***

 Ce ne așteaptă la iarnă:

"La ora 08:49 dimineaţa, la uşa garsonierei lui Mircea s-au auzit puternice bătăi:

- Deschideţi, poliţia termică!

Buimac, Mircea deschise uşa şi o echipă intră în vestibul, cu nişte aparate de măsură.

- Exact cum am depistat cu camera termică din maşina noastră de patrulă: aveţi 21 de grade în apartament. Mai sunteţi şi în pantaloni scurţi.

- Dar... dar... îmi pregăteam micul dejun. Mi-am... mi-am fiert nişte spaghete. E-e normal să se încălzească puţin casa... de la abur, ştiţi?

- Gătiţi cu gaz?

- Jur că-l urăsc pe Putin! Spaghetele au fost fierte cu metan european din butelie, provenit din ferme europene, de la oi şi vaci hrănite cu furaj european, la standarde europene.

- Spaghetele sunt cu făină de greieri?

- Bineînţeles, nici n-aş putea concepe altfel.

- Aveţi steagul Ucrainei deasupra patului?

- Să trăiţi, am şi prosoape de baie cu acesta!

- În regulă. Veţi primi doar un avertisment. Când mai gătiţi, deschideţi geamul, să mai intre nişte frig în casă, altfel se face prea cald şi riscaţi amendă. O zi bună."

***

 Cea mai grea cumpănă din viața lui Panait Istrati

“Din Octombrie 1920 până în Ianuarie 1921, trece prin zile grele. Caută zadarnic un adăpost și o bucată de pâine, fiind gata să facă orice. Noaptea, se introduce pe furiș într-o vilă nelocuită de pe bulevardul Cimiez și doarme în bucătărie, pe ciment, cu bocceaua sub cap. Un om de suflet, fabricantul de țigări Monnier, îi dă în schimbul unei jumătăți de zi de lucru, un pat și o mâncare caldă… De Paști 1921, L’Humanité publică o nuvelă a sa, “Nicolaï Tziganou”, semnată P. I. Delabrăila, și un articol “Pour Christian Rackovsky”, cu numele său. Dar, nici aici nu rămâne, se ceartă, și își reia vagabondajul pe Promenade des Anglais, cu aparatul fotografic în mână și umbra foamei după el…

Într-o zi, un “coleg” de pensiune, Josue Jehouda, îi vorbește despre Romain Rolland ca despre un samaritean al învinșilor. În paginile biblicului “Jean Cristophe”, Istrati se reface, aprinde făcliile unor proaspete năzuințe, își adună ultimele puteri și nădejdi pentru izbăvirea visată. Și-i scrie lui Romain Rolland drama zăpăcitei sale vieți. Scrisoarea ajunge la Villeneuve, dar la câteva ore după plecarea lui Rolland spre Paris. Se întoarce nedezlipită.

Întreg eșafodajul de speranțe i se năruie cu zgomot. Nimic din frumusețea vieții nu-l mai atrage. Dezgustat de sărăcia sufletească a oamenilor din jur, își târăște monoton zilele, pasiv, până când într-o zi, ca să nu se sufoce, își deschide beregata cu un brici, într-un parc din Nisa… Iată cum istorisește drama un martor ocular, în ziarul local “Le petit niçois” din 4 Ianuarie 1921:

„Supusul român Gherasim Istrati, în vârstă de 36 ani, de meserie zugrav, domiciliat în str. Marreau 15, a încercat să se sinucidă, tăindu-și beregata cu un brici. Nenorocitul s-a prăbușit peste grilajul grădiniței ce înconjoară monumentul. Din cauza rănii teribile, a pierdut sânge din abundență, suferind îngrozitor. Trecătorii, viu impresionați de acest gest tragic, s-au strâns în jurul nenorocitului. Unul dintre ei dădu fuga la poliție, când ar fi fost mai simplu să urce sinucigașul într-o mașină și să-l ducă la spital. După o jumătate de oră, a venit poliția, care l-a transportat în grabă la spitalul St. Roche, unde-i dădu grabnice îngrijiri. Pierderea multă de sânge dă puține șanse că va scăpa cu viață. Printre hârtiile sinucigașului s-a găsit o scrisoare în care declară că se sinucide ca să scape de grijile morale și materiale”.

Ori de câte ori își aducea aminte de acest episod dramatic și culminant al vieții sale, tristețea i se așternea pe față. Mi-a spus, într-o seară: “Auzeam și simțeam totul, deși mă prăvălisem peste grilajul parcului. Când fui ridicat de jos, capul mi se dădu pe spate, din cauza rănii teribile ce-mi făcusem. Unul dintre doctori șopti: “E mort!” Aceste două cuvinte seci, categorice, mă răscoliră ca un fulger, din creștet până-n tălpi, adunând fărâma de vitalitate risipită în trupu-mi golit de sânge. Voiam să le spun că trăiesc, că nu murisem. Fălcile, pleoapele, mâinile, îmi atârnau ca înțepenite. Sufletul meu însă trăia și se zbătea vijelios. Groaza c-am să fiu îngropat de viu sau autopsiat îmi dădu chinuri năprasnice, dor năvalnic de-a trăi și o spaimă de moarte, de întunerec, vecină cu halucinația”…

Se însănătoșește cu greu. Între timp, un prieten, Fernand Després, trimite lui Romain Rolland scrisoarea lui Istrati; acesta, emoționat de cuprinsul ei și drama petrecută în parcul din Nisa, îi răspunde, se interesează de sănătatea lui, de necazurile și nădejdile lui și, încetul cu încetul, se înfiripă una din cele mai interesante prietenii literare ale secolului XX…

Cu doi ani înainte de a se sinucide, Panait Istrati primise marea lovitură a destinului: moartea mamei sale, departe de feciorul pentru care se spetise spălând murdăria străinilor. Din cauza războiului, vestea grozavă îl ajunge cu câteva luni mai târziu. O carte poștală, de-acasă, pomenea la sfârșit că “aici noi suntem cu toții bine numai că biata maică-ta a murit în Săptămâna Mare”.

