***

 Constanze Mozart, iubirea marelui muzician

Constanze Mozart (Weber) s-a născut pe 5 ianuarie 1762 în Zell im Wiesental, un oraș de lângă Lörrach, în sud-vestul Germaniei, mama ei fiind Cäcilia Weber. Tatăl, Fridolin Weber, era contrabasist și copist muzical și provenea dintr-o familie foarte talentată de muzicieni germani. Fetița a avut două surori mai mari, Josepha și Aloysia, și una mai mică, Sophie, toate cele patru fiice ale familiei primind educație muzicală în copilărie, iar Josepha și Aloysia și-au construit o carieră în muzică, devenind soprane încă din adolescență.

În perioada copilăriei Constanzei, părinții au trăit în orașul Mannheim, care era un important centru cultural. Wolfgang Amadeus Mozart a vizitat localitatea în 1777, pe când avea vârsta de 21 de ani, în timp ce își căuta angajamente care să îi poată oferi resurse financiare pentru a avea libertatea de a crea în liniște, și a dezvoltat o relație strânsă cu familia Weber.

Tânărul compozitor s-a îndrăgostit, dar nu de Constanze, care avea la acel moment 15 ani, ci de Aloysia, care devenise o soprană apreciată și obținuse de puțin timp un post la München, însă aceasta l-a respins pe Mozart. Familia Weber s-a mutat la Viena în 1779, urmând-o pe Aloysia, care primise un angajament mai bun la opera din Viena. La o lună după sosirea familiei în Austria, tatăl fetelor, Fridolin, a murit.

Wolfgang Amadeus Mozart s-a mutat și el la Viena la jumătatea lui martie 1781. În același an Aloysia s-a căsătorit cu actorul Joseph Lange, care din acel moment a început să o ajute pe văduva Cäcilia Weber cu o sumă anuală de 700 de florini. Familia Weber locuia într-un apartament situat la etajul al doilea într-o casă aflată pe Am Peter, în timp ce Mozart era găzduit de arhiepiscopul Colloredo într-o reședință a Ordinului Cavalerilor Teutoni. În luna mai, tânărul a fost obligat să se mute din locuință și i-a cerut găzduire văduvei Weber, cerând inițial să fie primit pentru doar o săptămână.

După câteva luni, Cäcilia Weber și-a dat seama că Mozart, care întârzia să-și găsească o altă casă, o curta pe fiica sa, Constanze, care acum avea 19 ani, și i-a cerut să plece. Muzicianul s-a mutat pe 5 septembrie într-o cameră mică aflată la etajul trei dintr-un imobil de pe strada Graben, dar relația cu tânăra sa iubită a continuat, cei doi își scriau frecvent, dar se vedeau destul de rar, pentru că mama fetei o supraveghea strict.

Se pare că micuța Constanze a fugit de acasă și s-a mutat cu Mozart, existând mai multe mărturii care confirmă decizia ei neașteptată. Mozart, care nu reușea să obțină acordul tatălui său pentru mariaj, i-a scris lui Leopold pe 31 iulie 1782: “Toate sfaturile bine intenționate pe care mi le-ați trimis nu reușesc să rezolve situația mea, un om care a mers deja atât de departe în relația cu o fată. Nici nu se pune problema de a-mi da o nouă amânare”. Pe de altă parte, Sophie, sora cea mică a Constanzei, declarase cu lacrimi în ochi că mama ei va trimite poliția după ea dacă nu se va întoarce acasă, probabil din apartamentul lui Mozart. Pe 4 august, Mozart i-a scris baronesei von Waldstätten, întrebând-o: “Poate poliția din Viena să intre în casa cuiva? Poate că este vorba doar despre rușinea doamnei Weber care vrea să-și recupereze fiica. Nu știu niciun remediu mai bun decât să mă căsătoresc cu Constanze mâine dimineață sau dacă este posibil chiar astăzi”.

Căsătoria a avut loc într-adevăr în acea zi, pe 4 august 1782, iar în contractul de căsătorie este prevăzut ca toate achizițiile din timpul căsătoriei să rămână în proprietatea comună a ambilor parteneri. La o zi după ceremonie a ajuns prin poștă la Viena și consimțământul tatălui lui Wolfgang. Cuplul a avut șase copii, dintre care doar doi au supraviețuit, Karl Thomas și Franz Xaver, ultimul dintre ei devenind, la rândul său, compozitor și dirijor.

În 1785, Wolfgang a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care era în sfârșit mulțumit de succesul muzicianului, după o lungă perioadă de timp în care cei doi fuseseră în relații reci. Se povestește că, la sfârșitul unei audiții la Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, bunul împărat Iosif al II-lea, care era prezent în sală, s-a ridicat în picioare strigând „Bravo, Mozart!”, manifestare de admirație nemaiîntâlnită până atunci. După puțin timp suveranul i-a oferit poziția de compozitor al curții imperiale, care i-a asigurat suficient confort financiar încât să creeze fără a avea grija întreținerii familiei.

Muzicianul și soția sa au adoptat în sfârșit, după o lungă perioadă de privațiuni, un stil de viață luxos, s-au mutat într-un apartament scump, cu o chirie anuală de 460 de florini, el și-a cumpărat un fortepiano de la Anton Walter pentru aproximativ 900 de florini și o masă de biliard pe care a dat încă 300. Cei doi soți l-au trimis pe fiul cel mare, Karl Thomas, la un internat scump și au angajat servitori, dar în această perioadă au economisit foarte puțini bani.

