***

 IUBIREA

Pentru M*, 

întru bogăția viselor petrecute împreună

Am visat împreună

Cu toate stelele din Univers

Am rătăcit sub lună…

Uneori ne-am și înțeles, 

Alteori am urcat 

Prin miezuri de neant

Să pătrund în galaxii vii

Pline de iubire și de poezii!

Am visat dincolo de stele

Ființa ta în brațele mele

Și te-am iubit te-am iubit

Din infinit prin infinit

Cu sufletul pururi rănit

Că destul nu te-am privit

Înainte de acest răsărit

În care sunt îndrăgostit 

De tot ce-n lume e frumos, 

De gândul cald și voios, 

De poezia inimii tale

Plină de doruri/de iertare

Mulțumesc frumos, mulțumesc

Că în sufletul tău eu înfloresc

Mulțumesc cu multă sinceritate

Că inima ta în mine se zbate

Mulțumesc tainic că te privesc

Cu simplitate și cu firesc…

Mulțumesc, mulțumesc pentru tot:

Zboară cu mine peste orice orizont!

(din Constantin ANTON –

Trilogia ZBORURI:

„Universul sufletului meu”,

colecția Ideal și Necesitate, nr. 24,

Editura PIM, Iași, 2025)

***

 Primele amintiri

Când am căzut din ceruri era o primăvară

Cu flori de toporași ce răspândeau în seară

Arome pastelate și dulci ca mângâierea

Prin adieri plăpânde și triste, ca tăcerea.

Când m-am născut în lume era o primăvară

Ce răspândea din muguri miros de floare-amară

Prin ierburile crude din musturi de zăpezi, 

Prin ramuri legănânde în vânturi, prin livezi.

Când am căzut în lume din ceruri înstelate

Eram un înger gol cu aripi delicate

Înfășurat în mantii cu albe dantelări

Și ochi adânci, albaștri ca apa unei mări

Îmi amintesc de-atunci doar asfințituri calde

Răsfrânse-n luciul apei care părea să scalde

În clare oglindiri măreții nori din ceruri

Care prindeau culori în mii și mii de feluri

Ce-mi amintesc de-atunci sunt numai mici frânturi

A unui ,,te iubesc”, desprins de legături

A unui sens al vieții ce ducea către cer

A simplului etern ascuns în efemer

Ce-mi amintesc de-atunci e ceru-adânc, albastru,

Ce mă sorbea spre el ca într-un vis măiastru

Palatele de nori înalți și singuratici

Care-și trăgeau pe ceruri pereții lor gigantici

Și cețurile calde căzute peste văi

Când soarele-și pleca călduțele văpăi

Spre dealurile moi, smerindu-se de sus

Într-un ceresc spectacol al marelui apus

Îmi amintesc salcâmii în primăveri târzii

Și florile lor albe în muguri străvezii

Care tronau măreți ca niște candelabre

Crescute către cer, brodați în voaluri albe

Și foșnetul de frunze din serile târzii

Și stropii grei de ploaie căzută pe câmpii

Și florile durerii crescute-n al meu trup

Și aripile mele, de grele, cum se rup...

Ce a mai fost de-atunci, nu-mi mai aduc aminte

Știu doar că m-am închis pe veci între cuvinte

Și oamenii veneau spre aripi să le sfarme

Rupând din răutate fulgii cu tot cu carne!

Ce-mi mai aduc aminte e marea de durere

Din rănile adânci...și tainica-mi tăcere,

Iar eu, un muribund, fugind din loc în loc

Hrănit cu vise oarbe și fără de noroc

Și lacrimile calde m-au învelit în noapte

O noapte-ntunecată, fără lumini și șoapte

În care-mi povestesc durerile vieții

Cu o durere grea de scrijelesc pereții

Pe foaia de hârtie las urme sângerii

Și picuri grei de lacrimi din ochi tot mai pustii

Care se pierd ușor în a uitării noapte

Ca unic testament pentru eternitate

***

 Ne ducem toţi - Serghei Esenin - (Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate romantică, poetul care a înseninat literatura rusă).

Traducere-George Lesnea

Ne ducem toţi câte puţin, mereu,

Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,

Poate curând va trebui şi eu

Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!

Şi tu, pământ!Şi voi, câmpii ca marea!

În preajma sorocitei adormiri

Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus

Tot ce în trupuri sufletul adie.