La auzul acestui “numai că” Panait trăiește febra nebuniei. Săptămâni întregi i se pierde urma; rătăcește bezmetic pe drumuri neumblate, în munții Elveției, fără să-și dea seama ce se petrece cu sine… Murise singurul liman al vieții sale chinuite, unde el, vagabondul hăituit, își putea dezmorți, din când în când, ciolanele rebegite și sufletul rănit…

Dar bagheta miraculoasă a uriașului de la Villeneuve avea să dea o orientare neașteptată pașilor șovăielnici ai vagabondajului însângerat.

Romain Rolland! Nobilă și ideală figură de integru slujitor pe altarul Prieteniei. Entuziast și totuși sobru dătător de speranțe: miracol asemănător resuscitării pasării Phoenix. Din cenușa îndoielilor și a suferințelor de până ieri, Panait Istrati reînvie, tumultos, revărsând cu generozitate, experiența celor patruzeci de ani de Golgotă și răstignire voluntară printre oameni.

Încă de la primele scrisori, Romain Rolland îl sfătuiește să pună mâna pe condei și să scrie.

“Se află în d-ta o vitalitate fără pereche; porți în amintirea d-tale comori ale umanității. Profită de oră care trece; aruncă pe hârtie tot ceea ce poți din acea lume care se agită în fundul sufletului d-tale. Profită, profită, câtă vreme demonul vital este în d-ta”.

Și Panait Istrati șovăie. Oriental, pasionat, ar vrea mai întâi să-și depene of-urile existenței, să se tăvălească și să întârzie în alinarea ce ți-o dă prietenia împărtășită; Romain Rolland este neînduplecat. Într-o zi îi scrie: “Aștept de la d-ta opera, nu lamentările”. Scurt, ca un ordin. Și Panait se supune.

Va scrie și încă, în franțuzește. Retras în subsolul cizmarului Ionescu, începe să-și reconstituie filmul miraculoasei și dureroasei sale vieți. Chira Chiralina, Moș Anghel, Haiducii, cresc pe pagini, cu înfățișare de epopee și capodoperă. Romain Rolland le citește, îi dă lecții de gramatică franceză, le apreciază:

“Unele din povestirile d-tale sunt tot așa de valoroase ca cele mai bune ale lui Gorki sau chiar ca povestirile populare ale lui Tolstoi”…

După ce scrie Chira și Moș Anghel, Panait Istrati își reia meseria de fotograf. Romain Rolland încearcă publicarea lor, întâi în Elveția, într-o “Bibliotecă mondială”. Nu reușește. Se hotărăște publicarea Chirei în revista Europe, fapt care se întâmplă la 15 August 1923. Cartea apare apoi la editura pariziană Rieder, care-i cumpără exclusivitatea întregii opere ce avea s-o scrie.

Emoționant este episodul apariției Chirei. În vremea aceea autorul ei se afla la Saint Malo, unde se lupta din răsputeri cu mizeria.

“Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca. Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viață regulată și demnă, o transformasem într-o zlătăriță de șapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu brațele rănite de soare. În seara de 14 August, de multă amărăciune, ne-am culcat nemâncați, deși mai aveam vreo zece franci, plata odăii pe încă o noapte. Speram să fac a doua zi vreo câțiva clienți, pe malul mării și să mai lungesc agonia. Dar, în ziua următoare, douăsprezece mii de exemplare din revista Europe plecau să anunțe un nou nume în literatura franceză, în timp ce autorul Chirei Chiralina, dumnezeiește prefațat pe două pagini din fruntea revistei, se întorcea acasă doar cu cincisprezece franci în buzunar, când întreținerea noastră, a amândurora pe o zi, costa de patru ori suma asta! Acum era dezastru. Eu, învățat cu necazurile, mă mai țineam drept și scuipam soarta în obraz, ca moș Anghel. Femeia, însă, nu se mai potolea din tânguieli. Dezgustat, ies în oraș să-mi vând aparatele, când la vitrina unei librării, zăresc revista cu numele lui Rolland în frunte, urmat de al meu. Am dat patru franci și am cumpărat-o. Și, am citit prefața lui Rolland, plângând cu hohote pe meterezurile uriașe, zidite de Vauban, de unde-mi venea să mă arunc în mare, ca să nu mai existe, pentru mine, nici prefețe scrise de oameni mari, nici fotografie cu drame nebănuite și nici omenire nesimțitoare”…

Situația sa materială se ameliorează însă. Pentru povestea Chirei, apărută în Europe, editorul îi trimite patru sute douăzeci de franci, drepturi de autor. Chira intră sub tipar la Rieder. La 25 Octombrie 1924, Romain Rolland îl primește, acasă la el, pe Panait Istrati. “Am pășit în biroul său, spunea Istrati, calm, și-am dat peste un om cu privirea deschisă, cu fața luminată de un zâmbet serios și care mi-a zis, cu brațele întinse: “Iată-te, în sfârșit, Istrati. Ard de nerăbdarea să te ascult”… Vorbesc despre prietenie, despre Jean-Richard Bloch și Leon Bazalgette, care vor revedea franțuzeasca manuscriselor sale, date la tipar, își promit să se mai vadă și să-și scrie, cât mai des…

Scrisorile dintre Panait Istrati și Romain Rolland sunt capodopere ale genului. Ele, singure, ar putea alcătui un volum de istorie politică și socială, ca să nu mai vorbim de minunatele pagini unde prietenul se spovedește celuilalt prieten. Și deși spațiul acestei plachete este restrâns, vom reda câteva din rândurile lui Romain Rolland către Istrati. Iată, de pildă, scrisoarea prin care Rolland răspunde sinucigașului de la Nisa, la rândurile trimise prin Fernand Desprès, la 15 Martie 1921:

“Îți răspund nu numai pentru că suferi și scrisoarea d-tale m-a mișcat. Nu. Mai degrabă, pentru că văd strălucind prin fulgere, focul divin al Sufletului. Mă întrebi asupra viitorului omenirii? Nu sunt un profet, ci un om cu picioarele pe pământ, care nu face preziceri. Dar, iată ce cred: mai întâi, viitorul omenirii nu este predestinat. Victoria sau prăbușirea umanității nu e scrisă dinainte. Ea se face cu fiecare zi ce trece. Ea depinde de fiecare din noi, de fiecare din cei care poartă în ei ceva din scânteierea Marei Forțe. Iată deci un motiv suficient ca să nu capitulezi niciodată, atâta vreme cât viața se mai zbate în d-ta. E foarte posibil ca să eșuăm. Dar nu putem ști niciodată dacă am eșuat. Nimic nu se pierde în Univers. Oricum, cel care se simte incendiat de o credință, de un ideal, trebuie să trăiască, să se zbată, ca să fie sigur că această credință sau ideal, arde și în alte suflete… Dar asta nu-i totul: trebuie să ne obișnuim ca să vedem mai sus, mai departe, decât umanitatea. Victorie sau prăbușire, noi știm că, într-o zi, umanitatea va muri. Și ce înseamnă oare victoria de-o clipă față de măreția necuprinsă a morții? D-ta care cunoști destul gustul acesteia, d-ta care ai avut suprema durere de-a pierde ca și mine – și în același timp – (Aprilie 1919), mama, nu te poți mulțumi doar cu acea nădejde despre mai bine, proiectată în viitor. Trebuie ca să simți eternitatea, care se află în prezent, în fiece clipă a prezentului, ascunsă sub un munte de suferință și josnicie. Dar, ea se află acolo, întotdeauna. Se știe. Și adesea, lumina ei străbate afară. Conștiința acestui suflet cosmic – (care se află în d-ta; asta ți-o văd din cele ce-mi scrii) – dă o mare stăpânire gândirii.

Oricare ar fi grija luptei omenești, nu poate fi prăbușire pentru spiritul care a simțit, fie și o clipă, atingerea cu eternitatea. Nu te da în voia deznădejdii. Nu trebuie să părăsești această viață, înainte de-a epuiza încercările să realizezi în opere, ce vor supraviețui visurilor, viețile dispărute, însăși pasiunile al căror lăcaș ai fost chiar d-ta. Curaj.

Extras din volumul lui Alexandru Talex, „Panait Istrati, Cartea cu vieți ilustre”, Editura Vremea, 1944

***

 PROFEȚIILE ÎMPLINITE ALE MITROPOLITULUI VARLAAM

A fost unul dintre cei mai importanţi mitropoliţi ai Moldovei, care în anul 1639 s-a aflat între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Varlaam a fost mitropolit al Moldovei în perioada anilor 1632-1653, pe timpul domniei lui Vasile Lupu. Pe numele său adevărat Vasile Moţoc, Varlaam s-a născut, la 1580 (după alţi istorici la 1585), într-o familie de răzeşi din Boloteşti, judeţul Putna, adică Vrancea de astăzi.

Numele de Moţoc era foarte răspândit în regiune, dar nu s-a aflat încă dacă era urmaş al vornicului Moţoc. Varlaam a avut doi fraţi şi două surori.

“Până la vârsta de zece ani, Vasile îşi va petrece copilăria, împreună cu fraţii şi surorile sale, pe lângă casa părintească. Aproape un copil, era potrivit la trup, cu chip îngeresc, faţa luminoasă şi ochii strălucitori, în care se citeau curăţenia inimii şi flacăra credinţei. În zilele în care părăsea curtea casei părinteşti, Vasile avea posibilitatea să intre în contact cu călugării de la Mănăstirea Neamţ, şi chiar cu feţe bisericeşti de la mănăstirile Agapia şi Secu, care veneau şi se îngrijeau de buna administrare a moşiilor pe care le deţineau. Agapia avea o moară chiar în centrul satului Boloteşti. În apropierea răzăşiei părinţilor săi, conform documentelor, se aflau o parte din moşiile celor două mănăstiri nemţene menţionate mai sus. La început, isteţul copil al familiei Moţoc, Vasile, a fost fascinat de ţinuta călugărilor, iar mai târziu, crescând, începe să pătrundă înţelesul vorbelor rostite de aceştia, când îi întâlnea”, spune profesorul Petre Abeaboeru, autor al unei cărţi monografice despre ţinutul în care s-a născut Varlaam.

Sihastru la Mănăstirea Secu

Potrivit acestuia, Varlaam s-a simţit atras de mic de chemarea duhovnicească, beneficiind şi de încurajările părinţilor săi, care şi-au dorit să aibă au fiu preot. Prin urmare, pe la vârsta de 10 ani i-a însoţit pe călugări la Mănăstirea Neamţ şi apoi face cunoştinţă cu modul de viaţă al sihaştrilor de pe valea pârâului Secu, unde învaţă carte în limba greacă şi slavonă, călugărindu-se mai apoi.

Aici a fost ctitorită în 1602 mănăstirea Secu, Varlaam devenit în 1610 stareţ al mănăstirii, vreme de mai bine de două decenii. Pentru viaţa sa curată şi preocupările cărturăreşti a fost ales în anul 1632, mitropolit al Moldovei, împotriva curentului vremii, obişnuindu-se ca cei care veneau în astfel de funcţii să provină din os domnesc şi nu fiu de ţăran.

Sfetnicul domnitorului Moldovei

“Ascensiunea lui Varlaam pare mai degrabă că ţine de voinţa lui Dumnezeu decât de interesele mai marilor locului. Varlaam a jucat un rol deosebit în viaţa politică şi culturală a Moldovei.În viaţa politică, Varlaam era "singurul său sfetnic de taină (n.n. sfetnicul lui Vasile Lupu) care îndrăzneşte să-l cheme la îndreptare şi să-l mustre." De altfel, zilnic îşi făcea simţită prezenţa la curte şi, din deciziile luate de domnitor în ceea ce priveşte viaţa bisericească, ne dăm seama de puternică influenţă a mitropolitului. Astfel se explică ctitoriile sale religioase, mănăstirea trei Ierarhi, refacerea bisericii Golia. Varlaam Însuşi a sfinţit Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, la 6 mai 1639 unde au fost aşezate moaştele Sfintei Paraschiva , la 13 iunie 1641, dăruite domnului moldovean de patriarhul ecumenic Partenie I”, spune istoricul Florentina Ontoiu. 

