Ruine
de Petre Poștașu'
Pe zidurile mele prăfuite
A început să crească iarbă rea.
Cu ghearele adânc în mine-nfipte,
Un șoim țipă sinistru, jalea sa.
Amurgu-mi face turnul, o nălucă,
Care pierdută, cere milă-n cer.
Ș-un dor nebun de tine mă apucă
Când cărămida-mi cade din crenel.
Iar râul, care-mi curge pe sub ziduri,
Îmi sapă-n temelie șanț adânc
Și nu știu cât voi mai răzbate singur,
Prin vremuri negre doar cu tine-n gând!
Că tu m-ai zugrăvit cu pasiune,
Mi-ai dat culori de care nu știam,
La mine, ca într-o procesiune
Veneau în șiruri, pelerini la geam.
Că mi-ai pus flamuri roșii la intrare
Și mi-ai vândut al buzelor păcat;
Nu mai era ca mine, alt nebun sub soare!
De-atunci, de rostul meu m-am lepădat.
Și când, ca-ntotdeauna, norii vieții
S-au născocit pe cerul meu senin,
Cu ce să lupt când oastea tinereții,
Mi-a înrobit-o sufletu-ți hain?
Eu te-am strigat cuprins de disperare,
Când fulgere țâşneau asupra mea
Dar tu găsiseși alt tărâm sub soare,
Un alt castel gândeai a sfărâma.
Haină, stăpânită de capricii,
Tu m-ai lăsat să putrezesc prin ploi,
Călcat de amatorii de vestigii
Și-apoi abandonat ca un gunoi.
Și-acum mă regăsesc într-o ruină
Și parcă mor în fiecare zi,
Plătind din plin o dragoste puțină
Și încă așteptându-te să vii.
