duminică, 5 ianuarie 2025

***

 Literatura, kit de supraviețuire - de Ana-Maria Murariu


Absurdul lui Eugen Ionescu este deja un subiect epuizat – așa ar spune unii. S-a tot scris despre limbajul absurd și creativ specific acestuia; despre lipsa de identitate a personajelor (în unele piese personajele par că poartă măști – actorii devin actori încă o dată, iar publicul trebuie să sesizeze cu atenție aceste schimbări); despre faptul că obiectele reprezintă și acestea personaje esențiale (ne putem gândi la piesa „Les chaises”, tradusă în românește „Scaunele”).


Universul creat de Eugen Ionescu e un univers al contradicțiilor. O lume în care limbajul ori nu mai are valoare, ori capătă o putere absolută. De pildă, în „Cântăreața cheală”, limbajul își pierde orice funcție, comunicarea fiind, de fapt, inexistentă. Mormanul de cuvinte aruncat de autor în gura personajelor este lipsit de viață. Personajele vorbesc, dar nu se pot înțelege. Însă, dacă mergem spre „Ucigaș fără simbrie”, observăm că limbajul capătă o forță anume: Bérenger folosește cuvântul ca pe o armă împotriva ucigașului. Numai că această armă devine ștreang în cele din urmă. Cu fiecare replică , Bérenger, fără a-și da seama, găsește explicații pentru crimele comise de acest om misterios redus la statutul de ucigaș. Acesta se contrazice involuntar, refuzând să accepte râsul batjocoritor al ucigașului drept răspuns final. E o luptă cu propriul sine, dar și cu indiferența de care dă dovadă acest criminal care ucide doar pentru că are această libertate. E o luptă inutilă care se sfârșește cu conștientizarea neputinței: Bérenger nu poate face nimic pentru a opri moartea. Dacă este ucis și el sau nu, nu se știe. Sfârșitul piesei aduce o ceață de ambiguitate și lasă niște semne de întrebare asupra cititorului – ceea ce e bine. O carte ar trebui să te lase cu întrebări, nu cu răspunsuri. 


Eugen Ionescu nu se rezumă doar la a cultiva absurdul în piesele sale, ci este interesat și de moarte, fiind atent să contureze această tematică tot într-o manieră contradictorie. În piese precum „Regele moare” (Le roi se meurt), viața e văzută din două perspective diferite: una optimistă (care pune accent pe importanța maximei „trăiește clipa”) și una pesimistă (care pornește de la premisa că viața e doar o etapă efemeră și că trebuie să ne pregătim pentru moarte încă de când devenim conștienți că nu vom trăi veșnic). Aflat între aceste două perspective, regele încearcă să-și nege propria moarte. Cu toate că e anunțat de la începutul piesei că va muri, acesta se luptă cu realitatea. Luptă cu trecerea timpului (care, la Ionescu, aproape că nu există). Se agață de iluzia tinereții până în ultimul moment când realizează că nici măcar cuvântul său nu mai are puterea de altă dată. Regatul începe să se degradeze împreună cu regele. Slugile, gardienii, prima soție nu mai sunt ghidați de vocea regelui. Raporturile de putere se schimbă fără ca regele să conștientizeze că din stăpân devine sluga morții. 

Piesa aceasta ne aduce aminte de efemeritatea vieții și de prezența inevitabilă a morții. E un semnal de alarmă asupra modului în care percepem viața. Dacă alungăm moartea, considerând că avem tot timpul din lume să ne pregătim pentru ea, aflăm că, de fapt, nu-i așa. Moartea e la orice pas și, fie că vrem, fie că nu, orice ființă va deveni „ceva” în împărăția morții. Regele lui Ionescu a dispărut, iar împreună cu el a dispărut tot regatul – dovadă că după moarte nu rămâne nimic (doar un vid în care vor cădea alții și alții).