Varlaam este considerat unul dintre cei mai aprigi apărători ai Ortodoxiei, fiind cel care a condamnat în termeni foarte duri calvinismul, care se extindea tot mai mult în Ţările Române. El a combătut această dogmă cu lucrări de învăţătură creştină, venind în sprijinul românilor ortodocşi din Transilvania şi nu numai, care se confruntau cu o propagandă calvină.

Practic, activitatea cultural-tipografică a fost cea mai importanmtă din activităţile sale ca mitropolit, organizand prima tipografie la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi, unde va tipări şi cărţile sale cele mai valoroase.

“Cazania” sau “Cartea românească de învăţătură” (1643) este cea mai însemnată lucrare a sa, dar şi cea mai de seamă din istoria vechii culturi româneşti, deoarece are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române din prima jumătate a secolului XVII.

“Este o lucrare masivă, cu 506 foi, cu numeroase gravuri în lemn, reprezentând scene biblice, vignete iniţiale înflorate, podoabe finale. Prin conţinut cât şi prin frumuseţea graiului întâlnit în cazaniile ei, "Cartea românească de învăţătură" din 1643, a cunoscut cea mai largă răspândire dintre vechile tipărituri. Această lucrare a avut ecouri peste timp şi în toate regiunile româneşti, mai ales În Transilvania, întărind credinţa ortodoxă şi conştiinţă de unitate naţională”, mai spune istoricul Florentina Ontoiu.

Candidat la scaunul de patriarh al Constantinopolului

A fost preţuit şi s-a bucurat de prestigiu, fiind ales printre cei trei candidaţi la scaunul patriarhal de la Constantinopol. Varlaam s-a retras la Mănăstirea Secu, în 1663, după ce domnitorul Vasile Lupu şi-a pierdut tronut, unde a şi murit, în 1667. A fost îngropat lângă zidul de sud al Bisericii Mănăstirii Secu. 330 de ani mai târziu, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a propus spre canonizare, care s-a realizat pe data de 30 august 2007.

 Lui Varlaam i se atribuie şi câteva profeţii.

Un document dat de Varlaam mitropolitului Macarie, patriarhul antiohiei, descoperit de Paul de Alep, călător şi ortodox sirian şi contemporan cu Varlaam, publicat sub titlul „Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei", aduce în atenţie câteva dintre prezicerile mitropolitului devenit sfânt.

Profeţiile lui Varlaam

“Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele”.

Varlaam avertizează şi ce se va întâmpla cu specia umană.

“Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci”.

“La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia”.

Mitropolitul Varlaam îi are în atenţie şi pe cei care prin legi dure, vor lua şi pielea de pe om prin impozitele pe care oamenii sunt obligaţi să le plătească.

“La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu”

În final, Varlaam anunţă când va veni apocalipsa.

“Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, că la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape”.

Aceste citate au fost adunate împreună cu alte profeţii şi incluse în volumele “Profetii si marturii pentru vremea de acum”.

***

 APOSTOL MĂRGĂRIT, AROMÂNUL CARE A APĂRAT LIMBA ROMÂNĂ ÎN IMPERIUL OTOMAN

Apostol Mărgărit s-a născut în 1834, în orășelul Avdela din Macedonia, într-o familie cu tradiție de conducere în comunitatea locală. Nu puțini au fost unchii săi care au ocupat poziția de primari în Avdela, ceea ce îi oferă o moștenire de responsabilitate civică și administrativă.

Educat în spiritul elenist la Ianina, Mărgărit a lucrat inițial ca învățător de limba greacă în comuna bulgărească Gorențî. Dar destinul avea să-l ducă mai aproape de casa sa, în comuna natală și mai apoi în orășelul Clisura. În 1860, în Clisura, Mărgărit a încercat să deschidă o școală aromânească. Datorită unor dispute cu notabilii locali, planurile i-au fost zădărnicite, și el s-a retras la Craiova.

“Nu era de mirare că o minte atât de ageră nu putea să nu se gândească la îmbunătățirea limbii vorbite în familia sa. De aceea, ca învățător de limba greacă ce era, tuturor lecțiilor li le explica elevilor în dulcea limbă a mamei, și aceasta este cauza pentru care copiii de la școala lui învățau foarte bine.

Arhiereul grec, aflând despre ceea ce făcea Apostol Mărgărit, nu i-a părut bine și l-a dat la o parte, pentru că acest lucru vroia să facă ca aromânii să-și cunoască națiunea lor, originea lor; voia ca ei să învețe și limba lor maternă. Dacă se trezeau toți aromânii atunci, nimeni nu i-ar fi mai comparat cu toiagul în mână, pentru că toată lumea știe că grecii nu se găsesc prin Macedonia, și cei care se numesc greci nu sunt decât români curați. Din acest motiv au început să-i pună bețe în roate.

În acel timp, Apostol Mărgărit, mergând în România pentru o moștenire, a făcut cunoștință cu mari patrioți români, care au început să se gândească la frații lor din Turcia. Atunci și-a spus că ceea ce îl trăgea era dorul și a fost angajat ca învățător aromân, mai întâi în Abela și apoi în Clisura, unde a făcut progrese atât de mari, încât numai datorită lui s-au realizat multe. Lui și regretatei sale fiice, eroina Evantia, li se datorează ridicarea în Clisura a Bisericii Sf. Nicolae și a școlii comunale“, scria ziarul Lumina la moartea sa, în 1903.

Apostol Mărgărit, membru al Academiei române

Ironia sorții a vrut ca tocmai atunci, în România, să se lucreze intens pentru răspândirea culturii și limbii române în comunitățile românești din Imperiul Otoman. În 1868, se reîntoarce ca „luminător al poporului” în Abela, apoi revine în Clisura unde, împreună cu Tuliu Tacit, reușește să înființeze mult dorita școală românească.

