duminică, 5 ianuarie 2025

***

 Măsura liniștii puține 

              George Țărnea 


Îmi e de-ajuns dacă te simt pe-aproape, 

Dacă te știu prin preajmă și te am, 

Ca pe-o sămânță gata să se-ngroape 

De dragu-nmuguririi altui ram.


Îmi e de-ajuns dacă te pot atinge 

Dacă te pot privi și-nbrățișa, 

Când peste merii mei cu floare ninge 

Și trece-un cal prin cer, cu luna-n șa. 


Îmi e de-ajuns dacă mai dau de tine 

Printr-un ungher de vis desăvârșit, 

Când peste drumuri cad din nou cortine 

Și-o așteptare ia sfârșit. 


Dar nimeni și nimic n-ar fi în stare 

Să umple golul tău prin vreun cuvânt, 

Simțindu-mă, din ce în ce mai tare, 

Purtat printre iubiri ca frunza-n vânt. 


Dac-ai lipsi o zi sau vremea toată-

Rămasă vieții mele de-ndurat-

Nimic anume n-ar mai fi, să poată 

Îndepărta vreun rău, cu-adevărat. 


Și m-aș topi de dor pe nesimțite, 

În lipsa ta, iubito, ca și când 

Nu unul, ci o mie de cuțite 

Mi s-ar înfinge-n fiecare gând.

***

 LECȚIA DE ISTORIE - 2 ianuarie: Uciderea lui Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti.

La data de 2 ianuarie 1529 Radu de la Afumaţi, domnul Ţării Româneşti, a fost ucis împreună cu fiul său Vlad, la Râmnicu Vâlcea, de către boierii vânduți turcilor. Radu de la Afumați, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare a preluat domnia într-o perioadă dificilă, când Imperiul Otoman dorea transformarea Țării Românești în paşalâc precum Bulgaria, Serbia și Grecia. Însă prin luptele sale susţinute împotriva turcilor, Radu de la Afumaţi va reuşi să împiedice planurile sultanului Soliman Magnificul, fapt ce l-a făcut pe marele istoric Nicolae Iorga să-l numească pe Radu „Domnul răzbunării creştine şi al mândriei româneşti”. După numeroase lupte cu turcii în care Radu a ieșit biruitor, la sfârşitul anului 1528, boierii trădători care nu vroiau să-și piardă privilegiile în țară, au pornit lupta împotriva domnitorului cu o puternică armată turcească şi l-au urmărit până la Râmnicu Vâlcea, unde a și fost ajuns. Radu de la Afumați a fost ucis la 2 ianuarie 1529, împreună cu fiul său Vlad de numai 7 ani, chiar în altarul bisericuţei de pe dealul Cetăţuia din Râmnicu Vâlcea. Acestui act de o cruzime fără precedent, i s-a adăugat un altul la fel de mișelesc: după ce domnitorul a fost ucis, capul acestuia a fost retezat și a fost dus lui Suleyman Magnificul pe o tipsie de argint. Trupul lui Radu de la Afumați a fost luat de niște prieteni și înmormântat la mânăstirea din Curtea de Argeș, iar deasupra mormântului aceștia au așezat o lespede de marmură, pe care viteazul voievod este înfățișat călare, cu buzduganul în mână și cu mantia fluturând.

***

 LECȚIA DE ISTORIE - 4 ianuarie: Actul de la 4 ianuarie 1926.

La 4 ianuarie 1926, conform hotărârii Consiliului de Coroană, s-a decis convocarea Parlamentului României într-o ședință extraordinară ca urmare a deciziei principelui Carol al II-lea de a renunța la calitatea de moştenitor al tronului României. Pe ordinea de zi a ședinței Parlamentului s-a aflat adoptarea legii pentru acceptarea renunțării lui Carol și proclamarea lui Mihai ca moștenitor, legea pentru modificarea Statutului Casei Regale și legea pentru instituirea Regenței. În calitate de regenți au fost desemnați Prințul Nicolae, fratele mai mic al lui Carol, patriarhul Miron Cristea și președintele Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Legile au fost adoptate în unanimitate, ele fiind cunoscute împreună sub denumirea de „Actul de la 4 ianuarie 1926”, chiar dacă reprezentanții Partidului Național și cei ai Partidului Țărănesc nu au participat la vot, în semn de protest față de graba cu care se depusese proiectul de lege pentru primirea Regenței. În plan politic, Actul de la 4 ianuarie a fost considerat ca o victorie a lui Ionel I. C. Brătianu și a Partidului Național Liberal, întrucât Gheorghe Buzdugan și Miron Cristea erau văzuți ca fiind devotați lui Brătianu, iar prințul Nicolae se afla sub influența reginei Maria și era deci intimidat de personalitatea marcantă a lui Ionel Brătianu. După adoptarea acestui act de la 4 ianuarie 1926, Carol al II-lea a încetat să mai fie membru al familiei regale, devenind o simplă persoană particulară cu numele de Carol Caraiman, numele de Caraiman luându-l în amintirea vârfului muntos din Munții Bucegi. Astfel, Carol al II-lea s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale, acest lucru continuând și după decesul regelui Ferdinand și intrarea în funcțiune a Regenței în iulie 1927.