Spun pace vouă, sălcii ce-n apus

Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atât de multe gânduri am urzit,

Am scris atâtea cântece visate

Şi pe pământul trist sunt fericit

C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei

Şi-am lenevit pe iarba parfumată,

Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,

Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări

Cu gâturi lungi de lebădă, secara…

De asta-n preajma tainicei plecări

Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi

Nici holdele cu aur viu pe nume…

De asta poate mi-s aşa de dragi

Toţi oamenii cu care sunt pe lume

"***

 Minù

Eu sunt Minù și drept vă zic,

Căci dintre toate-s cea mai șic.

Am mers suav ca de cadână,

Sunt cea mai splendidă felină.

Ca ambrele sunt ochii mei,

În urechiușe am cercei,

Blănița, moale, mătăsoasă,

Codița, lungă și stufoasă.

Mai fac prostii din când în când,

Căci îmi iau mult, prea mult avânt,

Mai salturi, mai câte un zbor,

Mai câte-o vază pe covor.

Stăpâna, vai și-amar de ea

A strâns totul din calea mea:

Cristal, ceramică, sculptură,

În jur? Numai literatură.

E plictiseală, mai mereu,

Cu-atâtea cărți în jurul meu,

E inutil să mă feresc,

Nu prea îmi place să citesc.

Numai pentru că mă iubește

Stăpâna nu mă pedepsește,

Însă de multe ori mă ceartă

Și către mătură se-ndreaptă.

Eu mă pitesc și-o las să plece

Și stau acolo până-i trece,

Apoi îi torc lângă picioare

Și-așa uită de supărare .

Claudia Maria Merticariu

***

 Din miliarde

Nu știu de ce, dar toate mi se par

că-ncep și se termină doar cu tine,

când nu mă ții în palmă sunt impar,

iar clipele frumoase sunt puține.

Cum oare să dezleg acest mister?

Să știu de ce mi-e foame și mi-e sete

să te respir și noaptea-n vis te cer, 

iar când te am, visul să se repete.

În verde crud, desculță, în veșmânt

de lună plină să-mi bați în fereastră,

să scriem amândoi un legământ

că nu va fi iubire ca a noastră.

Eu fac în fața zeilor înscris

cu sângele care-mi pulsează-n vene

că sunt flămând de fructul interzis,

iubirea pentru el mi-e scrisă-n gene.

Nu știu de ce, dar simt că nu mai pot

nici o secundă să nu-mi fii aproape,

Calea Lactee am s-o trec înot

ca să te-ating cu buzele pe pleoape

și pe gurița dulce, un sărut

să ostoiască focul ce mă arde

de când în viața mea ai apărut,

cea mai frumoasă stea din miliarde.

versuri: Ioan Grigoraș

***

 Sunt atatea lucruri pe care am vrut să ți le spun, convinsă că voi avea mereu timp să le fac, dar nu a mers așa.

Ai plecat într-o călătorie fără întoarcere, iar acum e prea târziu pentru mine.

Am înțeles că timpul nu merge, el aleargă.

 Merge atât de repede încât nici nu observăm când alunecă.

Timpul nu se oprește niciodată. S-a oprit pentru tine, dar pentru mine continuă să deruleze.

Se spune că timpul este înțelept și vindecă rănile. 

Pe de altă parte, cred că nu prea le vindecă: le acoperă, le maschează, dar nu încetează niciodată să doară... Întotdeauna rănesc.

Acum înțeleg că niciodată nu este suficient timp pentru a trăi, ci puținul pe care îl avem pentru a profita la maxim.

Și că niciodată nu e prea târziu, nici prea devreme, să spunem ceea ce simțim celor pe care îi iubim. 

Dacă suntem încă în viață, este întotdeauna momentul potrivit să o facem.😔

PAGINA Viata cu de toate

***

 Bărbatul adevărat nu e doar putere

El e alinare, căldură, mângâiere,

Nu e violență, minciună sau trădare,

Zile-ntunecate sau cuvinte-amare.

Bărbatul adevărat,nu te folosește,

Pentru placerea sa,nici nu te rânește.

Din ochii tăi lacrima, nu lasă să iasă,

Și pentru el,ești cea mai frumoasă.

Bărbatul adevărat te susține în toate,

E liniștit, când tu n-ai dreptate.

Dacă greșești,te cuprinde ușor,

Te sărută aprins și cu mult dor.

Bărbatul adevărat prin "flori"nu pășește,

Când știe că în viață cineva îl iubește,

Îl așteaptă și vede în el lumea toată,

Jumătatea lui...ce-n inimă-l poartă,

Bărbatul adevărat nu-și ignoră iubita,

Pentru a demonstra,prietenilor, bărbăția.

Bărbatul adevărat știe foarte bine

Că doar iubita în toate-l va susține.

Bărbatul adevărat,bărbat va rămâne

Indiferent ce va fi mâne.