La câțiva ani după terminarea Războiului de Independență din 1877-1878, Mărgărit a fost numit inspector al școlilor române din Macedonia, un rol care i-a permis să insufle o nouă viață în educația în limba română din regiune. Sub auspiciile sale, numeroase școli românești au fost înființate și s-au dezvoltat, devenind bastioane ale culturii și identității românești.

În anul 1898, Apostol Mărgărit a fost trecut la pensie. Însă recunoașterea meritelor sale nu s-a oprit aici. Pentru contribuțiile sale literare și educaționale, a fost numit membru corespondent al Academiei Române la 3 aprilie 1889. Acesta a fost un om care a atras atât admiratia cât și ostilitatea – un martor al faptului fiind numeroasele atentate la care a scăpat în mod miraculos.

Cu toate că a avut numeroși dușmani și a traversat numeroase obstacole, Apostol Mărgărit rămâne o figură luminoasă în istoria românilor din Balcani. Moștenirea sa educațională și culturală persistă, exemplificând dedicarea și sacrificiul pentru cauza națională și identitară. El este un exemplu de reziliență și vizionarism, ale cărui eforturi au contribuit semnificativ la păstrarea și promovarea identității române într-un mediu adesea ostil și volatil.

Reușita sa: 104 școli românești

Iată una din consemnările faptelor sale: “În cei 25 de ani de inspectorat epocal în Macedonia, ajutat de pleiada dascălilor misionari, a înfiinţat 104 şcoli primare româneşti precum şi 4 şcoli secondare, pe cari le-a condus autoritar şi le-a apărat fanatic de inamici ca şi de amici. A cutreerat neobosit drumurile periculoase din Balcani, a răscolit toate comunele aromâneşti, iar în trei rânduri corpul lui a făcut să ricoşeze vârful pumnalului şi glonţul inamic bravând terorismul balcanic.

A pledat necontenit cauza şcoalei noastre, când la Bucureşti, când la Stambul, când înaintea autorităţilor otomane. A fost mereu atras în lupta înteţită cu diferitele obstacole ce le întâmpina şcoala cu care se identificase. De aceia a fost mereu hărţuit, dar a şi hărţuit pe adversari; a primit lovituri dureroase, dar a şi dat lovituri mortale, în special Patriarhiei Fanarului.

Pildă de energie neînfrântă şi de voinţă neşovăitoare, acest „paratrăznet, neînţeles, al Turciei europene” – cum l’a numit cineva – a fost pretutindeni cunoscut, cu titlul ce l’a purtat cu o mândrie notorie, de „inspectorul şcolar român Mărgărit”. De el se poate spune că a fost cu adevărat „omul Balcanilor” atât de util şcoalei noastre de acolo”.

***

 ULTIMELE CUVINTE ALE LUI IULIUS CAESAR

În anul 44 i.Hr. pe 15 martie, Iulius Caesar este ucis cu lovituri de cuțit de un grup de conspiratori, pe treptele Capitoliului. Printre ucigași se află fiul și protejatul său, Marcus Brutus. La vederea acestuia, Caesar, cuprins de mirare exclamă: Et tu Brute?!, adică “Și tu Brutus?!”. Cel puțin asta e povestea pe care o știe toată lumea. Și asta i-o datorăm imaginației lui William Shakespeare care în piesa Iulius Caesar pune aceste vorbe în gura caracterului sau. Dar ce a zis, de fapt, Caesar?

Caesar nu a zis nimic

Potrivit istoricului roman, Suetonius, dictatorul roman a încercat să se apere, iar apoi să se acopere cu toga. A primit 23 de lovituri însă potrivit medicului, toate, cu excepția celei de a doua au fost neletale. Așadar, Caesar nu prea a mai avut timpul necesar să mai zică ceva.

“Îndată unul din cei doi Cassius îl răni pe la spate, ceva mai jos de gât, cu pumnalul. Caesar străpunse cu condeiul de scris brațul lui Cassius. Incercand să se ridice, fu împiedicat de altă lovitură. Când văzu că din toate părțile este amenințat de pumnale, își acoperi capul cu toga. În același timp, cu mâna stnga, își trase toga spre picioare, pentru ca să cadă decent având și partea de jos a corpului acoperită și căzu străpuns de 23 de lovituri de pumnale, scoțând numai la prima lovitură un geamăt fără vorbe…”

Caesar a vorbit în greacă

Tot Suetonius este cel care vine cu a doua ipoteza. După spusele unora, ne zice el “…i-ar fi adresat aceste cuvinte lui Marcus Brutus, care se repezise asupra lui: Kai su Teknon” Traduse, cuvintele lui Caesar, înseamnă “și tu fiul meu!”.

Era neobișnuit pentru cineva să vorbească greacă? Deloc. Greaca e un fel de limbă de cult. E “cool” să vorbești greacă, cam tot atât de “cool” precum era acum două secole și mai bine pentru boierii noștri, veniți de la Paris, să vorbească între ei franceză, deși nu era niciun francez de față.

Caesar l-a înjurat pe Brutus

În cartea sa “Brutus, nobilul conspirator”, Kathryn Tempest vine cu o teorie revoluționara. Citând dintr-un articol apărut în 1980, al istoricului James Russell, autoarea ajunge la concluzia că adevărata semnificație a cuvintelor “Kai su Teknon” nu este nici pe departe “Și tu copile?!” ci un fel de “Să te ia dracu, nemernicule”. Principlul argument pe care se fondează această teorie esteexistența unor tablete cu blesteme din acea epoca în care apare des formularea “kai su”.