#literaturakitdesupraviețuire #haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci 

în ploaie cu satelitul

de Marian Neguțu


mă întrebai ce sunt luminile alea

dar n-am apucat să răspund

pentru că ai strigat

uite o stea căzătoare să-mi pun o dorință

nu te-am întrebat ce dorință ți-ai pus

știam ce se spune dacă zici nu se mai îndeplinește

și mai știam că era de fapt un satelit care orbita în viteză

și părea că se prăbușește dar nu se prăbușea

poate ne calcula poziția poate dădea net

unui cuplu care a lăsat viața la oraș și s-a mutat în vârf de deal

sau poate spiona poziții inamice într-unul dintre numeroasele războaie

cert e că nu se prăbușea și orice dorință ți-ai fi pus nu s-ar fi îndeplinit

dar cine sunt eu să stric bucuria cuiva 

o stric și eu ca și tine în alte moduri 

de exemplu certându-te că mi-ai pierdut umbrela

și acum mă plouă 

mă plouă și pe cerul nopții văd un alt satelit

sau poate e același 

mă plouă și nu știu unde mă duc

și unde voi ajunge 

ocolesc bălțile reci

în care strălucesc becurile străzii

și-ți scriu din mers


#haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci 


Amintire 

de Gabriela Melinescu


El s-a luptat cu mine, eu m-am luptat cu el.

Am nesocotit noi odihna pământului.

Alții eram, alții suntem acum

Cuvintele mele smerite spun:

nu te mai văd pe nicăieri, luptătorule,

de parcă nici n-ai existat atunci,

de parcă gâtul nu mi-ai fi secerat în fugă…


Vrăjite cântece îmi umplu urechile,

un călăreț a omorât un balaur ai cărui dinți albi

ca semințele de soi le-a spulberat în pământ;

au răsărit din dinții lui oștiri cu sulițe și scuturi.

Mintea mea nu s-a vindecat: odinioară zâmbeam fericită.

Mă întorceam spre tine, pământule,

pe care sunau sprintene bătălii.

Aflu: balaurul pe luptător nu-l poate înghiți

din pricina armelor sale.


#haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci


Poema chiuvetei

de Mircea Cărtărescu


într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie

se confesă muşamalei şi borcanului de muştar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri

te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri

şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.


dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei

şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.

… cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari

şi tot ce a fost mi se pare un vis.


#haimanaleliterare

***

 Pierre de Coubertin, baronul care a schimbat sportul mondial

Pierre de Coubertin este considerat astăzi fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, dar campania sa de promovare a activităților sportive a început ca o cruciadă solitară. Încet, încet a câștigat sprijin și a reușit să organizeze prima Olimpiadă modernă la Atena în 1896, a fost membru fondator al Comitetului Olimpic Internațional și președinte al acestuia din 1896 până în 1925, iar astăzi numele său este onorat de milioane de oameni din întreaga lume.

Născut pe 1 ianuarie 1863 la Paris, într-o familie nobilă franceză, Pierre Fredy avea 8 ani când a asistat la înfrângerea țării sale în Războiul franco-prusac și în acel moment, după cum va mărturisi mai târziu, s-a gândit că lipsa unei pregătiri fizice susținute a fost motivul eșecului Franței în fața prusacilor lui Otto von Bismarck.

Tatăl lui, Charles Louis de Frédy, Baron de Coubertin, care era pictor, și mama, Marie-Marcelle Gigault de Crisenoy, și-ar fi dorit pentru tânărul Pierre o carieră de militar sau de avocat, dar el a descoperit, după o ședere în Anglia, rugby-ul, iar la scurt timp după revenirea în țară, inspirat de acest sport, și-a propus să le ofere tinerilor francezi ceea ce studenții britanici aveau deja: educație fizică.

În adolescență, Coubertin citea romane britanice care subliniau importanța forței fizice și astfel a început să creadă că sistemul educațional francez are nevoie de o componentă puternică a educației prin mișcare. În 1888 a propus reforma liceelor franceze prin introducerea sportului în programa școlară, iar patru ani mai târziu a început să pledeze pentru ideea de renaștere a Jocurilor Olimpice.

Societatea franceză din vremea lui Coubertin era în esență indiferentă față de sport, considerându-l o activitate frivolă, de-abia la începutul secolului al XX-lea apărând ideea că mișcarea fizică, în special atletismul, îmbunătățește sănătatea.

La începutul anilor 1890, Coubertin a făcut mai multe călătorii în Anglia și Statele Unite pentru a se familiariza cu modul în care anglo-saxonii promovau activitățile atletice, guvernul francez a fost impresionat în cele din urmă de pledoariile sale și l-a însărcinat să organizeze „congrese atletice”, care, pe lângă atletism, promovau scrima și echitația.