Wolfgang și-a continuat cu febrilitate munca, iar între 1784 și 1786 a realizat în medie o compoziție la fiecare două săptămâni. Premiera operei “Don Giovanni”, care s-a desfășurat la Praga, a fost primită cu mult entuziasm, a urmat apoi opera „Così fan tutte”, dar în timp succesul său părea să pălească. Între timp protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, murise, iar succesorul acestuia, Leopold al II-lea, nu l-a mai plătit pentru postul de compozitor al curții.

În martie 1790, Wolfgang Amadeus Mozart a susținut ultimul său concert public, apoi a compus opera “Flautul fermecat”. Începând din luna noiembrie 1791 starea lui de sănătate a început să se degradeze, posibila afecțiune de care suferea fiind febra reumatismală recurentă complicată cu o insuficiență renală.

Compozitorul a murit pe 5 decembrie 1791, la doar 35 de ani, diagnosticul menționat pe certificatul de deces fiind “hitziges Frieselfieber” („febră cu eczemă”). Este posibil ca motivul bolii să fi fost o infecție contractată în copilărie, probabil streptococică, netratată corespunzător și complicată cu o insuficiență cardiacă care a afectat și alte organe. La acel moment au apărut speculații conform cărora Mozart ar fi fost otrăvit de oamenii marelui lui rival, Antonio Salieri.

Pe 4 decembrie starea muzicianului, care era îngrijit cu devotament de soția sa, Constanze, și de medicul Thomas Franz Closset se ameliorase temporar și reușise să lucreze la Requiem, pe care însă nu a reușit să îl finalizeze.

După moartea lui Mozart a fost organizat un scurt serviciu religios la Catedrala Sfântul Ștefan din centrul Vienei, apoi trupul neînsuflețit a fost dus la cimitirul Sankt Marx, fiind însoțit pe ultimul drum doar de soție și de câțiva prieteni.

Dicționarul enciclopedic The New Grove descrie înmormântarea muzicianului: “Mozart a fost înmormântat într-un mormânt comun, în conformitate cu obiceiul vienez contemporan, la Cimitirul St. Marx din afara orașului, pe 7 decembrie. Dacă, așa cum spun rapoartele ulterioare, nu a participat nici un îndoliat, acest lucru este în concordanță cu obiceiurile de înmormântare vieneze din acea vreme. Mai târziu, scriitorul Otto Jahn a scris că Salieri, Süssmayr, van Swieten și alți doi muzicieni au fost prezenți la funeralii. Povestea că în acea zi a fost furtună este falsă. Ziua înmormântării lui a fost calmă și blândă”.

Trebuie precizat că formularea “mormânt comun” se referă la un mormânt simplu, nu la o groapă comună sau la un mormânt sărăcăcios, ci la un mormânt individual obișnuit.

La moartea muzicianului, în 1791, familia avea datorii destul de mari, iar Constanze Mozart s-a aflat pentru o vreme într-o situație financiară dificilă. A reușit însă să se orienteze rapid pentru a-și putea crește cei doi copii, a obținut o pensie de la împărat și a început să organizeze concerte comemorative din care avea un profit destul de mare, pentru că Mozart redevenise “la modă”. Văduva a obținut o stabilitate confortabilă și, în cele din urmă, a devenit suficient de bogată încât să îi trimită pe fiii ei, Karl și Franz, la Praga pentru a fi educați. Spre sfârșitul anului 1797, l-a cunoscut pe Georg Nikolaus von Nissen, un diplomat și scriitor danez care, inițial, îi fusese chiriaș. Cei doi au început să locuiască împreună în septembrie 1798 și s-au căsătorit la Bratislava după aproape zece ani. Din 1810 până în 1820, cuplul a locuit la Copenhaga, apoi a călătorit prin toată Europa.

În 1824, cei doi s-au stabilit la Salzburg și au început să lucreze la o biografie a lui Mozart pe care Constanze a publicat-o în 1828, la doi ani după moartea celui de-al doilea său soț.

În ultimii ani ai vieții, văduva lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a bucurat de compania celor două surori ale ei, Aloysia, prima dragoste a muzicianului, și Sophie, ambele rămase văduve, care s-au mutat la Salzburg și și-au trăit ultimii ani în orașul marelui compozitor.

Constanze a încetat din viață pe 6 martie 1842, la vârsta de 80 de ani, și a fost înmormântată în cimitirul de lângă Biserica Sf. Sebastian din Salzburg. Fiul ei cel mare, muzicianul Franx Xavier, a murit doi ani mai târziu la Karlsbad, la doar 53 de ani, iar celălalt băiat, Karl Thomas, a supraviețuit până în 1858. Niciunul dintre ei nu a fost căsătorit și nu a avut moștenitori.

Potrivit Dicționarul enciclopedic The New Grove, Constanze Mozart a fost tratată aspru de o serie de biografi ai soțului ei, fiind portretizată ca o soție neglijentă, necredincioasă și nedemnă de marele muzician, dar se pare că aceste informații nu sunt conforme cu firea gingașei femei care l-a iubit mult pe Wolfgang Amadeus Mozart.

