorită (1964), Fetele de la țară trilogie, la care O'Brien a adăugat un epilog în 1986, când trei romane au fost publicate pentru prima dată într-un singur volum. Trilogia urmărește viețile copiilor din primul roman în maturitate deziluzionată și nefericită, astfel încât recenzorii au pierdut ceva entuziasm pentru lucrare, deplângând "prospețimea", "energia" pierdută, și "poftă" pe care au găsit-o atât de captivantă în primul film al trilogiei Tranşă. Cu toate acestea, O'Brien a rupt deja în descrierea vieților oamenilor rurali, romano-catolici, fete și femei din clasa muncitoare care nu au apărut anterior semnificativ în literatura irlandeză. Mulți irlandezi contemporani romancieri, bărbați și femei, inclusiv Anne Enright, Claire Keegan, Frank McGuinness, Eimear McBride, Colm McCann, Sean O'Reilly și Louise Nealon, pentru a numi doar câteva, a creditat munca lui O'Brien cu deschiderea de noi posibilități de capturare a irlandezilor neglijați trăiește, dând voce celor mult reduși la tăcere.

Următorul roman al lui O'Brien, Casualties of Peace (1966), a cărui acțiune se desfășoară în Londra, a prezentat din nou o puternică prietenie feminină centrală și viețile femeilor au fost distruse violent de bărbații care controlează. Romanele care au urmat, A Pagan Place (1970) și Night (1972), s-au întors în Irlanda și au continuat să exploreze teme care i-au dominat ficțiunea, controlul femeilor de către ambele bărbați individuali – de obicei tați, iubiți sau soți – și cei mai mari forțele patriarhale ale societății, nu doar ticăloșii obișnuiți ai biserică și statului, dar și regimurile mai puțin opresive ale Eliberarea sexuală și autoactualizarea au luat amploare în anii 1960 și anii '70, care au oferit moduri mai sofisticate de represiune și exploatarea femeilor. A Pagan Place și Night au fost ambele experimentale în stil - unul în întregime la persoana a doua și unul un monolog în stil Nora-Barnacle rostit de o femeie în ea – dar credincioșii cititori ai lui O'Brien nu au abandonat-o niciodată, indiferent de riscurile stilistice sau tematice pe care și le-a asumat. Romanele lui O'Brien abordarea problemelor de atracție față de persoane de același sex, adulter, violență domestică, sinucidere și autovătămare, avort, viol, incest, crimă, abuz asupra copiilor, și alte subiecte controversate fără scuze. Deși ficțiunea ei a ajuns să fie cel mai frecvent plasat în Anglia, protagoniștii ei au fost întotdeauna femei irlandeze, până la ultimul ei roman, Girl (2019), care se concentrează pe experiențele unei tinere nigeriene, Maryam.

De-a lungul anilor 1970, producția prolifică a lui O'Brien și stilul personal plin de farmec a făcut-o o celebritate media, lucru pe care l-a făcut cultivată în mod conștient pentru a se întreține pe ea și pe copiii ei fii, care aveau nevoie de educație, dar care au contribuit la ea reputație în creștere ca scriitor de romane de dragoste spumoase, "picante", fără semnificație literară serioasă, concentrându-se în întregime pe vieți emoționale irelevante. Acest accent se pune pe cele mai intime – nu numai romantice, ci și adesea între mamă și fiică, mai ales în unele dintre cele mai memorabile povestiri, cum ar fi "Un trandafir în inimă", "Covorul", "Vino în salon, Doris", "O femeie scandaloasă" – i-a asigurat succesul popular, în special la cititoarele de sex feminin, o dovadă în plus a lipsei de integritate literară în ochii criticilor importanți.

