***

 

MARUKA CANTACUZINO – IUBIREA GRAVĂ ȘI DEFINITIVĂ A LUI GEORGE ENESCU

Motto:

„Pentru mine a iubi este grav

 şi, mai ales, este definitiv.”

(George Enescu)

Una dintre cele mai frumoase femei, dar și una dintre cele mai excentrice prințese ale României, a fost fără îndoială Maria (Maruka sau Maruca) Cantacuzino. Prințesa a fost una dintre doamnele de companie și prietenele apropiate ale Reginei Maria, soția ministrului Mihai Cantacuzino, iubita filozofului Nae Ionescu și a muzicianului Dinu Lipatti, marea dragoste și mai apoi soția genialului George Enescu. Sperând că v-am trezit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să-i devoalez în parte destinul:

Maria Cantacuzino - primii ani, prima deziluzie

 

Maria Cantacuzino – născuta Rosetti-Tescanu – s-a născut în 17 iulie 1879 la Tescani, în Moldova. La doar 18 ani s-a căsătorit cu Mihai Cantacuzino – fiul liderului Partidului Conservator, Gheorghe Gr. Cantacuzino. Maruka (sau Maruca) era în acea vreme “o tânără timidă cu părul negru-arămiu, înaltă și cu râs cristalin”. A fost căsătoria mult visată de tânăra domniță. Din păcate visul s-a destrămat repede. Se pare că soțul ei iubea mai mult vinul și pe curtezanele vremii decât pe tânăra lui soție.

Totul s-a terminat atunci când Maruka și-a găsit soțul în pat cu sora ei, Nelli. Din acel moment, deși nu au divorțat imediat, relația dintre cei doi soți a devenit una formală. 

 

Maria Cantacuzino și Regina Maria

 

În acea perioadă Maria Cantacuzino devenise o apropiată a Principesei Maria - viitoarea regină a României. Despre relația lor Hannah Pakula consemna în volumul biografic "Ultima romantică – Viața Reginei Maria a României":

„Maruka era de descendență moldovenească - brunetă, frapantă și tenace. Măritată cu fiul cel mai mare al bogatului conducător al Partidului Conservator, ea era suficient de bogată pentru a-și cultiva ciudățeniile. Maruka se temea de lumină și de mulțime și refuza să meargă în casele altora, dar devenise renumită pentru petrecerile din propria casă. Acestea aveau loc într-un salon spațios, iluminat doar parțial de flăcări domoale pe suprafața unor vase imense cu ulei. Amfitrioana își primea musafirii șezând pe o canapea joasă unde își petrecea toată seara, fără să se ridice nici măcar pentru a întâmpina un membru al familiei regale, dar trimițând ocazional vreunui suflet privilegiat un bilet încântător scris în grabă.” 

De asemenea, Principesa Maria îi scria surorii sale Sandra la începutul anului 1907: „O prietenie bruscă s-a ivit între mine și doamna Cantacuzino... îmi face plăcere. Ne plimbăm împreună cu mașina chiar și când ninge... Când Nando (notă: Principele Ferdinand) pleacă la vânătoare, uneori mă duc la ea după masa de seară; aceasta nu se permite cu adevărat, dar uneori trebuie să-ți iei puțină libertate dacă nu ți se dă nici un pic... A adus o schimbare în viața mea... deoarece mă simțeam cu totul lipsită de prieteni".

Tot Principesa Maria nota în jurnalul ei, referindu-se probabil și la aplecarea Marukăi Cantacuzino asupra magiei, a lumii ciudate plasate sub puterea vrăjilor și a spiritismului: "Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată și avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărășia ei te însuflețea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Maruka avea manii, și una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric... Îi plăcea să ne adune acasă la ea... Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii". 