Conservatorul Regal din Bruxelles păstrează mai multe documente care conțin semnătura Constanzei Mozart, inclusiv scrisori către fiul ei, Franz Xaver Wolfgang Mozart, și un mic album ilustrat de suveniruri, datat 1789, în care transcrisese diverse amintiri, impresii și mici poezii.

***

 Agnes von Kurowsky, dragostea pierdută a lui Ernest Hemingway

Agnes Hannah von Kurowsky Stanfield s-a născut pe 5 ianuarie 1892 în Philadelphia, Pennsylvania, și a fost asistenta medicală care a inspirat personajul Catherine Barkley din romanul „Adio, arme”, publicat în 1929 de Ernest Hemingway.

Tatăl tinerei, Paul von Kurowsky, era de origine germană și preda limbi străine la școala Berlitz din Washington, unde mama ei, Agnes Holabird, era elevă, unul dintre unchii fetiței a fost celebrul arhitect William Holabird din Chicago, iar bunicul matern, Samuel B. Holabird, a servit ca general în armata Statelor Unite. Deși familia se va muta de mai multe ori, Agnes va considera întotdeauna că Washington-ul este casa ei. Adolescenta a urmat un program de formare organizat de Biblioteca Publică din Washington și primul său loc de muncă a fost, în 1910, cel de arhivar la Biblioteca Centrală. În 1914 a decis să-și părăsească jobul și să urmeze școala de asistență medicală pe care a absolvit-o în 1917, apoi a depus o cerere la Crucea Roșie Americană și pe 15 iunie 1918 a plecat spre Europa.

Tânăra a ajuns la Milano și chiar în prima ei misiune la spitalul militar din oraș l-a întâlnit pe Ernerst Hemingway, care avea doar 19 ani în acel moment. Tânărul s-a îndrăgostit fulgerător de “îngerul său păzitor” și cei doi s-au logodit, dar în ianuarie 1919, după încheierea războiului, el s-a întors în Statele Unite, plănuind să se căsătorească peste câteva luni. Într-o scrisoare datată 7 martie 1919, Agnes i-a scris însă lui Hemingway, care locuia în acel moment în Oak Park, Illinois, că s-a logodit cu un ofițer italian, identificat mai târziu ca un anume Domenico Caracciolo.

Deși asistenta medicală s-a întors în cele din urmă în Statele Unite, cei doi nu s-au mai întâlnit niciodată. După ce a stat un an la New York, tânăra a fost trimisă de Crucea Roșie americană în România, unde a locuit timp de doi ani, apoi a revenit în America și după încă doi ani a fost trimisă în Haiti, unde a ocupat postul de directoare în serviciul public de sănătate.

Mai târziu unul dintre fiii lui Hemingway, Jack, a spus că pierderea frumoasei Agnes von Kurowsky a fost “marea tragedie” a perioadei de tinerețe a tatălui său.

Asistenta medicală a fost căsătorită de două ori, dar nu cu ofițerul italian pentru care a rupt logodna cu Hemingway. Primul ei soț a fost Howard Preston (“Pete”) Garner, cu care s-a căsătorit pe 24 noiembrie 1928, în timp ce se afla în Haiti. Cei doi au divorțat, apoi Agnes s-a recăsătorit în 1934 cu William Stanfield, un bărbat văduv care avea trei copii.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soțul și unul dintre fiii ei vitregi au fost încadrați în marina Statelor Unite, iar Agnes și ceilalți doi copii au locuit la New York, perioadă în care ea a lucrat la banca de sânge a Crucii Roșii.

Agnes, iubirea de tinerețe a lui Ernest Hemingway, a murit pe 25 noiembrie 1984, la vârsta de 92 de ani, în Gulfport, Florida, fiind înmormântată în cimitirul militar din Washington.

Povestea de dragoste dintre frumoasa asistentă medicală a Crucii Roșii și tânărul scriitor a fost subiectul mai multor filme artistice realizate după romanul “Adio, arme”, carte publicată în 1929 de Hemingway, cea mai recentă peliculă fiind “In Love and War” din 1996, în care personajul ei este interpretat de Sandra Bullock, iar cel al lui Hemingway de Chris O’Donnell. Cea dintâi ecranizare „A Farewell to Arms”, realizată în 1932, i-a avut pe Gary Cooper în rolul lui Hemingway și pe Helen Hayes în rolul lui Agnes și a fost urmată în 1957 de filmul artistic “A Farewell to Arms”, ultima peliculă produsă de David O. Selznick, în regia Charles Vidor, cu Rock Hudson și Jennifer Jones în rolurile principale. În 1966, televiziunea britanică a produs o miniserie tv regizată de Rex Tucker, cu Vanessa Redgrave și George Hamilton, dar se pare că toate cele trei episoade sunt astăzi pierdute.

***

 Un domn a plecat într-o delegație și, știind că iubita lui are nevoie de ochelari, a intrat într-o optică să vadă dacă poate găsi ceva frumos și ieftin. După ce a văzut câțiva, s-a hotărât la unii și i-a cumpărat. Angajata i-a împachetat, el a plătit, dar la plecare în loc să ia pachetul cu ochelari a luat altul, foarte asemănător, care era alături. Pachetul cu pricina conținea niște chiloți pe care o clientă, care se afla în magazin, tocmai îi cumpărase de la un alt magazin.

Bărbatul nu și-a dat seama de greșeală, s-a dus direct la poștă și i-a trimis pachetul iubitei sale, împreună cu o scrisoare. Iubita, a rămas foarte uimită de conținutul pachetului, așa că a deschis scrisoarea și a citit.