În primele decenii ale faimei sale, opiniile literare au fost împărțite în ceea ce privește această cifră internațională în creștere. Benedict Kiely s-a apărat "fata de mănăstire cu temperamentul ei" împotriva cenzorilor și a prezis lucruri mari pentru ea (Kiely, 1969, 158), în timp ce Bernard Bergonzi a deplâns "respingerea feminin-primitivă a inteligență" (Bergonzi, 1967, 37). John Mellors a folosit limbajul contemporan al feminismului împotriva ei, când a afirmat că "din amărăciune și sentimentalism vine femeia șovină terorism" (Mellors, 1977, 158). Sean McMahon a deplâns-o "întârzierea" și "propaganda ei neo-feministă" (McMahon, 1967, 79), o ironie dureroasă într-o perioadă în care feministele erau în mare parte denunțându-i munca, în ciuda opiniei lui Anatole Broyard că trilogia Country Girls este un "argument puternic pentru feminism" (Broyard, 1986, 12) și credința Juliei O'Faolain, în 1974, că feministele "ar trebui să-i fie recunoscătoare ... Poveștile ei sunt buletine de pe un front pe care nu le va păsa să se angajeze, rapoarte de teren despre condiția feminină în cea mai acută formă" (O'Faolain, 1974, 3-4).

Odată ce romanele lui O'Brien nu au mai fost cenzurate, ficțiunea a fost mai rar aparent "irlandeză", a primit puțin atenție critică sau populară în Irlanda. A fost văzută ca o rușine, un stereotip exagerat al unei colege irlandeze cântând pentru publicul ei din Marea Britanie, deși O'Brien însăși a respins acest tip de ceea ce ea a numit "codologie". Poziția ei literară în Marea Britanie și în această perioadă, fie din cauza sentiment, care câștiga putere pe măsură ce nord-irlandezii "Problemele" au continuat, sau misoginismul lumii editoriale care a subevaluat munca autoarelor și le-a denigrat succesul ca fiind indicând o lipsă de seriozitate. Una dintre cele mai vehemente ale lui O'Brien criticii, Nick Hornby, într-o recenzie a povestirii lui O'Brien colecție, Lantern Slides, se plânge de "aratul aceeași brazdă emoțională" în "Airless Joyless Tales" care prezintă "puțină modulație sau progresie perceptibilă" și opriți "doar scurt de a evoca spiridușii" (Hornby, 1990, 39). Această confuzie de stereotipurile irlandeze ieftine cu repetiții plictisitoare au apărut ca recent ca o recenzie din 2006 a The Light of Evening în The Observer, care se plângea, "ca lăutarii care înfundați pub-urile tematice mai brânză din Dublin nu vă puteți abține să nu vă doriți asta ocazional O'Brien își schimba tonul" (Hughes, 2006).

Cu toate acestea, scriitorii eminenți din America de Nord au fost cei ai lui O'Brien prieteni și campioni de zeci de ani și, în ciuda cenzurii oficiale, cititorii ei loiali au rămas credincioși în timpul controverselor și condamnări periodice, care i-au urmărit cariera până în 2002 roman, În pădure, văzut ca exploatând în mod scandalos tragedia crimelor din viața reală pe care s-a bazat narațiunea, o critică pe care unii cercetători au caracterizat-o ca fiind de gen. În pădure a fost ultimul din patru romane de stat – House of Splendid Isolation (1994), Down by the River (1996), Wild Decembers (1999) – toate având un element din mass-media irlandeză s-au opus, susținând că scriitorul nu are legătura cu Irlanda modernă. De atunci, s-a acceptat pe scară largă că pe tot parcursul cariera ei O'Brien s-a adresat cu curaj unora dintre cele mai rușinoase fațete ale culturii irlandeze post-independență, cum ar fi copilul clerical abuzul sexual și încarcerarea femeilor în spălătoriile Magdalene și "mamă și copil", înainte ca autoritățile de stat să înceapă să se angajeze cu această istorie într-un mod semnificativ. La fel de profund nefericit ca atare tratament din partea criticilor irlandezi a făcut-o, nu s-a descurajat niciodată și nu s-a oprit din scris până în ultimul an de viață, când a fost lucrând la o biografie a lui T. S. Eliot, fiind invitat la ține prelegerea anuală T. S. Eliot în 2020 despre ea 90 de ani în timp ce suferea de cancer care avea în cele din urmă i-a pus capăt vieții.