***

 Să fii Om Bun, când lumea e haină

Să fii umil, când alții te denigră.

Să fii milos cu cei ce sunt sărmani

Să dai mâncare celor fără bani.


Să nu bârfești, chiar dacă ești bârfit

Să nu urăști, chiar de nu ești iubit.

Să știi cum să zâmbești, când inima iți plânge

Să nu faci loc tristeții, că altfel te învinge.


Să fii mereu senin, este un dar Ceresc

Să spui mereu în viață, cuvântul "mulțumesc"

Să îți întorci obrazul, când palma-i ridicată

Celor ce lovesc, iubire le arată.


Să fii mereu în viață, un om la locul lui

Să îți ascunzi durerea, la nimeni să n-o spui.

Să știi să cerni mereu, cei bine și cei rău

Să te ferești de ulii, ce zbor în jurul tău.


Să mergi pe drumul vieții, mereu cu fruntea sus

Să spui mereu pe nume, tot ce tu ai de spus

Să nu te temi de nimeni, ești liber să gândești

Să arăți tuturor, cât de frumos trăiești.


Să fii exemplul viu, cum să răzbești în viață

Să înțeleagă asta, acei fără speranță.

Să ai mereu tăria, de-a renunța când doare...

Să te ridici de jos, zâmbind iar în picioare.


Să mulțumești în zori, de-o nouă zi de viață

Să te trezești mereu, cu zâmbetul pe față.

Să lași pe unde treci, un semn că ai trecut...

Să-ți mulțumească omul, fiindcă te-a cunoscut.

_______________

~Jurca M. Florina~

***

 FEMEIA ÎN MITOLOGIE


Cu toate că în societăţile antice femeii îi era rezervat un rol marginal, îndeobşte în interiorul zidurilor domestice şi adesea într-o poziţie subalternă ce trecea direct de la supunerea faţă de tată la aceea faţă de soţ, mitologia a ţesut în jurul mai multor personaje feminine unele dintre cele mai frumoase povestiri. Pe de altă parte, dincolo de a fi nişte personaje literare de neuitat, unele zeiţe şi eroine încarnează aspectele fundamentale ale caracterului şi rolului femeii.


În sfera divinului, caracterul matern al femeii se contopeşte cu ideea de fecunditate a naturii, a pământului şi a animalelor, găsindu-şi personificarea în numeroase zeităţi: zeiţe mame, zeiţe ale fertilităţii, zeiţe ale animalelor, zeiţe ale naşterii, care se pot numi Cybele sau Rhea, Magna Mater sau Ilitia, Demetra sau Astarte, Geea sau Tellus. Incarnări ale forţei generatoare a naturii în general, ele nu reprezintă însă exclusiv misterul fecundităţii, ci toate aspectele posibile ale rolului matern, uşor de identificat, de pildă, în figura Demetrei, care, în Imnul homeric închinat ei, înainte de a fi prezentată în calitatea sa de zeiţă ce face să rodească pământul, este înfăţişată ca mamă îndurerată şi deznădăjduită ce nu-şi află pacea, pornind în căutarea fiicei răpite. În versiunea cea mai solemnă şi mai autoritară, situată ferm în ierarhia divină drept centru fundamental al familiei, rolul femeii mamă este personificat de Hera, regina zeilor, soţia şi sora lui Zeus, ocrotitoarea tuturor femeilor şi în special a rolului lor de soţii şi mame.


La imaginea femeii văzută ca mamă, deci ca dătătoare de viaţă, se adaugă, prin contrast, dar şi complementar, aceea a femeii infernale, legată de lumea subpământeană şi de moarte. În împărăţia morţilor regină este Persefona, care în şederea ei când pe pământ, când alături de Hades sintetizează dubla valenţă a temei naturii care zămisleşte şi moare şi care, tocmai prin această alternanţă a morţii şi renaşterii, asigură viaţa pe pământ, de-a lungul generaţiilor.