"Dragă Maria,

Sper să îți placă cadoul pe care ți-l trimit, mai ales văzând cât îți lipsesc, purtându-i de foarte mult timp pe aceeași și sunt lucruri care trebuiesc schimbate din când în când.

Sper că am nimerit modelul. Vânzătoarea de la magazin mi-a spus că e ultima modă, de fapt mi i-a arătat pe ai ei și erau la fel.

Eu, ca să văd dacă sunt ușori, i-am încercat chiar acolo. Nu știi cum a râs fata, pentru că modelele astea feminine pe bărbați arată tare comic, în special mie (știi că am niște trăsături foarte proeminente).

O fată care era acolo, la fel, m-a ajutat să mă decid. Mi i-a cerut, și i-a dat jos pe ai săi, și și i-a pus ca eu să văd efectul.

Pe fată nu stăteau la fel de bine ca angajatei magazinului, pentru că părul acoperea puțin pe laterale, dar chiar și așa, mi s-a părut că o avantajează tare mult.

În sfârșit m-am hotărât și ți i-am cumpărat. Poartă-i și arată-i părinților tăi, fraților și până la urmă, la toată lumea să vedem ce spune.

Ahhh, și sper că nu îți sunt prea mari, ca nu cumva să îți cadă când mergi.

Pentru a-ți fi de folos și mai frumoși, m-au sfătuit să îi cureți foarte des.

Poartă-i cu grijă și, în special, să nu-i lași pe undeva și să-i pierzi, tu ai obiceiul de a-i da jos oriunde.

În fine, de ce să-ți spun mai multe... Abia aștept să îi văd puși, pentru că știu că îți vor veni mult mai bine decât cei pe care i-am văzut la soră-ta..."

***

 Porcul în coşciug şi fasolea de trei feluri: strategii de supravieţuire în timpul ocupaţiei germane

Imaginea nefardată a Bucureștilor acelor ani scoate la iveală scene dramatice, care au în prim-plan lupta pentru subzistență. O mare parte din populație este pauperizată peste noapte, mai ales că în acea perioadă bărbatul cap de familie și unic aducător de venituri într-o gospodărie, în cele mai dese cazuri, era mobilizat.

Pâinea a fost alimentul de bază în timpul ocupației pentru majoritatea populației urbane – la sate era interzisă comercializarea sa, fiind înlocuită cu o rație de 500 grame de mălai de persoană. Cozile din fața magazinelor de panificație au fost endemice, de multe ori cantitatea disponibilă nefiind suficientă pentru toți doritorii. Așa se întâmplă în vara lui 1918, când situația ajunge intolerabilă, fiind raportată premierului Alexandru Marghiloman: „Nu găsesc decât plângeri: lipsă de pâine; se fură chiar asupra rației reduse; soldații germani, unguri, etc. țin rândul sau trec direct la brutari, iau un sac cu pâini și ceilalți nu mai au nimic, – dar prin împrejurimi se găsește pâine cu un leu”. Administrația germană a impus prețuri maximale accesibile și a încercat tot timpul să găsească formula surogat ideală. Pe 4 februarie 1917 se anunță prima cartelare a pâinii, fiind reglementate și prețul sau greutatea: 440 grame – 15 bani; 300 grame – 10 bani; 140 grame – 5 bani.  

Spre sfârșitul perioadei de ocupație, pâinea se dorea a fi înlocuită cu pesmetul, acesta, ce-i drept, fiind preparat din făină integrală. Însă costul unui kilogram, 20 lei, era aproape prohibitiv pentru clientul de rând.

În loc de pâine surogat, unii preferă mămăliga, dar nici mălaiul nu e marfă acesibilă, cum ne demonstrează Vasile Cancicov: „Personal, am umblat din prăvălie în prăvălie, din hală în hală, ca să cumpăr puțin mălai și de 10 zile încă n-am reușit să găsesc”. În primăvara lui 1918, cantitatea de mălai permis de cartele scade de la 750 de grame la 500. Aprovizionarea cu făină de grâu a Bucureștilor s-a realizat iniţial prin moara „Zehender”, în timp ce necesarul trupelor era suportat prin manutanță militară. După aceea, a fost încredințată unor panificatori deținători de mori moderne: Sternbach, Schwartz, Zentler, Pauker și Simmons. 

 „E o mare lipsă de alimente. Nemţii cară în fiecare zi, cară cumplit. Grâne, vite mari, vite mici, untură, uleiuri vegetale, unt, păsări tăiate, făină, ouă, lână, fier, bronz, săpun, coloniale, conserve. Trenuri întregi pornesc, zi şi noapte, spre Germania. Mâncăm fasole de trei feluri, ca să avem iluzia unei variaţii. Fasole fiartă, iahnie şi sleită. Pâinea nu se poate defini. Are un gust vag de mălai muced, de paie umede şi de magazie igrasioasă. Fug pe la toţi băcanii pe care-i cunosc, să capăt câte o pungă de mălai. Nădejdea e la mămăligă. Din când în când, mai prind câte o bucată de carne, adusă prin contrabandă la Bucureşti. Nemţii au instalat posturi de control la toate barierele oraşului. Dar nimeni nu poate dejuca isteţimea dobândită prin veacuri de încercări a ţăranului român.  

