***

 Primele amintiri

Când am căzut din ceruri era o primăvară

Cu flori de toporași ce răspândeau în seară

Arome pastelate și dulci ca mângâierea

Prin adieri plăpânde și triste, ca tăcerea.

Când m-am născut în lume era o primăvară

Ce răspândea din muguri miros de floare-amară

Prin ierburile crude din musturi de zăpezi, 

Prin ramuri legănânde în vânturi, prin livezi.

Când am căzut în lume din ceruri înstelate

Eram un înger gol cu aripi delicate

Înfășurat în mantii cu albe dantelări

Și ochi adânci, albaștri ca apa unei mări

Îmi amintesc de-atunci doar asfințituri calde

Răsfrânse-n luciul apei care părea să scalde

În clare oglindiri măreții nori din ceruri

Care prindeau culori în mii și mii de feluri

Ce-mi amintesc de-atunci sunt numai mici frânturi

A unui ,,te iubesc”, desprins de legături

A unui sens al vieții ce ducea către cer

A simplului etern ascuns în efemer

Ce-mi amintesc de-atunci e ceru-adânc, albastru,

Ce mă sorbea spre el ca într-un vis măiastru

Palatele de nori înalți și singuratici

Care-și trăgeau pe ceruri pereții lor gigantici

Și cețurile calde căzute peste văi

Când soarele-și pleca călduțele văpăi

Spre dealurile moi, smerindu-se de sus

Într-un ceresc spectacol al marelui apus

Îmi amintesc salcâmii în primăveri târzii

Și florile lor albe în muguri străvezii

Care tronau măreți ca niște candelabre

Crescute către cer, brodați în voaluri albe

Și foșnetul de frunze din serile târzii

Și stropii grei de ploaie căzută pe câmpii

Și florile durerii crescute-n al meu trup

Și aripile mele, de grele, cum se rup...

Ce a mai fost de-atunci, nu-mi mai aduc aminte

Știu doar că m-am închis pe veci între cuvinte

Și oamenii veneau spre aripi să le sfarme

Rupând din răutate fulgii cu tot cu carne!

Ce-mi mai aduc aminte e marea de durere

Din rănile adânci...și tainica-mi tăcere,

Iar eu, un muribund, fugind din loc în loc

Hrănit cu vise oarbe și fără de noroc

Și lacrimile calde m-au învelit în noapte

O noapte-ntunecată, fără lumini și șoapte

În care-mi povestesc durerile vieții

Cu o durere grea de scrijelesc pereții

Pe foaia de hârtie las urme sângerii

Și picuri grei de lacrimi din ochi tot mai pustii

Care se pierd ușor în a uitării noapte

Ca unic testament pentru eternitate