Un articol din cotidianul New York Times din decembrie 1889 îl menționează pe tânărul baron vizitând campusul Universității Yale. Scopul lui era să se familiarizeze temeinic cu managementul atletismului la colegiile americane și, apoi, să găsească modalități de a-i implica pe studenții francezi în mișcarea sportivă.

În paralel cu intențiile de a revitaliza învățământul francez, călătoriile l-au inspirat să se gândească la organizarea unor jocuri sportive asemănătoare cu concursurile olimpice din Grecia antică, de data aceasta, extinse, cu participare internațională.

În 1892, la jubileul Uniunii Franceze a Societăților Sportive Atletice, Pierre de Coubertin a prezentat ideea unei Olimpiade moderne, dar propunerea lui era destul de vagă și se pare că nu avea o idee concretă asupra modului în care s-ar putea desfășura aceste jocuri.

În acea epocă tabloul politic european era marcat de renașterea națională a Greciei în detrimentul Imperiului Otoman, care se prăbușea, iar procesul a hrănit puternic imaginația romanticilor, printre care poetul englez Byron și pictorul francez Delacroix. Grecia antică era, de asemenea, din ce în ce mai bine cunoscută datorită competiției arheologice dintre națiunile occidentale. Istoricii germani și francezi s-au luptat între ei pentru a-și promova modelul antic preferat: Sparta aristocratică și marțială pentru prusaci vs. Atena democratică și orientată spre comerț pentru susținătorii celei de-a treia republici franceze.

În 1894, Coubertin a organizat o întâlnire care a reunit 79 de delegați din 12 țări pentru a pune pe tapet renașterea Jocurile Olimpice, ocazie cu care s-a stabilit componența primul Comitet Olimpic Internațional. Tot acum s-a decis cadrul de bază pentru organizarea Jocurilor la fiecare patru ani și s-a stabilit ca prima ediție să se desfășoare în Grecia.

Decizia de a organiza prima Olimpiadă modernă la Atena a fost simbolică, dar s-a dovedit că pune și mari probleme de logistică din cauza tulburărilor politice din regiune.

După o vizită în Grecia, Coubertin a reușit să convingă autoritățile să găzduiască prima Olimpiadă, iar competiția a început pe 5 aprilie 1896, după ce baronul a reușit să strângă fondurile pentru organizare. Jocurile au ținut 10 zile și au inclus probe de atletism, tenis, înot, scrimă, ciclism, canotaj și yaghting.

Un articol din The New York Times din 16 aprilie 1896 relata despre ceremoniile de închidere sub titlul „Americanii au câștigat cele mai multe medalii”.

Regele George I al Greciei, suveranul care a domnit timp de 50 de ani în regatul elen, a înmânat fiecărui câștigător, pe lângă diplome și medalii, coronițe de lauri. Numărul total de sportivi care au primit medalii a fost de patruzeci și patru, dintre care unsprezece erau americani, zece greci, șapte germani, cinci francezi, trei englezi, doi maghiari, doi australieni, doi austrieci, un danez și un elvețian.

Următoarele ediții s-au desfășurat la Paris și St. Louis, dar au fost umbrite de Expozițiile Mondiale, însă Jocurile de la Stockholm din 1912 au revenit la idealurile exprimate de Coubertin.

După Jocurile Olimpice de la Paris din 1924, care au avut un success uriaș, Coubertin s-a retras de la președinția CIO. Între timp, așa cum o demonstrează edițiile din 1932 (Los Angeles) și 1936 (Berlin), aspirațiile organizatorilor au început să se îndepărteze de scopul inițial, cel sportiv, devenind o oportunitate de afaceri sau, cum a fost cazul ediției de la Berlin, un scop propagandistic.

În timpul Primului Război Mondial, familia lui Coubertin s-a refugiat în Elveția. Ultimii ani ai vieții baronului au fost foarte tulburi, marcați de izolare și tragedii familiale.

Pierre de CoubertinPierre de Coubertin

Pierre de Coubertin

În 1895, Pierre de Coubertin se căsătorise cu Marie Rothan, fiica unor prieteni de familie. Fiul lor, Jacques, născut în 1896, avea grave afecțiuni psihice și trebuia supravegheat în permanență, iar fiica, Renée, a suferit tulburări emoționale și nu s-a căsătorit niciodată. Ambii nepoți ai baronului proveniți de la fratele său, pe care îi iubea foarte mult, au fost uciși pe front în timpul Primului Război Mondial.