Porcul e aşezat în coşciug, unde face de-a binelea pe mortul. Şi coşciugul aşezat în căruţă. Bocitoarele satului însoţesc cortegiul. Măcelarii sunt şi ei alături, trişti la gândul că pot să piardă paralele investite în defunct dacă sunt prinşi. Câte un trecător salută impresionat. Armata germană salută şi ea. Aşa izbutesc şi eu să mă înfrupt uneori cu un kil sau două din cartea răposatului”. 

(Ion Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013) 

Cele 18 plicuri ale familiei Giurescu.

Unii dintre bucureştenii rămaşi în Capitala ocupată au fost foarte prevăzători, precum familia istoricului Constantin Giurescu. Acesta adunase cele câteva salarii oferite anticipat de către autoritățile române înainte de retragerea lor în Moldova, plus alte sume provenite din împrumuturi, totalul împărțindu-l în 18 părți egale, puse în tot atâtea plicuri, reprezentând rezervele afectate numărului de luni preconizate de istoric pentru durata războiului.  

Contribuția doamnei Giurescu la crearea mecanismului de supraviețuire familial a fost la fel de importantă: „mama avea o ladă de zahăr de 25 de kg și vreo trei cutii de câte 5 kg fiecare – rememorează fiul său, istoricul Constantin C. Giurescu. Ne-a declarat însă că nu dă niciun dram nemților. Și pentru ca să nu contravină ordonanței Kommandaturii, care pretindea ca și celelalte ordonanțe, că neîndeplinirea dispozițiilor se va pedepsi cu șase luni închisoare sau 3000 de lei amendă sau ambele împreună – a hotărât ca să transforme întreaga cantitate, minus cele 5 kilograme premise, în sirop. Și astfel, timp de o zi întreagă s-a procedat la transformarea acestei provizii și turnarea ei în sticle. La ceaiul de dimineață, în loc de zahăr puneam sirop”.

Rarităţi: carne, zahăr, unt, lapte.

Procurarea alimentelor devine foarte anevoioasă pentru toată lumea. Afară de raționalizarea pâinii, și alte alimente de bază au fost distribuite pe cartelă. În privința cărnii, de exemplu, ajunsă și așa o „legendă”, după cum notează Vasile Cancicov, bucureștenii trebuie să se mulțumească cu 220 de grame pe săptămână, până la 1 aprilie 1917, după această dată rația reducându-se la 150 grame săptămânal.  

Zahărul trebuia porționat pe cap de familie: 1 kg pe lună; acesta era produs doar la fabrica „Colentina”, distrusă înainte de predarea Bucureștilor, dar refăcută mai apoi de germani. Iar untul era, de asemenea, cartelat – în epocă era ingredient indispensabil al sosurilor de tot felul. Dar și așa e de negăsit. Laptele, la rândul lui, a fost pus în vânzare numai pe cartelă, singurii beneficiari fiind copiii, bătrânii și bolnavii spitalizați. În cofetării sau alte locante, era disponibil numai între orele 7-9. Magazinele se închideau la 7 seara, consumul curentului electric fiind și acesta limitat, civilii fiind nevoiți a se mulțumi cu un kilowatt de persoană pe săptămână.

Pâine mânjită cu muştar – şi sugestii cinice pentru consumul cărnii de cioară şi a trifoiului.

Nici nu e bine cucerit Bucureştiul, evocă ambasadorul SUA în România la acea vreme, A. Vopicka, că 7.000 de femei din Capitală fac o plângere la Legația americană prin care cer să fie asistate, declarându-se în imposibilitate de a-și putea procura cele necesare subzistenței. Sensibilizat de aceste cazuri dramatice, diplomatul încearcă să le ajute, dar, pentru o soluție pe termen lung, apelează la administrația de ocupație, după ce P.P. Carp refuză să intervină, invocând motive de ...vârstă. Autoritățile germane expediază problema, oferind doamnelor cu pricina ajutoare bănești între 3 și 13 lei de persoană. De altfel, o ordonanță încearcă să dea iluzia unei clarificări a problemei, stabilind ca limitele acestor ajutoare se situau între 25 de lei pentru un major și 15 lei pentru un copil sub 14 ani. 

Pia Alimăneșteanu își amintește că o „doamnă de bună condiție” a venit să-i ceară ajutorul, după o lună de suplicii, în care singura sa hrană au constituit-o pâinea, usturoiul și ceapa. Magazinele alimentare, de multe ori, rămân neaprovizionate, iar ceea ce mai rămâne prin rafturi sunt mărfuri scumpe și de proastă calitate. Un alt martor a vremii își amintește că băcăniile etalau într-o vreme doar muștar, „o combinație oribilă și la vedere și la gust”, și pesmeți. Alt produs alimentar accesibil l-au reprezentat pastele făinoase. Toamna, se mai găseau și prune.

Chiar și lumea bună, dacă la început aproape că nu resimte penuria alimentară, spre finalul perioadei de ocupație ajunge să se mulțumească chiar și cu pâine „mânjită” cu muștar. Un apropiat al lui Marghiloman, economistul Gh. M. Dobrovici, primește „două șunci” din partea colonelului Albert, sensibilizat de lacrimile de disperare vărsate de acesta. În presă apar acum și articole ce încearcă să facă propuneri extravagante pentru gusturile culinare ale românilor; astfel, ziaristul Alexandru Ciurcu, în publicația proprie, „Agrarul”, recomanda consumul cărnii de cioară sau a trifoiului, pe care îl prezintă ca având aceleași calități precum spanacul. Îndemnul cuprindea și o doză de cinism apreciabilă, ziaristul fiind posesorul uneia din cele mai moderne și performante ferme din Muntenia.