Maruca Cantacuzino și George Enescu - o tumultuoasă poveste de dragoste

În anul 1907, tânăra Maria Cantacuzino l-a cunoscut pe foarte tânărul la acea vreme George Enescu. Acesta a devenit o prezență constantă în casa și în viața Marukăi. Marele om politic I. G. Duca consemna în memoriile sale: „Mai rar ne invita Maruka Cantacuzino. Simplicitatea nepretențioasă de la Irina Procopiu era înlocuită acolo prin originalitatea previzibil voită a Marukăi. Un mediu care îmi displăcea din această cauză, dar unde aveai totuși compensația de a-l auzi pe Enescu întrecându-se pe sine însuși.” ("Amintiri politice" – I. G. Duca).

Deși era cunoscută de mult timp, povestea de iubire dintre Maruka Cantacuzino și George Enescu a devenit de notorietate publică abia în anul 1914. George Enescu era deja un nume consacrat, avea un succes incredibil și era un bărbat deosebit de curtat. În memoriile ei, intitulate "Umbre și lumini", Maruka descria astfel întâlnirea lor:

"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconștient... Ce s-a petrecut mai apoi? Știu doar că salonul s-a golit aproape imediat și că am rămas singură cu el până dimineața. Până la sfârșitul toamnei, când Enescu trebuia să se întoarcă la Paris, Maruca și Pynx s-au aruncat fără rezerve într-o poveste de dragoste pe care ea nu va ezita să o compare cu "legenda lui Tristan și a Isoldei". Prințesa mărturisea referindu-se la marele compozitor: "Un singur om umplea și-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simțeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână…".

Povestea de iubire dintre cei doi avea să fie una plină de „febră și pasiune”, după cum o caracteriza chiar maestrul Enescu. Lungile despărțiri datorate turneelor în care pleca celebrul George Enescu au creat însă stări de tensiune între cei doi iubiți și le-au alimentat geloziile. 

"Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăți unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină față de toți, ostilă față de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numește dragoste! Este pasiunea oarbă și surdă la tot ce nu are legătură cu ea" - nota în însemnările sale Maria Cantacuzino. Tot ea adăuga: „În ajunul plecării mele, am primit de la Pynx (notă: așa îl alinta Maria Cantacuzino pe George Enescu) o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un șir lung de reproșuri, mă acuza cu violență că i-am trădat credința jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd”. De asemenea, într-o scrisoare Enescu îi scria iubitei sale: "Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiță. Care m-a indignat. În așa hal, că am dat imediat ordin să se reanuleze biletele pentru Paris și să mi se ia altele pentru Italia”.

Din banii strânși, mai ales după turneele din America (1923-1924), Enescu i-a făcut cadou Marukăi Cantacuzino „Vila Luminiș” din Sinaia, o oază de liniște și de meditație creatoare. Loc de odihnă, dar și de mirifică inspirație – gândea Enescu. Vila a fost construită după planurile arhitectului Dudescu și după sugestiile, până în cel mai mic amănunt, ale compozitorului. Aici și-a desăvârșit capodopera „Oedip”.

Soțul prințesei Maruka Cantacuzino a murit într-un accident de automobil în luna august a anului 1928. Cei doi soți Cantacuzino au avut doi copii: pe Alice o viitoare poetă și un băiat care avea să devina și el celebru în anii ce au urmat: pilotul Constantin (Bâzu) Cantacuzino. Se putea prevedea în acel moment că relația dintre Maruka Cantacuzino și George Enescu va deveni una cu final fericit. Dar nu venise încă momentul. 

După moartea soțului său, Maruka Cantacuzino a început să organizeze în saloanele sale „serate muzicale” care au devenit repede celebre. Într-una dintre dintre seri prințesa l-a invitat și pe Nae Ionescu – noua stea a Facultății de Litere și Filosofie din București. Frumos, cu maniere alese, fermecător în conversație, Nae Ionescu zdrobise nu doar inimile studentelor sale, ci și pe cele ale multor membre ale protipendadei feminine din Bucureștiul interbelic. Era de o inteligență vie, cuceritoare și între cei doi s-a născut o tumultuoasă poveste de dragoste. În ciuda diferenței de vârstă, legătura lor a durat aproape nouă ani.