Pierre de Coubertin a murit la Geneva pe 2 septembrie 1937, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat în cimitirul Bois-de-Vaux din Lausanne, dar, așa cum și-a dorit, inima sa a fost depusă lângă sanctuarul din Olympia, în interiorul monumentului dedicat Jocurilor Olimpice, acolo unde fusese, într-un fel sau altul, întreaga viață.

Baronul de Coubertin a câștigat recunoașterea mondială pentru munca de promovare a Jocurilor Olimpice, iar influența sa asupra instituției pe care a fondat-o dăinuie încă. Ideea Jocurilor Olimpice ca un mare spectacol, cu ceremonii fastuoase de deschidere, parade și artificii sunt în mare parte moștenirea sa și tot el este cel care a generat ideea că Olimpiada pot genera sentimente de mândrie națională, poate promova pacea și poate preveni conflictele armate.

Cele șapte valori olimpice: prietenia, respectul, excelența, egalitatea, determinarea, inspirația și curajul.

Principiile olimpice: nediscriminare, durabilitate, umanism, universalitate și solidaritate.

Flacăra olimpică: un simbol al purității și al aspirației spre perfecțiune. Este aprinsă la Olympia, Grecia și este purtată până în orașul gazdă de atleți. Flacăra arde pe tot parcursul olimpiadei.

Sursa:

International Olympic Committee (olympics.com)

***

 Ovidiu Iuliu Moldovan: „Insuccesul te obligă la autodepăşire“

Ovidiu Iuliu Moldovan: ardeleanul greco-catolic cu privirea directă şi faţa neîmblânzită de zâmbet, sigur în gesturi, un om ce nu putea fi scos din ale lui, cu trăsături tipice zodiei Capricornului… Duritatea lui masculină era arma cu care confisca mintea oricărei femei.

 Orgolios, sensibil la reproşuri, atent la laude şi cu idiosincrazii tipice oamenilor de artă, nu era omul efuziunilor zgomotoase. Avea mult bun simţ şi rara putere de a recunoaşte că a greşit. Îşi preţuia prietenii adevăraţi. Nu puteai să zici nimic de Biţă Banu, de Nicky Wolkz, de Aurică Manea, sau de Toma Caragiu. La cutremurul din 1977 l-a căutat împreună cu Ion Caramitru pe Toma Caragiu sub dărâmături o săptămână. Apoi, luni în şir, a ţinut acasă o candelă aprinsă lângă o poză a lui Toma.

Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în 1 ianuarie 1942 în localitatea Sărmaşu-Cluj şi a decedat în 12 martie 2008, într-un spital bucureştean, în braţele bunului său prieten şi fost coleg de facultate, Ion Caramitru, care i-a organizat apoi, funerariile. Nu a fost căsătorit, dar sufletul său a fost tulburat de iubiri răvăşitoare ce i-au ars inima. Cea mai mare neîmplinire a sa a fost faptul că nu avut un copil.

În 1944, tatăl său dispare în condiţii misterioase, iar mama sa l-a tot aşteptat pe tatăl lui Ovidiu să se întoarcă, în următorii zece ani. Familia se stabileşte la Cluj, apoi la Turda. “Copilăria mea traumatizată de întâmplarea din 1944 mi-a marcat pe viaţă caracterul, sensibilitatea, temperamentul. Sunt predispus spre melancolie şi însingurare. Nu sunt actor cerebral. Nu sunt nici un instinctiv-afectiv. Trăiesc într-un balans continuu… “, spunea Ovidiu Iuliu Moldovan.ovidiu iuliu moldovan

Îşi doreşte să fie medic, însă, în ultimul an de liceu are loc o întâlnire care îi hotărăşte destinul. Vede spectacolul cu piesa “Domnişoara Nastasia” cu Tănase Cazimir, în rolul Vulpaşin, despre care va aminti toată viaţa: “Am fost profund tulburat. Cred că am văzut spectacolul de 20 de ori! Atunci am hotărât să fiu şi eu actor”. Îl cunoaşte pe Tănase Cazimir care, de altfel, îl pregăteşte împreună cu Maria Cupcea pentru examenul de admitere la I.A.T.C.