„9 iunie 1917

Ni se rechiziționează și o cotă din ouăle de la găini, ca și cum toate ouă zilnic. Găinile au fost numărate și, fiecăreia, i s-a pus un inel la picior cu numărul respectiv trecut într-un catalog. Azi au venit să ridice 20 de ouă. Din fericire le pregătisem de dimineață, între ele punând vreo zece de la cloștile noastre și de la vecini. Parcă o să știe că sunt de la mine, căci ei le pun de-a valma într-un coșuleț. Câtă prevedere au germanii și câte născociri le dă în gând! Bietele găini, mirate, toată ziulica își ciugulesc piciorul.

De aceea recurgem și noi la fraude ca să mai avem dreptul să tăiem vreo găină. Astfel, una moartă a trecut din casă în casă și dusă la comandatură. Am împrumutat-o și eu și am pus-o de cu seară în cotineață. De dimineață am profitat de ocazie că era ordonanța neamțului prin curte ca să deschidă Iordache cotineața în fața lui și în prezența mea ca să ridic ouăle. Ne-am mirat cu toții găsind-o moartă. L-am rugat pe el s-o ducă la comandatură, eu neștiind unde trebuie înregistrată moartea ei.

Am opinat să stopăm acțiunea să nu bage și ei de seamă că este una și aceeași găină. Am înscris la revizie 16 găini, pentru că șase le-am ascuns în pod, așa că din avutul nostru a trebuit să recurgem la fraude ca să putem mânca șapte găini.

Ieri, fiind la comandatură pentru a întreba dacă nu mai am o scrisoare din țară, căci veniseră câteva, a venit o nenorocită de femeie cu 14 ouă. Un comisar le ia și cum erau proaspete, trei se spărseseră. «Ei, ei – exclamă neamțul – alle sind caput». Femeia, care știa că erau proaspete, se revoltă și, adresându-mi-se, îmi spune: «Vai de mine, cuconiță, cum să pută că doar sunt de trei zile ouate!» Cât eram de mâhnită văzând cum se ia și săracului hrana zilnică de la gură, am râs totuși. Acasă am povestit la ai mei întâmplarea și toți au făcut haz”.

(Elena Negrescu, Jurnal de război. 1916-1918, Editura Detectiv, Bucureşti, 2006)

 Culmea lipsei: prăjituri cu fasole.

Alimentul de bază al perioadei a fost fasolea, care a ajuns să fie gătită în toate felurile posibile; Virgil Drăghiceanu pretinde că o cafea turcească o conținea obligatoriu ca ingredient, la fel și pretențiosul „marghiloman”. De asemenea, devenise indispensabilă pentru dulciurile de tot felul, torturi sau prăjituri. Chiar și așa, unii găsesc motive de mulțumire: „Copiii crescuseră între timp ca plantele tinere și erau grași și trandafirii, deși fuseseră hrăniți, de la intrarea germanilor, mai mult cu fasole, ceapă și mămăligă. Hrana aceasta le priise”. 

Dulciurile de tot felul au ajuns aproape să fie prohibite, folosirea zahărului sau a ouălor ajungând să fie reglementată prin ordonanță – o birocrație cu viziune farmaceutică vizează cantitățile și ingredientele rețetelor și zilele permise pentru gătirea acestora.

Fenomenul cerșetoriei ia o amploare fără precedent, pe care îl surprind mulți martori ai vremii, apelul la mila publică fiind făcut, de multe ori, și de către persoane neobișnuite până atunci cu lipsurile materiale. Cărți poștale emise de autoritățile de ocupație surprind și ele acest fenomen, cu maliție, ca parte a unei imagini de colț balcanic nesupus civilizației. Unul dintre semnele pauperizării unei părți importante a populației bucureștene e și apariția încălțămintei cu talpă de lemn, a căror confecționare devine o activitate comună pentru meșterii cizmari ai vremii; într-o reclamă, o firmă de profil pretindea că produce tălpi de lemn „flexibile și articulate”. Fenomenul datora, mai ales, lipsei acute a pielii, care a fost supusă rechizițiilor.

Contrabanda cu alimente: inventivitate la cote maxime.

Penuria alimentară a generat căutarea de soluții extreme pentru asigurarea numărului de calorii zilnice. Una dintre cele mai originale metode de înșelare a vigilenței cerberilor de la intrarea în oraș – pătrunderea de alimente de proveniență rurală în orașe era interzisă, fără autorizarea autorităților militare – a fost născocită de către un lăptar din Afumați, care a pus în scenă o înmormântare butaforică, în sicriu fiind introdusă o bovina tăiată; soția acestuia „bocea” în spatele „cortegiului”. Stratagema, se pare, a fost descoperită până la urmă, iar protagoniștii amendați.  

Alte încercări îndrăznețe s-au derulat sub forma improvizării de nunți, botezuri sau cumetrii. Printre cele mai eficiente metode, uzitate predilect de femei, s-a numărat simularea sarcinii și ascunderea produselor alimentare sub haine. Anibal Stoenescu, comisar de poliție, pretinde că agentul cel mai potrivit de contrabandă alimentară era lăptarul, care putea foarte ușor dosi bucăți de carne pe fundul bidonului cu lapte.