Lumea de dincolo este vizitată adesea de eroi masculini: Tezeu şi Piritoos coboară aici pentru a o cuceri pe însăşi Persefona; Heracle, pentru a-l prinde pe Cerber; Orfeu, în căutarea Euridicei; o evocă Ulise şi Enea pentru a afla informaţii despre viitorul lor. Incursiunile acestor eroi în lumea de dincolo au întotdeauna aspectul unei violări, a unei aventuri neliniştitoare şi înfricoşătoare pe care ei o întreprind ştiind bine că încalcă legile naturii, pornind pe o cale interzisă muritorilor. În călătoria lor temerară au întotdeauna nevoie de un sprijin, iar acest sprijin le este oferit de o figură feminină, care poate constitui scopul expediţiei lor (ca în cazul lui Tezeu şi al lui Piritoos, care vor să o cucerească pe cea mai inabordabilă şi mai neliniştitoare dintre figurile feminine, însăşi regina a lumii de dincolo; ori ca în cazul lui Orfeu, împins de iubirea sa nemângîiată pentru femeia pierdută) sau poate reprezenta călăuza lor, singura care cunoaşte tainele ajungerii în lumea cealaltă (ca în cazul lui Ulise şi al lui Enea, care numai cu ajutorul Circei şi, respectiv, al Sibilei din Cumae se pot aventura în această încercare).


Dătătoare de viaţă din considerente fiziologice, femeile par să cunoască şi moartea într-o manieră mai directă şi mai firească decât bărbaţii: excluse din bătăliile eroilor, care manifestă probabil şi ei o oarecare obişnuinţă cu moartea, femeile cunosc şi practică toate riturile pietăţii în materie de morţi, ţes linţoliul pentru cei dragi (ca Penelopa pentru socrul ei Laerte) şi participă la funeralii ca bocitoare. Iar dacă trebuie să facă sacrificiul suprem, înfruntând moartea spre a-şi salva soţul ori pentru a-şi păstra demnitatea, ele îşi acceptă jertfa cu un curaj tăcut, aşa cum povesteşte mitologia despre Alcesta şi despre Antigona.


Funcţiei femeii ca însoţitoare a bărbatului ori ca zămislitoare de urmaşi i se opune, pe lângă figura feminină infernală, şi imaginea zeiţei fecioare. Atena sau Artemis, însoţite de zeităţile minore, de eroinele şi femeile din cortegiul lor, se feresc de plăcerile iubirii, revendicând o autonomie, o libertate şi o independenţă faţă de bărbat care, din cât se pare, nu-şi puteau afla corespondenţa în realitatea lumii antice. Zeiţele fecioare nu reprezintă numai tinereţea, faza iniţială a vieţii oricărei femei, înainte ca aceasta să-şi fi preluat rolul definitiv de soţie şi de mamă în societatea adulţilor: în vreme ce aproape toate figurile feminine, divine sau omeneşti, pe care ni le înfăţişează mitologia îşi află o completare indispensabilă în unirea cu soţi şi iubiţi ori în zămislirea de copii care le îmbogăţesc personalitatea, Atena, zeiţa fecioară, este completă şi desăvârşită prin ea însăşi încă de la naşterea din ţeasta lui Zeus, din care iese la iveală încinsă în armura ce sugerează faptul că e definită şi încheiată în sine, fără posibile spaţii de acces pentru soţi sau pentru progenituri. Dintr-un anumit punct de vedere, Atena sau Artemis reprezintă elementul feminin în stare pură, femeia imobilă şi completă care nu trebuie să crească şi nici nu are nevoie de o jumătate cu care să se unească spre a introduce mişcarea vieţii prin procesul zămislirii. Această autosuficienţă le conferă ceva masculin, în măsura în care, în societatea antică, numai bărbatul se putea bucura de o atare autonomie şi libertate.


Pe lângă femeia mamă (Hera), femeia infernală (Persefona) şi femeile fecioare (Artemis şi Atena), sfera divină propune şi categoria femeilor ca simbol al frumuseţii, plăcerii şi iubirii, personificată, de bună seamă, de Afrodita, cea cu multe iubiri şi cu graţia sa incomparabilă, tovarăşă – ea, cea mai frumoasă dintre zeiţe – a zeului şchiop şi diform Hefaistos, semnificând astfel universalitatea irezistibilă a iubirii. Apropiat sub mai multe aspecte de rolul Afroditei este cel al altor personaje divine, muzele, inspiratoare ale cântecului şi poeziei, purtătoare ale stindardului frumuseţii artelor.