În 1960 se prezintă la admitere la Bucureşti. Devine student la clasa Pop Marţian, cu Octavian Cotescu asistent, şi are colegi de generaţie: Valeria Seciu, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache, Florina Cercel, Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Ştefan Radof ș.a. A absolvit I.A.T.C, Facultatea de Teatru, în 1964. După absolvire a jucat cinci ani la Teatrul Naţional din Timişoara, unde a debutat cu Mio din “Pogoară iarna”, un personaj foarte aproape de biografia sa, un băiat care pleacă în căutarea ucigaşilor tatălui său.

“În anii de început ai profesiei, la Timişoara, am avut prilejul să lucrez cu Marietta Sadova, care era un mare pedagog de teatru. Printre minunatele lucruri pe care mi le-a spus atunci, pe care mi le-am însuşit şi la care mă mai gândesc, reţin ideea că fiecare actor aduce pe scenă nici mai mult nici mai puţin decât limitele propriului lui univers.

Şi oricât talent ar avea, oricât har şi farmec de la natură ar avea un actor, nu va putea să interpreteze un personaj de mare rafinament intelectual, într-o formă elevată, decât dacă el însuşi va aspira spre acest tip uman. Limitele acestei profesii sunt foarte clare şi nu pot fi lărgite decât printr-o acumulare de cunoştinţe care să însemne, la un moment dat, propriul său univers în viaţa particulară.

Capacitatea de a atinge o anumită zonă de transcendenţă pretinde un anumit nivel de percepere a lucrurilor. Nu mă refer la trăsăturile caracteriologice ale persoanei civile a actorului, ci la obligaţia lui de a deţine un bagaj generos de cunoştinţe, care să-i dea posibilitatea de a disimula continuu alte stări, alte lumi, alte personaje, de a ieşi, de fapt, din el însuşi.”

O întâlnire importantă pentru cariera sa a fost regizorul Radu Penciulescu care îl aduce pe scena Naţionalului bucureştean distribuindu-l în spectacolul cu piesa “Regele Lear”. De atunci, până la deces, a jucat pe prima scenă a ţării. Avea o voce memorabilă şi un chip nobil. Este actorul ale căror reuşite nu vin din zona prezenţelor fermecătoare, ci din zona tenebroasă a personajelor compuse cu migală, gest cu gest, privire cu privire, respiraţie, dicţie. A fost pe rând: Caligula, Richard al III-lea…

O întâmplare la Costineşti sau actorul ca arhetip

„Niciodată nu am avut o satisfacţie mai mare, ca actor cunoscut, când, la Costineşti, am salvat o fată de la înec. Am descoperit-o în apă, după ce dispăruse şi toată lumea o căuta cu disperare mai mare. Am scos-o la suprafaţă, am adus-o pe plajă, unde i s-a acordat primul ajutor, apoi am urcat-o în maşină şi am pornit spre spital. Pe drum a început să-şi revină, m-a privit şi a strigat: Hei, actorul! Nu actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, ci ACTORUL! Actorul ca arhetip, aş spune. Sublimă şi nobilă recunoştinţă adresată acestei profesii. În conştiinţa mea, acest strigăt avea rezonanţa unui omagiu adus în chipul cel mai simplu cu putinţă şi spontan… histrionului lui Shakespeare, Camus, Gorki… Obligaţia morală a actorului e să respecte imaginea pe care publicul şi-o formează despre el, pornind de la eroii care-i întruchipează pe scenă sau pe ecran. Obligaţia de a păstra o anumită ţinută, o anumită conduită. Este o responsabilitate de care trebuie să te achiţi tot timpul şi în viaţă şi în artă“, povestea actorul.

În film debutează la 29 de ani, în “Nunta de piatră”, în regia lui Dan Piţa. Joacă în 40 de filme. Urmează o activitate bogată în film de televiziune, teatru radiofonic, cu peste 80 de emisiuni de poezie – recitaluri “Eminescu”, alături de Valeria Seciu, Ion Caramitru.

Etalând propria ta personalitate într-un număr de roluri importante, ajungi la o schemă, la reluarea aceluiaşi personaj în “n” variante. Pentru a evita acest lucru e necesară tocmai ieşirea din propria ta personalitate, în sensul de a inventa alte personalităţi credibile, verosimile, puternice şi viguroase, ceea ce nu se poate realiza decât printr-o acumulare masivă de noi şi multiple cunoştinţe, şi prin asta înţeleg instrucţie, educaţie, cultură. Apoi, o acumulare de multiple senzaţii, care vin pe diverse căi. În lipsa lor, sufletul actorului se sclerozează, ca şi muşchiul unui sportiv neantrenat.

