***

 Ruine

de Petre Poștașu'

Pe zidurile mele prăfuite

A început să crească iarbă rea.

Cu ghearele adânc în mine-nfipte,

Un șoim țipă sinistru, jalea sa.

Amurgu-mi face turnul, o nălucă,

Care pierdută, cere milă-n cer.

Ș-un dor nebun de tine mă apucă

Când cărămida-mi cade din crenel.

Iar râul, care-mi curge pe sub ziduri,

Îmi sapă-n temelie șanț adânc

Și nu știu cât voi mai răzbate singur,

Prin vremuri negre doar cu tine-n gând!

Că tu m-ai zugrăvit cu pasiune,

Mi-ai dat culori de care nu știam,

La mine, ca într-o procesiune

Veneau în șiruri, pelerini la geam.

Că mi-ai pus flamuri roșii la intrare

Și mi-ai vândut al buzelor păcat;

Nu mai era ca mine, alt nebun sub soare!

De-atunci, de rostul meu m-am lepădat.

Și când, ca-ntotdeauna, norii vieții

S-au născocit pe cerul meu senin,

Cu ce să lupt când oastea tinereții,

Mi-a înrobit-o sufletu-ți hain?

Eu te-am strigat cuprins de disperare,

Când fulgere țâşneau asupra mea

Dar tu găsiseși alt tărâm sub soare,

Un alt castel gândeai a sfărâma.

Haină, stăpânită de capricii,

Tu m-ai lăsat să putrezesc prin ploi,

Călcat de amatorii de vestigii

Și-apoi abandonat ca un gunoi.

Și-acum mă regăsesc într-o ruină

Și parcă mor în fiecare zi,

Plătind din plin o dragoste puțină

Și încă așteptându-te să vii.