În tot acest timp George Enescu s-a retras în Franța, așteptând ca “prințesa iubită” să se întoarcă la el. Nae Ionescu a fost cel care a rupt relația. Maruka, într-o depresie cumplită, a avut o tentativă de sinucidere, aruncându-și pe față acid sulfuric. Despre momentul despărțirii, Mihail Sebastian nota în jurnalul său, în 22 octombrie 1936:

"O frază din discuția cu Nae, duminică (notă: 18 octombrie 1936):

- Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viața mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 și de la 5 iulie 1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sunt nimic.

Ce s-a întâmplat la 5 iulie 1933? Cred că e ziua despărțirii lui de Maruca Cantacuzino."

Maruka Cantacuzino și George Enescu - ultimii ani

 

Cel care a salvat-o, a dus-o pe brațe la spital, a îngrijit-o și a pus-o pe picioare a fost, bineînțeles, George Enescu. În anul 1939 Maruka Cantacuzino și George Enescu s-au căsătorit (Enescu avea atunci 56  de ani iar Maruka 58 de ani). Chiar și după căsătoria lor Maruka a avut mai multe relații extraconjugale, una dintre ele cu pianistul Dinu Lipatti. 

Iubirea lui Enescu a fost mult mai mare decât singur își închipuia. În anul 1946 cei doi soți au plecat în Statele Unite, iar mai apoi s-au stabilit Paris. Au trăit în exil din banii câștigați din concerte și din cursurile de vară ținute de marele compozitor la Academia Chigiana din Sienna.

În 1955, în noaptea de 3 spre 4 mai, Enescu s-a stins. “Prințesa lui iubită” a mai trăit până în 22 decembrie 1968. George Enescu și marea lui dragoste Maruka Cantacuzino sunt înmormântați în cimitirul Père Lachaise din Paris.

   Sursa - Ioan Gherghina

***

 Actorul Peter O’Toole, dincolo de scenă

Peter Seamus O’Toole s-a născut la 2 august 1932 la Spitalul Universitar St James din Leeds, Anglia, fiind fiul lui Constance Jane Eliot, o asistentă medicală scoțiană, și al lui Patrick Joseph O’Toole, jucător de fotbal. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Peter a fost înscris pentru o perioadă de șapte sau opt ani la o școală catolică, St Joseph’s Secondary School. Avea să spună mai târziu: „Am fost speriat de călugărițe: întreaga lor negare a feminității – rochiile negre și părul tuns scurt – a fost atât de oribilă, atât de înspăimântătoare.”

La terminarea școlii, O’Toole a obținut un loc de muncă ca jurnalist stagiar și fotograf la Yorkshire Evening Post, apoi a fost încorporat pentru a-și satisface serviciul militar în Marina Regală. După ce a ieșit din armată, tânărul a urmat cursurile Academiei Regale de Artă Dramatică (din 1952 până în 1954), după ce fusese inițial respins de școala de teatru Abbey Theatre din Dublin pentru că nu vorbea limba irlandeză.

În timp ce studia la RADA, la începutul anilor 1950, O’Toole a fost implicat activ în protestele împotriva războiului din Coreea și mai târziu, în anii ’60, a fost un adversar al războiului din Vietnam.

În 1959 actorul s-a căsătorit cu actrița galeză Siân Phillips, cu care a avut două fiice: Kate și Patricia. Cuplul a divorțat în 1979, iar ea avea să mărturisească mai târziu că O’Toole a supus-o la cruzime mentală, alimentată în mare parte de alcoolismul de care actorul suferea și a fost victima unor crize de gelozie extremă atunci când l-a părăsit în cele din urmă pentru un bărbat mai tânăr.

Peter O’Toole a început apoi o relație cu modelul Karen Brown cu care a avut un fiu, Lorcan O’Toole, născut în martie 1983, când actorul avea cincizeci de ani.

O boală severă aproape i-a pus capăt vieții la mijlocul anilor ’70. Din cauza excesului de alcool a început să aibă dureri severe de abdomen și a fost diagnosticat inițial greșit, pentru că, în realitate, actorul suferea de cancer. A suferit o intervenție chirurgicală în 1976 pentru a i se extirpa pancreasul și o mare parte din stomac, a devenit dependent de insulină, dar în cele din urmă și-a revenit și s-a întors la muncă.