Tandreţea este o condiţie sine qua non în meseria noastră, pentru că actul artistic este un gest de predare şi de maximă intimitate. Sufletul nu poate fi expus în orice condiţii, iar arma noastră principală este tocmai sufletul…

Nu am prejudecata rolurilor pozitive sau negative. Rolurile aşa-zis negative se constituie adesea în partituri mult mai generoase, mult mai plauzibile, mult mai omeneşti decât… Evit deliberat, cuvântul „pozitive”, pentru că în categoria rolurilor respective a intrat în noţiune de şablon. Dorinţa noastră modestă de creatori este de a propune un anumit coeficient de inedit dar, din păcate, eforturile noastre de a transforma, curent sau frecvent un personaj care vehiculează gongoric “mari adevăruri”, fără suportul artistic credibil necesar, într-un personaj viabil şi convingător, sunt foarte mari.

Bagajul spiritual al unei generaţii de actori ar trebui să fie: teama de ridicol, a şablonului, de ridicolul falselor situaţii bătătorit dramatice, devenite ridicole prin bătătorire; refuzul spectaculosului în existenţa noastră de artişti, cultivarea decenţei. Credinţa în bine, în modestie, în speranţa de mai bine.

Orice actor trebuie să aibă un antrenament zilnic similar cu antrenamentul sportiv. Mă refer la capacitatea de a susţine rolul, din punct de vedere al mijloacelor de expresie vocală, al dicţiei, al rezistenţei fizice, al respiraţiei. Sunt necesare exerciţii zilnice, măcar o oră, două, în situaţia în care îţi revine un rol de o asemenea responsabilitate.

Repetiţiile mi se par interesante prin climatul extraordinar care se creează, prin senzaţia acea de comuniune cu colegii, cu tot colectivul. La o indicaţie inspirată a unui regizor simţi circulaţia aceluiaşi fluid prin trupurile şi prin gândurile tuturor. Repetiţiile se desfăşoară în mod conştient cu mare luciditate, simţul autocontrolului funcţionează la maximum.

Un actor trebuie să aibă şi eşecuri. Insuccesul te mobilizează într-un anumit fel pentru ceea ce urmează şi te obligă la autodepăşire. Este un barometru a ceea ce poţi şi ceea ce nu poţi.

Prezentăm pe scenă imagini esenţializate, transfigurări de gândire umană. Eu propun un prototip, nu un personaj care circulă cu un buletin de identitate pe scenă. Sunt, în unele spectacole, personaje pe care poţi să le întâlneşti pe stradă. Pe mine nu mă interesează acest tip de artă. Ea devine nobilă în secunda în care propune nişte arhetipuri umane, nu figuri comune. În căutarea unui arhetip uman încerc să-i găsesc modalităţi fireşti de exprimare. Mă obsedează firescul din acest unghi. Mă preocupă vorbirea firească în teatru, dar care şi ea trebuie să devină o esenţă. Am senzaţia vulgarizării limbii române în multe spectacole. O parte a publicului savurează pitorescul de mahala, golănismele, şi am văzut actori care cultivă acest gen de succes comercial. Firescul pe care-l urmăresc eu nu e firescului argoului.

În 1967 a primit medalia Meritul Cultural clasa I „pentru merite în domeniul artei dramatice”; în 2004, activitatea sa artistică este încununată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, Categoria D – „Arta Spectacolului” „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului” şi Premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 15 martie 2008, i se conferă post mortem Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler.

Surse: Eva Sârbu – Interviuri uitate; D.Dragnea şi A. Băleanu – Actorul în căutarea personajului

***

 Marguerite Alibert, decedata pe 2 ianuarie 1971, și crima de la Hotelul Savoy

Marguerite Marie Alibert s-a născut pe 9 decembrie 1890 la Paris și a fost cunoscută sub mai multe nume, printre care Maggie Meller, Marguerite Laurent și Prințesa Fahmy. Tatăl ei era vizitiu și se numea Firmin Alibert, iar mama ei, Marie Aurand, era menajeră.

La vârsta de șaisprezece ani a rămas însărcinată și a născut o fiică, Raymonde, iar în următorii opt-zece ani, Marguerite a fost prostituată de stradă, până când l-a întâlnit pe un anume domn Denant.