Recunoașterea adevărului academic, istoric și cultural valoarea operei lui O'Brien a început la mijlocul anilor 1990, cu apariția romanelor care se întorc în Irlanda concentrându-se pe probleme sociale și publicarea în 1996 a unui număr special dedicat ficțiunii lui O'Brien din The Canadian Journal of Irish Studii. Această publicație de referință a fost urmată de articole în reviste academice proeminente, două colecții de eseuri și două monografii despre viața și opera autorului. Acesta este și momentul în care Reputația lui O'Brien în Irlanda a început să se schimbe. Numeroasele ei și premiile literare acordate în mod regulat au început să includă irlandeze recunoașteri la începutul secolului XXI. Acest schimbare profundă în relația oficială a Irlandei cu O'Brien a fost anunțată poate cel mai public de o recenzie a memoriilor sale, Country Girl, pentru Irish Times, de către prima Președintele Irlandei, Mary Robinson, care concluzionează: "Poate că acum, la publicarea sa, este timpul pentru o reevaluare adecvată a Ednei O'Brien ca unul dintre marii scriitori creativi ai generației sale" (Robinson, 2012).

Moartea lui O'Brien a fost raportată ca o știre majoră în întreaga lume și înmormântarea ei atent organizată, pe care a planificat-o mulți ani, a fost acoperit de toată mass-media irlandeză. A fost transmis live online de RTÉ televiziune și a prezentat un elogiu excepțional de către ea romancierul scoțian Andrew O'Hagan, livrat la un exces mulțime în biserica Tuamgraney. Pe lângă familie, luminile din lumea politicii și a divertismentului care se număra printre ea mulți prieteni, cum ar fi președintele irlandez Michael D. Higgins și actorul Stephen Rea, au fost prezenți. Ea a aranjat să fie înmormântată cu ea familia mamei de pe Insula Sfântă (Inis Cealtra) în Lough Derg.

Că O'Brien a trăit să vadă schimbarea remarcabilă în irlandeză atitudinile față de ea și de scrierile ei trebuie sărbătorite, dar, așa cum dezvăluit într-un documentar recent despre munca și viața scriitoarei, Blue Road: The Edna O'Brien Story, regizat de Sinéad O'Shea, rana acelui maltratare inițial nu s-a vindecat niciodată complet. Faptul că o astfel de durere a persistat până în ultimele zile oferă o mărturie suplimentară a remarcabilei rezistențe a unei voci neobosite care a fost dedicat mărturisirii și raportării bucuriilor și tristeților fără voce, fie că este vorba de fete tinere și naive din Irlanda rurală, gospodine neglijate și singuratice din suburbiile Londrei, încarcerate bărbați tineri, victime sârbe ale torturii sau femei și fete nigeriene răpit de Boko Haram în Nigeria.

Surse:

Broyard, Anatole. Recenzie a trilogiei Country Girls, "The Norocul putred al lui Kate și Baba", The New York Times Recenzie a Books (11 mai 1986), p. 12.

Bergonzi Bernard. Revizuirea victimelor păcii, "Total Recall", New York Review of Books (24 august 1967), p. 37.

Gébler, Carlo [nesemnat]. "Ernest și Edna, trăind în trecut", Jurnalul londonez, The Standard (22 aprilie 1988).

$$$

 SIR EDWARD ELGAR

Sir Edward Elgar (n. 2 iunie 1857, Broadheath, Worcestershire, Anglia - d. 23 februarie 1934, Worcestershire) a fost un compozitor englez ale cărui lucrări în limbajul orchestral romantismului de la sfârșitul secolului al XIX-lea - caracterizate prin melodii îndrăznețe, efecte de culoare izbitoare și stăpânirea formelor mari - au stimulat o renaștere a muzicii engleze.