Cu o treaptă mai jos faţă de efera divină, trăsăturile specifice ale rolului feminin sunt personificate şi de unele eroine şi muritoare alese de poeţi ca protagoniste ale poveştilor lor. Femeia soţie este personificată de Penelopa, credincioasă, împotriva tuturor evidenţelor, soţului ale cărui urme s-au pierdut, ori de Alcesta, capabilă de sacrificiul suprem pentru soţul său Admetos, altminteri condamnat.


Femeia mamă, care îşi iubeşte copiii până la limita păcatului de hybris, este personificată de Niobe, condamnată să-şi vadă murind toţi fiii. Dimpotrivă, răsturnarea legii naturale a iubirii conjugale sau materne este exemplificată de impresionantele portrete ale Clitemnestrei şi Medeei, care îşi ucid, una soţul, cealaltă copiii. Căci femeile, dacă sunt capabile de acte de iubire de un curaj ieşit din comun, apar uneori în mitologie şi ca o chintesenţă a celei mai atroce cruzimi, fiind în măsură să născocească intrigi şi perfidii de tot soiul, atingând măreţia nu numai în bine, ci şi în rău.


Femeia simbol al frumuseţii — şi, în acelaşi timp, al puterilor devastatoare ale farmecului amoros – este, desigur, Elena din Troia, care provoacă un război de zece ani. Însă tema frumuseţii femeii care seduce, vrăjeşte şi provoacă încurcături amoroase complicate şi uneori fatale nu se limitează la această apariţie, fiind, în mitologie, una dintre cele mai frecvente şi mai fecunde. În acest context, femeia poate fi prezentată şi ca iubită disperată sau respinsă (de exemplu Dido) ori ca victimă a samavolniciei masculine, din partea unui om ori a unui zeu (de exemplu Dafne sau Euridice). În cadrul unui alt tip de iubire, fraternă sau filială, mitologia a ştiut să creeze figuri feminine de neuitat, ca Antigona, drăgăstoasă îngrijitoare a bătrânului său tată Oedip şi victimă a iubirii fraterne în tragedia Antigona a lui Sofocle, ori ca Ifigenia, sora lui Oreste. Iubirea filială a eroinelor din mitologie poate căpăta uneori nuanţe deosebit de sumbre, ca atunci când este umbrită de raporturi incestuoase între tată şi fiică (de pildă, în cazul lui Enomaos şi al Hipodamiei).


Respingerea iubirii nu constituie o prerogativă exclusivă a câtorva zeiţe: mitologia povesteşte despre un regat pământesc de unde bărbaţii sunt alungaţi — ţara amazoanelor, întemeietoare ale unei societăţi de tip matriarhal. Refuzând elementul masculin, amazoanele stârnesc uimirea, surprinderea şi, poate, o anumită teamă. Femeile pot apărea pentru bărbat ca un univers impenetrabil, ce poate fi eventual înţeles doar de cei care, asemenea lui Tiresias, au şansa de a fi preschimbaţi în femeie: o lume atât de diferită, încât înlesneşte apariţia unui mare număr de locuri comune inspirate de misoginism, putând fi zugrăvită ca sălbatică şi neliniştitoare (ca în mitul lui Penteu şi în imaginea menadelor, adepte fanatice ale lui Dionysos, ori ca în cazul femeilor din Lesbos care îl ucid pe Orfeu). Această deosebire face uneori din femei deţinătoarele unor puteri deosebite (este cazul vrăjitoarelor, precum Circe, seducătoare şi în acelaşi timp înfricoşătoare, ori al pitoniselor de la Delfi, capabile să comunice cu Apollo şi să transmită cuvântul oracolului, ori, încă o dată, al menadelor dragi lui Dionysos): în mitologie, dimensiunea iraţionalului apare uneori foarte apropiată de cea feminină.