Caesar a cerut îndurare în latină

Potrivit istoricului și lingvistului american Keith Massey, ultimele vorbe ale lui Caesar au sunat cu totul altfel. Pornind de la ideea că în fața morții oamenii au, de regulă, tendința de a vorbi în limba maternă și foarte probabil cer îndurare, cercetătorul s-a gândit că poate Caesar a spus ceva care sună asemănător lui “kai su teknon”. Și a găsit ceva ce sună aproape identic în latină: “quaeso te, non”. Înseamnă ceva de genul, “te rog, nu” sau “te implor, nu”. În fața morții, luat prin surprindere, poate că Caesar, cel călit în lupte, a spus asta înainte de a muri. Cele două fraze sună aproape identic. Mai mult, cercetătorul american a descoperit o construcție frazala identică într-una din operele lui Plaut, ceea ce arată că expresia era folosită.

***

 ELOGIU PORCULUI

Ador slăninuța, mirosul cefei la grătar, cârnații, toba, șoriciul și cam tot ce e legat de porc… de friptura de porc. Sunt atâtea mâncăruri delicioase la care porcul participa în calitate de prim protagonist și cu toate acestea, bietul porc nu beneficiază în conștiința noastră de o poziție prea onorantă. Aș zice, mai degrabă, că are parte de un dispreț profund. “Mănânci ca un porc!”. “Bei ca porcu’!”. “Râgâi ca porcu’”. “Dormi ca porcu!”. “Ești murdar ca un porc”. Și mă rog, o grămadă de alte insulte în care, bietul porc apare și el, tam nesam, într-o mulțime de ipostaze deloc ademenitoare. Oare de ce? De ce în mai toate culturile, nu se bucură și porcul de respectul pe care îl primește calul sau leul?

În primul rând, pe porc îl strică lăcomia cu care devorează tot ce prinde. Îmi amintesc o secvență din “Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica în care un porc devorează de-a lungul filmului un trabant. Voracitatea sa îl face să mănânce orice în cantități mari. Mâncarea destinată porcului, denumită lătură e sinonimă cu mâncarea multă și de calitate îndoielnică.

În al doilea rând, porcului îi place mizeria. Pentru că nu beneficiază decât de o pielicică rozalie, porcul se apară de soare și de muște acoperindu-se cu noroi. Porcul , spunea Buffon “este animalul cel mai ordinar; că toate obiceiurile sale sunt grosolane, toate gusturile sale spurcate”.

 Porcul spune sfântul Clement din Alexandria citându-l pe Heraclit, “își caută plăcere în noroi și gunoi. Folosirea acestei carni este rezervată celor care trăiesc senzual” (a se citi de dragul senzațiilor). Bietul porc nu scapă doar cu atât. Mai există și o parabolă evanghelică care sună cam așa: să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă să vă rupă. (Matei 7: 1-6) De regulă se citează doar o parte a expresiei, mai exact “Nolite mittere margaritas ante porcos”. Perlele adică lucrurile cu adevărat valoroase nu trebuie date proștilor, în cazul de față personificați de porci, pentru că ei le-ar calcă în picioare fără să le înțeleagă valoarea.

Și iată cum porcul din lacom, devine simbol al plăcerii deșănțate și sfârșește prin a fi asimilat prostiei și ignoranței.

E de notorietate faptul că porcul a fost interzis ca animal impur atât de religia ebraică cât și de către musulmani. Adevăratul motiv trebuie să fi fost legat de igienă căci deh, în căldurile de acolo, carnea se alterează repede.

Ai crede că doar creștinii au ceva ce porcul. Nu, nici anticii nu se dădeau în vânt după el. Homer povestește în Odiseea despre existența unei vrăjitoare, pe nume Circe, care trăia pe insula Aeaea. Sportul ei favorit era să ademenească marinarii pe care îi seducea cu farmecele ei, pentru ca apoi să îi transforme în tot soiul de lighioane, după chipul și asemănarea tendințelor, caracterului și naturii a interioare a fiecăruia dintre cei prinși în mrejele sale. Ulyse, eroul din Ithaca, aflat în drum spre casă după cucerirea Troiei este atras și el cu marinarii săi pe insula lui Circe. Ulyse va scăpa cu fața curată, dar oamenii săi sunt transformați în porci. Porcul cel lacom, desfrânat și ignorant devine și josnic, aflat pe ultima treaptă.

Și că tot a venit vorba de Homer și de războiul Troiei, aflați că după ce romanii au intrat în contact cu cultura greacă au preluat de la aceștia și unele obiceiuri culinare. Printre acestea, la loc de frunte în bucătăria romană s-a aflat “Porcul troian”. Sunt sigur că știți întâmplarea cu calul troian construit de Ulyse în care grecii s-au ascuns. Ei bine “Porcul troian” era un fel de mâncare foarte apreciat care consta într-un porc întreg umplut cu tot soiul de alte păsări.

În alte culturi, la kirghizi de pildă, se poate și mai rău. Porcul este simbol al perversității și răutății…

Câtă vreme civilizația occidentală nu s-a prea preocupat de igienă, omul și porcul au trăit în bună înțelegere. În Parisul medieval porcul zburda în voie pe străzi, așa cum vedem în zilele noastre vacile plimbându-se prin prin orașele Indiei. Totul s-a schimbat însă, în timpul lui Ludovic al VI-lea cel Gros (1081-1137). În ziua fatidică de 13 octombrie 1131 (ce de cifre 13…), fiul cel mai mare al regelui și moștenitorul de drept al tronului Franței, Filip care fusese încoronat și asociat la domnie trecea călare pe o stradă a Parisului. Un porc rătăcit s-a încurcat între picioarele calului regal, care s-a prăbușit. Bietul Filip, în vârstă de doar 15 ani a căzut, murind a doua zi, în mod stupid, schimbînd astfel istoria Franței. Pe tron a ajuns fratele său, Ludovic al VII-lea.

Credeați că porcii au încurcat-o? Nici pe departe. Ludovic cel Gros ar fi vrut să dispară de pe ulițe orice urmă de porc, dar nu a fost să fie. Mănăstirea Sfântul Anton a dorit să-și lase în continuare porcii să zburde liber și, cum pe vremea aia, era destul de nasol dacă nu te aveai bine cu biserica, porcii, aflați sub patronaj divin, au primit fiecare câte un clopoțel și dreptul de a hoinări liberi.