Fiul unui organist și dealer de muzică, Elgar a părăsit școala la vârsta de 15 ani și a lucrat pentru scurt timp într-un birou de avocat. A fost un violonist excelent, a cântat la fagot și a petrecut perioade ca maestru de orchestră și organist de biserică. Nu a avut nicio pregătire formală în compoziție. După ce a lucrat la Londra (1889-1891), a plecat la Malvern, Worcestershire, și a început să-și stabilească o reputație ca compozitor. A produs mai multe lucrări corale mari, în special oratoriul Lux Christi (1896; Lumina vieții), înainte de a compune în 1898-99 popularele Variațiuni Enigma pentru orchestră. Variațiile se bazează pe contramelodia unei teme neauzite, despre care Elgar a spus că este o melodie binecunoscută pe care nu a vrut să o identifice – de unde și enigma. Încercările repetate de a-l descoperi au eșuat. Toate cele 14 variațiuni, cu excepția ultimei, se referă criptic la prietenii lui Elgar, cu excepția propriului său autoportret muzical. Această lucrare, foarte apreciată de Hans Richter, care a dirijat prima reprezentație în 1899, i-a adus lui Elgar recunoașterea ca compozitor principal și a devenit cea mai frecvent interpretată compoziție a sa. În 1900 a urmat o altă lucrare majoră, oratoriul Visul lui Gerontius, pe care mulți îl consideră capodopera sa. Bazat pe un poem al cardinalului John Henry Newman, a renunțat la amestecul tradițional de recitative, arii și refrene, folosind în schimb o textură muzicală continuă, ca în dramele muzicale ale lui Richard Wagner. Lucrarea nu a fost bine primită la prima sa reprezentație la Birmingham, dar după ce a fost aclamată în Germania, a câștigat favoarea britanicilor.

Elgar, romano-catolic, plănuia să continue cu o trilogie de oratorii religioase, dar a terminat doar două: Apostolii (1903) și Regatul (1906). În aceste lucrări mai puțin reușite, temele reprezentative sunt împletite în maniera laitmotivelor lui Wagner. Alte lucrări vocale includ cantata corală, Caractacus (1898) și ciclul de cântece pentru contralto, Sea Pictures (1900).

În 1904, Elgar a fost numit cavaler, iar din 1905 până în 1908 a fost primul profesor de muzică al Universității din Birmingham. În timpul Primului Război Mondial a scris ocazional articole patriotice. După moartea soției sale în 1920, și-a redus sever scrisul muzical, iar în 1929 s-a întors în Worcestershire. Prietenia cu George Bernard Shaw l-a stimulat în cele din urmă pe Elgar să compună în continuare, iar la moartea sa a lăsat neterminată o a treia simfonie, un concert pentru pian și o operă.

Principalele lucrări de natură programatică ale lui Elgar sunt uvertura Cockaigne, sau In London Town (1901) și "studiul simfonic" Falstaff (1913). Dintre cele cinci marșuri Pomp and Circumstance (1901-1907; 1930), primul a devenit deosebit de faimos. De asemenea, foarte apreciate sunt cele două simfonii (1908 și 1911), Introducere și Allegro pentru coarde (1905) și Concertul pentru vioară (1910) și Concertul pentru violoncel (1919).

Primul compozitor englez de talie internațională de la Henry Purcell (1659-1695), Elgar a eliberat muzica țării sale de insularitatea ei. El a lăsat compozitorilor mai tineri resursele armonice bogate ale romantismului târziu și a stimulat școala națională de muzică engleză ulterioară. Propriul său limbaj a fost cosmopolit, dar interesul său pentru oratoriu este bazat pe tradiția muzicală engleză. În special în Anglia, Elgar este apreciat atât pentru propria sa muzică, cât și pentru rolul său în anunțarea renașterii muzicale engleze din secolul al XX-lea.