Dar cel mai sigur mod prin care vigilența santinelelor de la intrările urbane era adormită o reprezenta mita. Acest fenomen a devenit o obișnuință în acei ani, mulți înalți decidenți militari germani plângându-se de coruperea morală a soldaților din subordine în timpul șederii în Capitală.

Acest text a apărut în Historia Special nr. 16

***

 Proclamaţia lui Alexandru Ioan Cuza după alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859.

„Noi, Alexandru Ioan I. Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională domn al Moldovei. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Voinţa naţiei, prin legiuitul ei organ, Adunarea electivă, ne-a ales domn al Moldovei. Suindu-ne pe tron cu numele de Alexandru Ioan I., cea dintâi datorie a noastră este de a ne adresa către voi, iubiţilor compatrioţi, de a vă dori pace şi fericire şi de a vă spune cari sunt cugetările şi ţintirile noastre. Înainte de a ne sui pe tronul la care ne-a chemat încrederea naţiei, noi, în faţa Adunării, am făcut următorul jurămân „Jur, în numele prea sfintei treimi şi în faţa ţărei mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia-mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă şi pe cei ce m-au iubit şi pe cei ce m-au urât, neavând înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie întru ajutor !”

Acest jurământ arată linia de purtare ce avem a păzi în domnia noastră. Guvernământul nostru va fi, în toată puterea cuvântului, guvernământul precum îl vrea, precum îl statorniceşte Convenţia încheiată în 7(19) august 1858 între înalta Poartă otomană şi, puterile garante drepturilor patriei noastre. Vom fi domn constituţional. Vom respecta toate drepturile Adunării elective şi toate stăruinţele noastre vor avea de ţel dezvoltarea nouilor instituţii ce ne-au recunoscut Europa şi adevărata şi temeinica punere în lucrare a reformelor cerute de citata convenţie. Îndată după alegerea fratelui nostru, domnul din Valahia, vom păşi la înfiinţarea Comisiei centrale din Focşani, menită de a restringe legăturile dintre două ramuri, ale aceleiaşi naţii.

Cu concursul acestei comisii şi al Adunării elective, guvernământul nostru se va grăbi de a face legiurile organice cerute de Convenţie şi cari sunt menite de a introduce în societatea noastră marele principii ale staturilor moderne. Pentru ca aceste mari reforme să aibă drept rezultat fericirea obştească, noi sfătuim şi îndemnăm pe toţi compatrioţii noştri de orice stare şi condiţie ca să uite dezbinările şi urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea între fiii aceleiaşi ţări şi naţii, numai o deplină armonie între toate clasele societăţii, întrunind aşa toate puterile, poate să ne întărească; şi aşa, şi guvernământul şi poporul, mână în mână, să ridicăm patria noastră din căderea în care au adus-o nenorocitele întâmplări ale trecutului. Misia noastră, deşi frumoasă, este mare şi foarte grea! Nu vom putea-o împlini decât dacă vom avea îmbrăţişarea sinceră şi sprijinul puternic al compatrioţilor noştri. Toate zilele noastre vor fi întrebuinţate în chip de a le merita şi dobândi. Noi facem un apel la patriotismul, râvna şi activitatea funcţionarilor publici cari sunt legiuitele organe ale guvernământului în relaţiile sale cu particularii.

Legile căzuseră în părăsire şi cu dânsele toată puterea ocârmuirei. Legile trebuie să-şi redobândească toată autoritatea. Puterea executivă, având a fi în viitor organul legalităţei celei mai stricte, trebuie dar ca să fie tare şi respectată de toţi. Trebuie ca în viitor fiecare cetăţean fără osebire să fie apărat în onorul, în viaţa şi în averea sa. Aceste mari bunuri sunt încredinţate ocrotirei autorităţilor publice. Precum vom avea de bucurie a căuta şi a răsplăti toate meritele, tot devotamentul, tot serviciul onorabil al funcţionarilor mari şi mici, pre atât guvernământul nostru este nestrămutat hotărât de a pedepsi fără cruţare şi cu toată asprimea legilor tot abuzul şi toată călcarea de lege. Tuturor compatrioţilor noştri le trimitem domneasca şi frăţeasca noastră urare şi dumnezeu să binecuvânteze Principatele Unite.

Alexandru Ioan I. (contrasemnat) V. Alecsandri, Ministrul secretar de stat”

***

 O blonda voia sa-si cumpere o pereche de pantofi de crocodil, mergea din magazin in magazin ca sa gaseasca cel mai bun pret. Preturile erau, insa, exorbitant de mari:

-Deci, nu negociati nimic la pantofii astia?

-Ne pare rau domnita, astea-s preturile, nu avem ce face.

-Ooof, pai la banii astia ma duc, imi cumpar o pusca si ma duc sa impusc un crocodil si-mi fac rost de pantofi gratis!!!

-N-aveti decat, domnisoara!

Blonda isi ia pusca si pleaca la vanatoare.

Vanzatorul, in drum spre casa, trece pe langa o mlastina unde o vede pe blonda. In fata ei apare un crocodil de vreo 6 metri, blonda cu sange rece, il impusca, si-l tareste pe un damb unde mai erau intinsi vreo 3 crocodili.