Să nu credeți că doar francezii aveau porci pe uliță. Și nemții aveau porcii lor maidanezi. Până în secolul al XVII-lea puteai întâlni porci dacă te plimbai prin Berlin. La parterul caselor locuiau porcii iar la etaj locuiau stăpânii. În Statele Unite porcii hoinăreau pe străzile din Manhattan în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cum pe vremea aia nu putea fi vorba de canalizare sau de gunoieri, porcii se dovedeau nu numai o excelentă sursă de carne dar și niște reciclatori extraordinari. Partea proastă cu ei era că disturbau traficul, își făceau nevoile pe te miri unde, atacau copiii și oripilau cucoanele pudice atunci îi vedeau imperechindu-se.

De unde putea să-i vină porcului reabilitarea dacă nu din China? Pe locul 1 în lume la numărul de porci (se apropie de o jumătate de miliard, adică un porc la doi oameni), chinezii sunt fanii declarați ai porcului. La chinezi și la vietnamezi porcul înseamnă belșug, de vină fiind cu siguranță imaginea scroafei asaltată de numeroșii ei purcei.

Dar de porcul sfânt, ce ziceți? La cât de mult îl desconsideră toți, nu ai crede că cineva ar putea să îl venereze. Ei bine, trebuie să știți că după știință mea, egiptenii erau singurul popor care îl priveau cu respect și venerație. Nut, zeița cerului și mama tuturor stelelor, figura pe amulete în chip de scroafă, alăptîndu-și purceii.

Sursa:

Chevalier Jean, Gherbrant Alain, Dicționar de simboluri

***

 COLOSUL DIN RHODOS

Colosul din Rhodos a fost o statuie uriaşă din bronz aflată după toate probabilităţile la intrarea în portul Rhodos, insula ce aparţine Greciei din 1947. A fost ridicată între anii 292-280 i. Hr. de locuitori pentru a celebra o mare victorie.

Insula Rhodos, al cărei nume se traduce din greceşte rhodon – trandafir, a fost supranumită şi Insula Soarelui sau Insula Cavalerilor şi se află în Marea Egee în apropiere de Asia Mică (circa 25 km). Ea are o formă ovală, măsoară doar 1404 kmp şi dimensiunile maxime sunt de 30×70 km. Statuia considerată de către antici una dintre cele 7 minuni ale lumii îl înfăţişa pe zeul grec al Soarelui, Helios, protectorul insulei. Opera din care nu ni s-a mai păstrat nimic, îi aparţinea sculptorului Chares din Lindos, originar chiar din Rhodos.

Unde era amplasată statuia zeului Helios?

Referiri la statuie avem din izvoarele antice, în schimb nu s-a aflat niciodată locul exact al amplasării acesteia.

Cei mai mulţi istorici sunt de părere că statuia zeului soarelui se afla, fie la intrarea în portul Mandraki, fie în apropierea acestuia. Putea însă la fel de bine să se afle în oricare dintre cele patru porturi ale oraşului dat fiind faptul că ruine din epoca elenistică s-au descoperit în mai multe locaţii. Navele ce soseau în Rhodos treceau probabil printre picioarele lui Helios că în imagine. Mai trebuie totuşi spus că nu ni s-a păstrat nici o reprezentare a colosului aşa că toate reprezentările sale sunt simple supoziţii. Nu ştim nici măcar dacă statuia îl înfăţişa pe zeu în picioare. Alţii cred că zeul avea picioarele apropiate.

După alte surse însă statuia s-ar fi aflat în apropiere de Castelul cavalerilor şi nicidecum în port.

Colosul din Rhodos – date tehnice

Uriaşa statuie se afla pe un piedestal de 18 m realizat din stânci de marmură. Statuia măsura peste 35,2 m, cam cât un bloc de 10 etaje (datele diferă de la o lucrare consultată la altă). Opera a fost realizată într-un interval de 12 ani între 292 şi 280 i. Hr..

La construcţie s-a folosit bronz, fier şi marmură. Cronicile descriu statuia lu Helios că fiind realizată pe o structura din bare groase de fier. Cea mai mare parte a materialului necesar a fost obţinut după topirea prăzii de război obţinute de locuitorii insulei după distrugerea armatei lui Demetrius Poliorcetes, de către Ptolemeu I Soter.

În privinţa modului în care s-a realizat construcţia efectivă monumentului, părerile sunt împărţite. Pornind de la detaliile oferite de Plinius, se crede că pentru a ridica o construcţie de peste 30 m înălţime a fost necesară realizarea unei rampe uriaşe din pământ. În alte lucrări, se apreciază că grecii ar fi construit schele uriaşe. Poate că adevărul e că de obicei, undeva la mijloc.

Iată şi descrierea pe care autorul latin o lasă despre Colos în Istoria naturală:

“Stârnind admiraţia mai presus de toate celelalte era colosală Statuie a Soarelui din Rhodos. Această statuie avea o înălţime de 110 picioare şi a fost răsturnată de un cutremur la 56 de ani după înălţarea sa, dar chiar şi faptul că astăzi zace întinsă pe jos este o minune. Câţiva oameni pot să cuprindă cu braţele degetul mare al acestei statui şi degetele sale sunt mai mari decât cele mai mari dintre statui. Acolo unde au căzut braţele s-au căscat gropi imense, în timp ce în interior se văd mase mari de stanca, prin greutatea cărora artistul a vrut să o echilibreze atunci când a înălţat-o. S-a consemnat că înălţarea statuii a durat 12 ani şi a costat 300 de talanţi, bani obţinuţi din vânzarea maşinilor de război ce aparţinuseră regelui Demetrios, care le abandonase atunci când se plictisise de asediul îndelungat al insulei Rhodos.”scan0004

Dar să revenim la modul în care locuitorii Rhodosului au construit Colosul.