Peter O’Toole s-a retras din activitate în iulie 2012 din cauza recidivei cancerului. A încetat din viață pe 14 decembrie 2013 la Spitalul Wellington din St John’s Wood, Londra, la vârsta de 81 de ani, fiind apoi incinerat, conform dorințelor sale, într-un sicriu de răchită la Crematoriul Golders  Green din Londra.

Peter O’Toole a fost nominalizat de opt ori la Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal, prima dată pentru rolul lui T. E. Lawrence în Lawrence al Arabiei, în 1962, dar nu a reușit niciodată să câștige premiul. Au urmat, pe rând, nominalizările pentru rolurile în ​​Becket (1964), The Lion in Winter (1968), Goodbye, Mr. Chips (1969), The Ruling Class (1972), The Stunt Man ( 1980), My Favourite Year (1982) și Venus (2006).  În 2002, Academia i-a acordat cu un premiu onorific pentru întreaga carieră și contribuția sa la cinematografia mondială.

S ursa:

IMDb

***

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso a decedat pe 2 august 1921. la doar 48 de ani... 

S-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: „Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din „Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din „L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în „Fedora” și Maurizio din „Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în „L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: „Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în „Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv „Domine Deus” și „Crucifixus” din „Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o „durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat „nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui „L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i -a înhumat rămășițele.

***

 Graham Bell, inventatorul care a schimbat lumea

„Domnule Watson, vino aici, am nevoie de tine”. Cu aceste cuvinte istorice, Alexander Graham Bell l-a chemat pe asistentul său, Thomas Augustus Watson, prin aşa-numitul „telefon” şi astfel a luat naştere o industrie care a schimbat definitiv comunicarea. Locaţia: Piaţa Exeter nr. 5, Boston, Massachusetts. Data: 10.03.1876, seara.

Graham Bell lucra la o schemă care utiliza rezistenţa variabilă a unui fir. O diafragmă care putea fi pusă în stare de vibraţie de vocea umană era ataşată de fir, acesta fiind, la rândul lui, imersat într-o soluţie de acid şi apă. În teorie, în timp ce diafragma se mişca în jos, forţând firul să intre mai mult în acid, rezistenţa lui putea descreşte. Când diafragma se mişca în sus, firul era retras din lichidul conductiv şi rezistenţa lui creştea. Acesta este dispozitivul care, realizat cu succes, a constituit baza industriei telefonice timp de zeci de ani.

Un an mai târziu, pe 9 iulie 1877, a luat fiinţă Compania de telefoane Bell, Graham devenind electricianul companiei, cu un salariu de 3.000 de dolari, iar Watson, colaboratorul lui, superintendent, cu atribuţii în cercetare şi producție.

Alexander Graham Bell s-a născut pe 3 martie 1847. Tânărul scoţian a studiat la Edinburgh, oraşul său natal, apoi s-a stabilit la Boston, în Statele Unite ale Americii, ca profesor de fiziologie. Interesele lui erau orientate spre mecanismul organului auditiv, căutând să îmbunătățească, prin cercetările sale, viaţa surdo-muţilor.

Experienţele pentru transmiterea sunetelor prin curent electric au fost cunoscute încă dinaintea lui Bell datorită lucrărilor lui Page (1838), Deleznene (1838), Maxman (1844), Matteud (1845), Wertheim (1848), iar învăţătorul german Philipp Reiss din Frankfurt a folosit pentru prima oară denumirea de “Telephon”. Telefonul lui Reiss — prezentat și în America în anul 1868 — producea sunete prin exercitarea unei membrane cu un curent întrerupt repetat al cărui ritm de întrerupere era redat ca sunet de un dispozitiv receptor (o igliţă dispusă într-o spirală de sârmă de cupru subţire, montată pe o cutie de rezonanţă). Reiss a fost primul care a reușit să transforme undele sonore în unde electrice (emiţătorul) şi apoi pe acestea din nou în unde sonore (receptorul), totuşi aparatura lui telefonic a rămas doar o atracţie de laborator pe care nu a reușit să o facă utilizabilă în mod practic, adică nu a putut să elimine amestecul zgomotelor parazitare care împiedicau perceperea clară a vocii.