Il ia de picioare, il suceste si cu un racnet de deznadejde:

- La naibaaaa! Si asta-i descult?!

**"

 George Calboreanu, un mare actor al scenei și cinematografiei româneşti, s-a nascut pe 3 ianuarie 1896

,,Adevărul este că nu viaţa în luminile rampei ne oboseşte, ci despărţirea de focul lor. Nu freamătul cabinelor şi al culiselor sună tristul semnal al anilor ce s-au scurs, ci tăcerea camerei tale"

A realizat legendara interpretare a personajului Ştefan cel Mare, din spectacolul „Apus de soare“, după piesa scrisă de dramaturgul Barbu Ştefănescu Delavrancea în 1909 şi pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti sub direcţia regizorului Sică Alexandrescu, în anul 1956.

George Calboreanu s-a născut pe 3 ianuarie1896, în localitatea Turnișor, nu departe de Sibiu.

După ce termină clasele primare la Turnişor devine elev la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. 

De cum a absolvit-o pleacă la Constanţa cu gândul ascuns de a se îmbarca pe furis pe un vapor când acesta îşi va ridica ancora si de a pleca. Dar din păcate nu reuseste acest lucru fiind obligat sa se intoarca la Bucuresti. Întors la Bucureşti, intră în corul unei biserici; cântând, reuseste sa isi castige curajul necesar de a accede mai departe şi se prezinta la concurs la Teatrul de Operetă de la Parcul Oteteleşteanu. Dupa concurs intre membrii juriului s-au iscat neînţelegeri la deliberare, un membru al comisiei a susţinut că este tenor, altul că este bas, iar al treilea că e bariton. Şi ca să nu fie suparare l-au respins. 

Îşi caută norocul în altă parte şi astfel ajunge la Iaşi unde se înscrie la Conservator, la clasa lui State Dragomir, având colegi pe C. Ramadan, Miluc Gheorghiu, Sorana Bopa, Costache Antoniu, Alex Critico şi alţii. În paralel cu Conservatorul audiază şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. 

În stagiunea 1918-1919 debutează pe scena Teatrului Naţional din Iasi în piesa „Fântâna Blanduziei” . Tot aici mai joacă rolul lui Chiriac din „O noapte furtunoasă” . 

Dupa numai doi ani îl găsim angajat la Teatrul Naţional din Cluj. Curând se remarcă prin două creaţii care-i aduc simpatia studenţimii care-l ovaţionează în „Messalina” şi „Butoreştii”. 

Rolul Amos din ultima piesă îi aduce un premiu constând într-o călătorie de studii la Viena. Reîntors în ţară, este angajat la Teatrul Regina Maria, condus de soţii Bulandra, unde joacă în patru piese şi anume: „Don Juan, L’Aiglon” , „Cadavrul viu” şi „Masca şi obrazul”. Trece apoi la Teatrul Popular, înfiinţat de Nicolae Iorga. Aici joacă cu mare succes rolul lui Raskolnikov din „Crimă şi pedeapsă”. 

Un titan al teatrului românesc...

Această îzbândă artistică îi deschide larg poarta Naţionalului Bucureştean şi din 1923 este angajat şi nu-l va mai părăsi până la pensionare . În 1938 il regasim jucand la galeria vechiului Naţional, în rolul Hagi Tudose. Au urmat, de-a lungul anilor, „Hamlet”, „Coana Chiriţa” (Bârzoi), „Avram Iancu”, „Apus de soare”, „Pământ” (Boierul), „Patima de sub ulmi”, „Vlaicu-Vodă”, „Păpuşile”, „Toţi fiii mei”, „Dama cu camelii”. 

Au urmat apoi „Mama”, „Trenul blindat”, „Papucii fericirii”, „Tinereţe”, „Titanic Vals”, „Ion Vodă cel Cumplit”, „Egor Buliciov”, „Rapsodia ţiganilor”, „Omul cu mârţoaga”, „Cetatea de foc”, „Bădăranii”, „Iuda”, „Dulcea pasăre a tinereţii”, „Monna Vana”, „Complotul condamnaţilor”, „Maria Stuart”, „Fraţii Karamazov”, „Oameni pe un sloi de gheaţă”, „Patima roşie”, „Iulius Cezar” şi multe altele. 

Marele actor a interpretat de asemenea roluri în piese de teatru radiofonic şi în filme, dintre care amintim „Bădăranii" (1960, în regia lui Sică Alexandrescu) şi filmele istorice „Neamul Şoimăreştilor" (1965) şi „Fraţii Jderi" (1973), ambele adaptări după romanele lui Mihail Sadoveanu fiind realizate sub direcţia regizorului  Mircea Drăgan. 

Una din marile reuşite ale carierei sale e rolul lui Ştefan cel Mare. La făurit ca personaj, întâia oară, într-o piesă azi uitată, „Maria de Mangop” de Mircea Dem. Rădulescu (1953). Apoi la desăvârşit în „Apus de soare”, la Naţionalul din Bucureşti. 

E cert că pentru generaţiile postbelice ilustrul domnitor are chipul scenic dat de Calboreanu, aşa cum pentru perioada anterioară îl avea pe acela creat de Nottara, iar pentru generatiile mai noi de Gheorghe Cozorici.

Se stinge din viață la 12 iulie 1986 in București.