La începuturi, insula era împărţită între mici state-oraşe. Cele mai importante erau Ialysos, Kamiros şi Lindos şi purtau numele fiilor lui Cerhafos unul dintre fiii lui Helios. În anul 408 i. Hr. Ialysos, Kamiros şi Lindos au lăsat deoparte animozităţile dintre ele, s-au unit într-o confederaţie şi au construit o capitală: Rhodosul. Oraşul a prosperat rapid, numărând cam 60.000-80.000 de locuitori. În timpul lui Alexandru, au fost aliaţi ai macedonenilor. După moartea lui Alexandru Macedon şi împărţirea imperiului creat de el, principalul lor aliat avea să devină Egiptul condus de Ptolemeu I Soter.

Ptolemeu era unul dintre generalii lui Alexandru Macedon care va prelua alături de alţii ca el moştenirea lăsată de acesta contribuind la răspândirea culturii elenistice în întreaga lumea antică. El se află la conducerea Egiptului fiind de altfel şi la originea realizării unei ale minuni antice: Farul din Alexandria.

La conducerea Macedoniei, cândva centrul lumii lui Alexandru, se află dinastia antigonizilor, prin Antigonus, tatăl lui Demetrios Poliorcetes, adică Demetrios “Cuceritorul de cetăţi”. Între antigonizi şi ptolemei exista o mai veche rivalitate.

Atunci când macedonenii au încercat să distrugă alianţa ptolemeilor cu rhodienii, au asediat Rhodosul, în anul 305 i. Hr. În fruntea macedonenilor se afla Demetrios însoţit de 40.000 de soldaţi, 30.000 de lucrători , 200 de corăbii de război, 170 de nave de transport şi numeroase maşinării de război. Asediul a durat un an, însă apărătorii insulei nu dădeau semne că ar fi vrut să se predea. În plus, în ajutorul lor sosise şi Ptolemeu I cu o flota serioasă. Demetrius, poate la cererea tatălui sau, poate pentru că şi-a dat seama că toată campania e prea costisitoare, a decis să negocieze o pace avantajoasă pentru ambele părţi. A încheiat o alianţă cu Rhodosul care să nu afecteze relaţia acestora cu Egiptul şi le-a lăsat tot materialul său de asediu. Ptolemeu care în urma victoriei va primi supranumele de Soter (Salvatorul) va vinde o parte din prada astfel capturată. Anticii spun că ar fi obţinut 300 de talanţi, o suma uriaşă. Ca să va faceţi o idee cu privire la ce înseamnă un talant, ei bine aflaţi că pentru greci un talant însemna cam 26 kg de metal preţios, adică peste 350 de milioane de dolari în banii de azi. Acum faceţi o înmulţire: 300 de talanţi x 350 de milioane. Obţinem o cifra ameţitoare. Această suma a finanţat construirea colosului.

Şi că tot vorbim despre bani, o legendă spune că Chares din Lindos, elevul faimosului sculptor Lysip, ar fi pretins pentru construirea unei statui o sumă colosală. Locuitorii au acceptat cu condiţia ca aceasta să fie de două ori mai mare decât se plănuise. Într-un final, Colosul măsura de 8 ori mai mult decât era prevăzut iar arhitectul a fost nevoit să-şi pună toată averea la mezat că să o vadă terminată. La sfârşit, complet ruinat, s-a sinucis. O altă legendă spune atunci când şi-a terminat opera, un binevoitor i-ar fi arătat că are o imperfecţiune şi de necaz artistul şi-ar fi curmat zilele.

Cum s-a pierdut Colosul din Rhodos?

Colosul din Rhodos nu va dăinui prea multă vreme fiind dintre minunile lumii, cea cu existenţa cea mai scurtă. În anul 226 i. Hr. are loc un mare seism în urma căruia se va prăbuşi. Un alt mare istoric antic, Strabon ne oferă şi motivul producerii dezastrului. Colosul s-a frânt de la genunchi. Cetatea Rhodos este şi ea în bună măsură distrusă cu acest prilej.

Povestea spune că faima colosului era atât de mare încât s-au găsit imediat destui care să dorească refacerea sa. Printre aceştia era un urmaş al lui Ptolemeu I, Ptolemeu III, care era gata să pună la bătaie resurse importante.Oracolul din Delphi căruia anticii îi acordau o mare importantă ar fi arătat însă că Helios, zeul protector al oraşului nu ar fi fost de acord cu aceasta. Astfel, rămăşiţele colosului au rămas vreme de 800 de ani neatinse.

Ca şi în alte cazuri, vezi Biblioteca din Alexandria, tot arabii sunt cei care fac praf ce a mai rămas din opera lui Chares din Lindos. Cuceresc insula în 653 i. Hr. prin Muawiyah I şi vând resturile ei, după spusele cronicarului bizantin Theophanes Confessor, unui negustor evreu (după alte surse sirian) din Edessa. Acesta a sfărâmat metodic statuia şi a transportat-o cu ajutorul unei caravane formată din 900 de cămile. Aceeaşi relatare datând din secolul al XIII-lea ne-o lasă şi un istoric arab, Barhebraeus. Un calcul simplu, pornind de la greutatea aproximativă pe care o poate transporta o cămilă, ne duce la cantitatea de 300 de tone de bronz rezultate din tăierea statuii.

In loc de concluzie

După părerea mea, statuia nu avea cum să fie aşezată la intrarea într-unul dintre porturi, iar vasele nu aveau cum să intre printre picioarele ei!

Dacă s-ar fi aflat în port, în momentul prăbuşirii, corpul ar fi rămas pierdut definitiv în mare iar arabii nu ar mai fi avut ce vinde 8 secole mai tarziu. Unde mai pui că s-ar fi blocat cu totul intrarea în port. Cât priveşte faptul că zeul era reprezentat crăcănat, ei bine, la o înălţime de 35 m, deschiderea picioarelor ar fi fost de până la 10-12 m fapt ce ar fi îngreunat serios intrarea şi ieşirea vaselor din port.

Sursa:

(arh.) Chitulescu, Georgeta, (arh.) ChitulescuTraian, Şapte monumente celebre