Prin forţa pe care i-o procură această diversitate, dar şi prin dimensiunea sa prevalent domestică, adăpostită şi închisă primejdiilor exterioare, chiar în inferioritatea sa obiectivă faţă de universul masculin, lumea feminină constituie în societatea antică – deci şi în mitologie – un refugiu sigur. Casa se află sub tutela unei zeiţe, Hestia sau Vesta, care veghează asupra căminului. Când îşi caută scăparea pentru a nu pleca la războiul troian, unde urmează să piară, Ahile se travesteşte în femeie şi se ascunde printre fiicele regelui din Sciros. Cel mai bărbat dintre eroi, Heracle, se travesteşte la rândul său în femeie nu numai în ciudatul său schimb de roluri cu regina Omfale, ci şi atunci când, aflat în primejdie, trebuie să scape de urmăritori în insula Cos.


Femeia este Hestia, căminul, siguranţa, protecţia, centrul; bărbatul este Hermes, mişcarea, îndepărtarea, acţiunea. Chiar şi atunci când mişcarea pare să prevaleze, iar eroi precum Ulise ori Enea sunt proiectaţi de soartă, de spiritul lor de aventură ori de neastâmpărul firii la capătul lumii, forţa centripetă a femeii acţionează în tăcere pe fundal, oferind, asemenea Ariadnei lui Tezeu, un fir subţire care îl ajută pe erou să dea un sens propriilor paşi.


Sursa:

Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană

***

 CALAMITĂȚILE SFÂRȘITULUI EVULUI MEDIU


Începutul secolului al XIV-lea constituie pentru Europa debutul unei epoci de calamităţi pe care le rezumă celebra rugăciune adresată lui Dumnezeu de umanitatea în suferinţă: „Apără-ne, Doamne, de foamete, de ciumă şi de război!”.


Ciuma şi foametea sunt două flagele strâns legate între ele. Subalimentaţia constituie un teren favorabil pentru epidemie, căreia îi stimulează propagarea; oamenii atinşi de ciumă părăsesc muncile câmpului, producând astfel o reducere a recoltelor, iar acest lucru compromite subzistenţa populaţiei. Cronologic vorbind, foametea se manifestă prima, poate din cauza modificărilor de climă şi a unei umidităţi excesive, care duce în ţările de la miazănoapte la o reducere a suprafeţelor cultivate cu cereale.


La începutul secolului al XIV-lea, foametea se manifestă în Germania şi cuprinde progresiv restul Europei. Ea îşi face apariţia mai întâi în Europa de nord (1315), unde face ravagii înainte de a atinge apogeul (1330) în zona occidentală a Mediteranei. Grâul ajunge la preţuri aşa de mari încât cei mai săraci, neputând să şi-l procure, devin primele victime ale crizei alimentare; 10 % din populaţia din regiunea Ypres a fost răpusă în primele şase luni ale anului 1316. Zonele portuare unde ajunge grâul din regiunile neafectate sau care deja s-au redresat, regiunile traversate de fluviile pe care circulă mărfurile, sunt mai puţin afectate de flagel decât zonele închise.


„Ciuma neagră”, care se abate asupra Europei începând din 1347, face ravagii. Vasele genoveze ancorând în Sicilia, venind din Marea Neagră, aduc cu ele îngrozitoarea boală. Aceasta se răspândeşte în lunile următoare. Italia, apoi regiunea Provence sunt afectate. În 1348, boala ajunge la Paris, în regiunea Mânecii şi în Ţările de Jos. În 1349 aceasta se abate asupra Germaniei, Austriei, Marii Britanii, ţărilor scandinave, ţărmurilor Atlanticului şi Spaniei. Noi accese se produc începând din 1360.


După scurte perioade de dispariţie, ciuma revine complicându-se cu epidemii de gripă, de tifos sau de tuse convulsivă. Până la mijlocul secolului al XV-lea, Europa trăieşte într-o ameninţare permanentă. Răspândirea bolii se explică şi prin lipsa de igienă (locuinţe neaerisite, oraşe în care gunoaiele se adună pe străzi, atrăgând şobolanii, agenţi de propagare a epidemiei), ca şi prin subalimentarea unei însemnate părţi a populaţiei. Medicina epocii este luată pe nepregătite; inhalaţiile sau operaţiile chirurgicale superficiale sunt neputincioase în faţa bolii. În lipsa remediilor sunt făcuţi responsabili ţapii ispăşitori – mai ales evreii – care ar infesta aerul. La Paris sunt condamnaţi la moarte măcelarii, consideraţi răspunzători de murdăria de pe străzi, în care se descoperă una din cauzele epidemiei.