Invenţia acestui distins învăţător care şi-a consacrat viaţa experienţelor telefonului său a fost un punct de reper pentru tânărul profesor Bell, care şi-a propus să rezolve problema transmiterii glasului la distanţă în mod practic, pe baza unui alt principiu, şi pe care a reuşit să o rezolve după o muncă de trei ani, brevetând-o în anul 1875.

În esenţă, Bell a introdus atât un emiţător (vorbitorul), cât şi un receptor câtre un electromagnet, aplicând curenţii inductivi produşi prin variaţiunile periodice ale electromagnetului (în locul curentului întrerupt repetat al lui Reiss).

În anul 1876, la un stand puţin observat al Expoziţiei mondiale din Philadelphia, Graham Bell, care avea atunci vârsta de 28 ani, dorea să arate lumii telefonul său. Vizitatorii veneau, vorbeau la „telefon”, ascultau, găseau drăguţă şi originală această jucărie minunată… şi plecau mai departe. Dar tânărul aştepta cu mare nerăbdare comisia de experţi a expoziţiei de opinia căreia depindea soarta instalației sale. În fine, experții s-au apropiat de stand. Comisia era compusă din 24 de persoane distinse, obosite şi indiferente. Unii au rostit câteva cuvinte în telefon fără a-l băga în seamă pe inventator, apoi au plecat mai departe. În acele momente, Bell era disperat. La un moment dat, a apărut în expoziție, înconjurat de o asistență numeroasă, Dom Pedro, împăratul Braziliei. Tânărul Bell și-a recăpătat curajul. Împăratul i-a strâns amical mâna, a pus telefonul la ureche, a ascultat o clipă și apoi, speriat, l-a lăsat să cadă din mână, strigând: “Dumnezeule, vorbeşte!”

Începând din acea clipă, telefonul lui Bell a devenit senzaţia expoziţiei şi, peste puţin timp, a lumii întregi.

Pe 11 iulie 1877, la câteva zile după înființarea Companiei de telefonie Bell, inventatorul s-a căsătorit cu Mabel Hubbard, iar cadoul de nuntă pentru mireasa sa a fost un număr de 1.487 din cele 1.497 de acțiuni ale nou-înființatei companii. La scurt timp după aceea, tinerii căsătoriți au plecat într-o lună de miere în Europa, dar în timpul călătoriei, Bell a luat cu el un model al telefonului și și-a continuat cercetările.

Cuplul a avut patru copii: Elsie May Bell, Marian Hubbard Bel și doi băieți care au murit în copilărie (Edward în 1881 și Robert în 1883).

În 1882, inventatorul de origine scoțiană a devenit cetățean al Statelor Unite, iar în 1915, mărturisea: „Nu sunt unul dintre acei americani cu cratime care pretind loialitate față de două țări”.

Alexander Graham Bell, care a rămas până la sfârşitul vieţii profesor de fiziologie la Boston, a murit pe 2 august 1922, in vârstă de 75 ani. La dispariția sa, presa de la București a scris:

“Laconica ştire prin care de obicei se aduce la cunoştinţă vestea unei mari pierderi ne-a făcut să ne oprim gândul o clipă şi să depănăm repede, cinematografic, opera nepieritoare legată de numele lui Graham Bell, mort acum câteva zile.

Dacă n-am fi ţara parodiilor şi am avea înfăptuite în realitate descoperirile ştiinţei, care în alte părţi au ajuns tot atât de elementare ca şi aerul pe care-l respirăm, cu siguranţă că şi numele lui Graham Bell ar fi cunoscut de mult de către fiecare dintre noi. Dar cum puţini sunt acei care reuşesc să se servească de telefon, mai puţin vor fi aleşii iniţiaţi în legătura care există între aparatul comod (în alte ţări) graţie căruia te poţi înţelege la distanţe de sute de kilometri şi numele lui Bell. Căci aceasta a fost invenţia capitală a lui Bell care, cu mici modificări, a rămas în esenţă aceeaşi ca şi acum 45 de ani.