Acesta conducea un bordel numit elegant “Maison de Rendezvous”, frecventat de o clientelă ce provenea din înalta societate. Sub tutela lui Denant, tânăra a devenit curtezană de lux, iar în aprilie 1917 l-a întâlnit pe Eduard, Prințul de Wales, la Hôtel de Crillon din Paris.

La acel moment Eduard se afla în Franța ca ofițer al unui regiment de infanterie ce era cantonat pe frontul de vest în timpul Primului Război Mondial. Prințul s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis mai multe scrisori înflăcărate, dar până la sfârșitul războiului a rupt relația cu frumoasa prostituată.

După război Marguerite a însoțit un om de afaceri în Egipt și cu această ocazie a fost remarcată de prințul Ali Fahmy Bey. Cei doi s-au văzut după aceea întâmplător de mai multe ori la Paris și în cele din urmă fata i-a fost prezentată oficial tânărului în iulie 1922.

După această întâlnire, au început să trăiască împreună și au făcut un tur foarte mediatizat al cazinourilor și restaurantelor din Deauville, Biarritz și Paris. Fahmy s-a întors în Egipt, dar la scurt timp după aceea a invitat-o la Cairo, spunându-i că nu poate trăi fără ea. Fosta prostituată, care avea deja 32 de ani și un copil pe care îl părăsise la Paris, s-a căsătorit cu prințul egiptean în decembrie 1922.

Pe 1 iulie 1923, cuplul a sosit la Londra pentru a-și petrece vacanța, cei doi s-au cazat la Hotelul Savoy, împreună cu o secretară, un valet și o servitoare și câteva zile mai târziu, pe 9 iulie, s-au dus să vadă opereta “Văduva veselă”.

La întoarcerea la hotel, au luat o cină târzie și apoi au început să se certe chiar în restaurant. În aceeași noapte, la ora 2:30, Marguerite Alibert și-a împușcat soțul folosind un pistol semiautomat Browning. Prințul egiptean a fost transportat la Spitalul Charing Cross, dar a murit în aproximativ o oră, femeia fiind arestată pe loc. Pe 10 septembrie 1923, a fost adusă în fața tribunalului. Zeci de oameni stăteau la coadă pentru a intra în sala de judecată încă din zori, pentru că mediatizarea cazului a atras un număr extrem de mare de curioși care doreau să o vadă pe fosta amantă a prințului Eduard, devenită ucigasă a soțului ei egiptean. Procesul a durat până pe 15 septembrie, iar în timpul audierilor Marguerite Alibert s-a prezentat ca victimă a “brutalității și bestialității soțului ei oriental”. A fost apărată de Edward Marshall Hall, unul dintre cei mai renumiți avocați britanici ai momentului, și judecătorul nu a permis nicio mențiune despre trecutul lui Alibert ca prostituată, asigurându-se că numele Prințului de Wales nu va fi rostit în timpul procesului.

Tânăra victimă, prințul Ali Fahmy, care avea doar 23 de ani la momentul crimei, a fost descris ca fiind “un monstru al depravării și decadenței orientale, ale cărui gusturi sexuale indică un sadism criminal față de soția sa europeană neajutorată”.

Marguerite Alibert a fost achitată de toate acuzațiile, iar după încheierea procesului a dat în judecată familia soțului ei egiptean pentru a obține moștenirea ce credea că i se cuvine în urma morții lui Ali. Un tribunal din Egipt i-a respins însă cererea. A locuit după aceea într-un apartament din Hotelul Ritz din Paris până la sfârșitul vieții, pe 2 ianuarie 1971, iar după moartea ei cele câteva scrisori rămase de la Eduard, pe care le păstrase cu mare grijă gândindu-se că îi vor fi de folos mai târziu, au fost găsite și distruse.

În presa franceză au apărut mai multe speculații conform cărora achitarea fostei prostituate de acuzațiile privind uciderea soțului a făcut parte dintr-o înțelegere prin care ea ar fi fost de acord cu returnarea scrisorilor compromițătoare de dragoste pe care prințul de Wales i le trimisese în timpul Primului Război Mondial.

***

 Merită citit… Un șarpe a mușcat o găină, iar otrava începea să-i curgă prin vene. Rănită și slăbită, găina s-a întors în cotețul ei, căutân...