În lipsa unei evaluări precise, este greu să se avanseze o cifră exactă a pierderilor datorate foametei şi epidemiilor. Se ştie totuşi că aceste pierderi sînt considerabile: Europa pierde, în decursul unei secol, între o treime şi un sfert din populaţia sa, cu diferenţe destul de clare de la o regiune la alta. Fără îndoială, Franţa şi Anglia au plătit tributul cel mai greu, în timp ce Spania, unde epidemia a izbucnit mai târziu şi a dispărut către 1390, pare oarecum cruţată. Timp de aproape un secol, cu scurte perioade de linişte, Europa a fost devastată! Părăsind oraşele şi satele atinse de ciumă, locuitorii acestora răspândesc epidemia. Casele se ruinează nemaifiind întreţinute, cîmpurile sunt lăsate în paragină din lipsa braţelor de muncă care să le cultive. Adăugându-se ravagiilor provocate de foamete şi ciumă, războiul umple noi cimitire.


Războiul


Secolele XIV şi XV rămân în memoria europenilor drept perioada războiului de „o sută de ani”. Această expresie figurativă şi sugestivă ascunde o lungă serie de lupte confuze şi intermitente. Fără îndoială, războiul nu este o noutate în Evul Mediu european. Dar conflictele frecvente între seniorii vecini rămân limitate în timp, ca şi prin efectivele angajate. În schimb, începând cu secolul al XIV -lea, conflictele pun faţă în faţă state organizate, dispunând de mijloace incomparabil mai importante. Chiar dacă operaţiunile militare nu sunt decât lovituri date într-un singur punct, chiar dacă marile bătălii sunt rare, chiar dacă nu există nimic care să semene cu un front permanent, europeanul din secolul XIV sau XV, în satul sau în oraşul lui (în care este mai bine protejat, la adăpostul zidurilor), trăieşte în nesiguranţă. El cercetează îngrijorat cîmpia înconjurătoare de unde poate apărea brusc trupa de oameni înarmaţi care va goli casele, va jefui rezervele, va incendia recoltele sau finul, va ataca locuitorii care nu au putut să se pună la adăpost.


Războiul de „o sută de ani” dintre Franţa şi Anglia este cel mai celebru dintre marile conflicte care au făcut să se înfrunte suverani mândri de noua lor putere. Acesta nu este totuşi singura

manifestare a acestui flagel permanent de la sfârşitul Evului Mediu. Germania, unde se prăbuşeşte puterea imperială, cade pradă ambiţiilor prinţilor care se luptă între ei pentru a pune mâna pe rămăşiţele puterii regale. Italia este devastată de războaiele municipale care pun faţă în faţă oraşele şi pe seniorii acestora. Certuri dinastice sfâşie Scandinavia şi peninsula iberică. La est, cavalerii teutoni se bat cu slavii, în nord-est englezii luptă contra scoţienilor; în sud, Castilia luptă cu maurii instalaţi în Spania; în sfârşit, în sud-est ungurii încearcă să oprească pătrunderea turcilor în regiunile dunărene.


Războiul nu se mai practică în cadrul acelui „service d’ ost” (serviciu militar pe care vasalii îl datorau în Evul Mediu suzeranului lor): contingentele pe care aceştia le furnizau au devenit insuficiente. Prin înfiinţarea unei fiscalităţi regulate şi prin dări excepţionale, regii pot de acum să întreţină trupe care devin permanente: nobili săraci, bastarzi ai marilor familii şi aventurieri de tot felul, recrutează contingente de nenorociţi şi se fac mercenari în slujba suveranilor. Aceşti soldaţi de meserie dispun de un armament mai eficace decât cel din trecut. Primele piese de artilerie, care fac mai mult zgomot decât daune, apar pe câmpurile de bătălie începând din secolul al XIV-lea. Mult mai periculoase sunt arme ca arcul galez – de trei ori mai rapid decât arcul genovez -, suliţa sau „coutille”. Folosind aceste arme, căpitanii englezi sau italieni reintroduc manevra care, în bătălii, înlocuieşte confuza luptă corp la corp de tip feudal.


Dar aceste armate numeroase, bine echipate, alcătuite din profesionişti, trăiesc pe spinarea statului, jefuiesc teritoriul inamic nu numai pentru a lua prada care va mări profitul de pe urma războiului ci şi, în mod deliberat, pentru a slăbi adversarul: turme, recolte, sate sunt astfel victimele acestei noi forme de război în care nimic nu este cruţat. Cu toate acestea, duşmanul nu este singura ţintă a războinicilor. Între perioadele de luptă, care le aduc partea de profit, suveranul încetează adesea să-şi retribuie mercenarii. Aceştia caută atunci compensaţii jefuind ţara suveranului pentru care sunt angajaţi să lupte. Din soldaţi se transformă în hoţi de drumul mare, constituind aşa zisele „Mari companii”, devenind o ceată de soldaţi care jefuiesc regiunile Île-de-France sau Lombardia, Alsacia sau Provence. În 1362, aproape de Avignon, bunurile papei sunt jefuite de aceste bande, ale căror hoţii nu-i impresionează defel pe suveranii care le folosesc. Unii din aceşti bandiţi sunt pedepsiţi pentru crimele lor: Aimerigot Marches este decapitat; Bertrand du Guesclin devine conetabil al Franţei, iar Francesco Sforza, care foloseşte mica sa armată în interese personale, duce de Milano.


Cum să se înlăture urmările acestor jafuri care se adaugă celor din timpul războaielor? Efortul ţăranilor de a se înarma şi a opune rezistenţă pare zadarnic şi, pentru ei, singura şansă de salvare este fuga. Cînd sînt preocupaţi să restabilească o aşa zisă ordine în statele lor, suveranii nu găsesc altă soluţie decât să dirijeze jafurile şi hoţiile către ţările vecine. În 1366, du Guesclin este însărcinat de Carol al V-lea să-i trimită în Spania pe soldaţii prădători care devastau regatul.


Războiul contribuie deci la agravarea crizei din Europa secolelor XIV şi XV. Aceasta măreşte încă mai mult mortalitatea exagerată care lipseşte Europa de mână de lucru, perturbă viaţa economică şi distruge structurile sociale.


sursa: 

Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei

***

 ELENA CARAGIANI - PRIMA FEMEIE AVIATOR DIN ROMÂNIA


Istoria femeilor temerare ce au avut zborul în sânge şi au ajuns să zboare luptând cu prejudecăţile unei societăţi ce rezervase femeii un rol domestic şi decorativ este mai puţin cunoscută.


I se refuză eliberarea brevetului


Prima femeie-aviator din România a fost Elena Caragiani-Stoenescu, cea care a demonstrat că şi femeile au capacitatea de a pilota un avion. Născută în 1887 la Tecuci, a fost fiica medicului Alexandru Caragiani şi a Zoniei Radovici. Din adolescenţă, Elena s-a remarcat prin inteligenţă şi curaj; a urmat cursurile Facultăţii de Drept, obţinând licenţa în 1913. O tânără frumoasă şi fragilă, cu o pasiune specială: avioanele, pasiune dobândită de la pionierii aviaţiei româneşti, printre care şi propriul cumnat, Andrei Popovici, cel de-al 11-lea aviator al României.


Această pasiune deosebită pentru zbor i-a creat Elenei Caragiani o imagine total nedreaptă de fiinţă frivolă şi mondenă, ce dorea să se remarce cu orice preţ. Cât de departe de adevăr era această imagine a unei femei tenace care cinci decenii mai târziu ar fi devenit general-aviator.  


Primul zbor al Elenei a avut loc în anul 1912, împreună cu căpitanul Mircea Zorileanu. Societatea bucureşteană a trăit un şoc atunci când frumoasa Elena s-a înscris la Şcoala de pilotaj a „Ligii Naţionale Aeriene” de la Băneasa, şcoală deschisă în 1912. Ceea ce a părut un capriciu al unei tinere nu foarte avute, judecat ca atare de presa mondenă bucureşteană, a devenit vocaţia primei femei-pilot din România. Elena Caragiani a învăţat să piloteze pe avionul „Bristol-Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către inginerul Henri Coandă, avându-l ca instructor pe aviatorul Constantin Fotescu.


Nici presa, nici opinia publică, nici măcar colegii săi aviatori nu erau pregătiţi pentru o femeie-pilot şi dintru început şi-au manifestat indignarea faţă de prezenţa Elenei la şcoala de pilotaj. Curiozitatea şi aspra judecată la care a fost supusă n-au împiedicat-o însă să-şi continue lecţiile de pilotaj şi să termine şcoala. Dar tinerei i s-a refuzat eliberarea brevetului de pilot de către autorităţile române. Nici chiar Ministrul Învăţământului nu a înţeles importanţa recunoaşterii primei femei-pilot din Regatul României.


Nedreptăţită şi neînţeleasă în ţară, Elena Caragiani a plecat în Franţa, pentru a se specializa şi pentru a primi brevetul de pilot, fără de care nu putea efectua zboruri individuale. La Paris, unde prima femeie-pilot, doamna de la Roche, primise brevetul încă din octombrie 1910, Elena a găsit înţelegere şi admiraţie pentru priceperea sa. A absolvit cu brio Şcoala de Aviaţie Civilă de la Mourmelon le Grand, obţinând brevetul internaţional de pilot-aviator nr. 1591 din 22 ianuarie 1914.  


A fost una dintre primele zece aviatoare brevetate din lume.


Iubită în întreaga lume


Prima aviatoare româncă a fost apreciată la Paris pentru bravura sa, nu doar pentru frumuseţe. A primit brevetul de pilot şi a fost angajată să zboare şi să scrie articole, reportaje de război din avion. Admirată şi iubită, Elena Caragiani şi-a reprezentat cu cinste ţara nu numai Europa, dar şi în SUA.  


Atunci când a ajuns la New York toate ziarele americane au scris despre sosirea româncei-aviatoare, i-au luat interviuri, fiind prezentată ca o personalitate marcantă venită din Europa. A fost primită cu admiraţie de către opinia publică americană, iar presa americană a însoţit-o de-a lungul periplului său american. Şi-a adus avionul personal şi a declarat: Eu vreau să văd America aşa cum o văd păsările!


Americanii au preţuit-o pe această femeie îndrăgostită de zbor, care se supunea benevol unor antrenamente istovitoare şi care zbura ca un pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudăţenie, au sărbătorit prezenţa ei în SUA.


În februarie 1914 a plănuit să încerce să îl însoţească pe lt. S. C. Porte, ce urma să facă un zbor peste ocean. Datorită timpului nefavorabil a zburat puţin în SUA şi şi-a amânat visul de a traversa oceanul pentru anul viitor, dar întâmplările istoriei i-au zădărnicit planurile.


Lupta cu prejudecăţile


La întrarea României în Primului Război Mondial, în 1916, tânăra aviatoare s-a întors la Bucureşti şi şi-a oferit serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele armatelor, pentru misiuni periculoase, dar ajutorul i-a fost refuzat de către conducătorii Armatei Române. A cerut să i se încredinţeze transportarea cu avionul a persoanelor grav rănite, să pună bazele aviaţiei sanitare, să transporte medicamente, să-şi ajute ţara cu tot ceea ce putea. Răspunsul a fost negativ!


Elena Caragiani era femeie şi avionul ei nu putea zbura în slujba României!


După îndelungi insistenţe a fost primită ca infirmieră la un spital de campanie din Iaşi. Activă şi iubitoare de ţară, a organizat la Tecuci, în casa părintească, un cuib al aviaţiei româneşti şi a condus un spital improvizat pentru răniţii din zonă.


Ani de-a rândul a fost nevoită să lupte cu prejudecăţile unei societăţi ce plasa femeia în sfera casnică sau mondenă, cu atitudinea presei care o prezenta ca pe o amazoană dornică de senzaţii tari, nedreptăţindu-i talentul şi dorinţa de a-şi servi ţara.


După ce absolvise Facultatea de Drept a fost admisă în Baroul Bucureşti ca prima femeie avocat, însă autoritatea superioară a anulat decizia şi i-a retras acest drept, pe motiv că o femeie nu poate activa ca avocat. Autorităţile i-au sugerat să-şi găsească un post în administraţie.


S-a căsătorit, după război, cu avocatul Virgil Stoenescu. Obosită să-şi revendice drepturile, a plecat din ţară, la Paris şi apoi în Mexic, pentru a face reportaje aeriene. Bolnavă de tuberculoză s-a retras în ţări mai calde.


Prea multe mărturii directe despre prima femeie pilot nu avem despre ea. Elena Caragiani şi-a distrus toate însemnările adunate într-o viaţă, iar puţinele mărturii despre ea provin de la sora ei, sub forma unor fotografii şi a unor vederi trimise de la: Polul Nord, India, Japonia, Africa, Mexic.


A fost răpusă de tuberculoză în anul 1929 şi înmormântată în Cimitirul Bellu din Bucureşti.

***

 ATENTATUL LEGIONAR ASUPRA LUI FLORIAN ȘTEFĂNESCU-GOANGĂ Florian Ștefănescu-Goangă a avut un destin complicat și tragic. Avea să fie victima...