Partea curioasă este că marele inventator nu a fost tehnician propriu-zis, sau, cum îi plăcea lui Bell să spună, a descoperit telefonul tocmai pentru că nu era electro-tehnician.

Ideea de a obţine curentul electro prin vibraţiunile produse de vocea omenească ar fi părut ridicolă oricărui electrician. Şi această idee a fost doar baza invenţiunii, spre care a fost condus mai mult de natura sunetelor vorbirii şi a mecanismului articulaţiunii cuvintelor.

Bell îşi avea obârşia în oraşul Edinburg. Era fiul unui profesor de declamaţie, specializat în corijarea defectelor vorbirii, aşa că din tinereţe capătă interes pentru mecanica graiului. După terminarea studiilor în oraşul natal şi în Londra, el plecă în 1879 spre Canada, pentru a se stabili apoi în Boston, ca profesor de fiziologie. Cu puţin înainte de a expune în public invenţia telefonului, Bell a publicat studii asupra vibraţiunilor anumitor vocale şi consoane, care l-au condus la construirea unui aparat prin care surzii să fie educaţi în citirea cuvântului vorbit. În conlucrare cu un specialist din Boston, Bell se servi şi de o ureche omenească amputată de la un cadavru şi cu ajutorul acesteia obținu primele rezultate.

Experienţele le făcu cu prilejul unui concediu mai lung petrecut la casa părinţilor şi la 1875 deducţiile teoretice căpătară pecetea realităţii. O sârmă de telegraf lungă de opt kilometri legă două sate în care se găseau într-unul Bell şi în al doilea unchiul său. Se convenise ca la un timp anumit să înceapă unchiul să vorbească. E de înţeles că dialogul era însă exclus. Bell aşteptă cu multă răbdare sosirea orei convenite și, când luă receptorul în mână, auzi deslușit vocea unchiului declamând: „A fi sau a nu fi, iată întrebarea”. Urmară noi experienţe la distanțe tot mai mari, aparatele căpătară forma pe care o păstrează încă şi azi şi la 10 martie 1877 reuşi legătura telefonică între Boston şi Exeter Palace. Prin demonstraţiunile făcute la expoziţia din Philadelphia, telefonul deveni cunoscut în cercuri tot mai numeroase şi în octombrie acelaşi an admnistraţia telegrafului german îl introduse cea dintâi în serviciile publice. Din Berlin spre Friedrichsbarg porni primul fir telefonic”.

Primele aparate telefonice din România au fost instalate la Iaşi, în anul 1882, între “secţiile poliţieneşti”, arată documentele.

La Bucureşti s-a realizat în 1883 o legătură telefonică între Editura Socec şi tipografia sa. În anii 1884 – 1885 s-au instalat aparate telefonice la Direcţia Generală a Poştelor, ministerele de interne şi externe, Cameră şi Senat, toate fiind deservite de o centrală instalată la Poştă. Primele legături telefonice interurbane au fost realizate în 1893, iar în 1927 a intrat în funcţiune o centrală automată numită Dacia, prima de acest fel din sud-estul Europei. Lucrările de proiectare şi instalare au fost conduse de prof. ing. Ion Constantinescu, întemeietorul învăţământului tehnic superior de telecomunicaţii pe fir din România.

Salturile cele mai importante pentru realizarea comunicaţiilor telefonice la mare distanţă s-au datorat, din punct de vedere tehnologic, introducerii electronicii, în jurul anului 1915, şi, din punct de vedere sistemic, folosirii modulaţiei de amplitudine pentru realizarea sistemelor multiplex de curenţi prestatori.

Fundamentarea teoretică a acestei metode a fost elaborată de savantul român Augustin Maior, care a realizat şi primul sistem telefonic de curenţi purtători ce a funcţionat pe o linie reală (între anii 1907—1915). Academicianul N. Vasilescu-Karpen a propus, de asemenea, în 1909, utilizarea metode i curenţilor purtători.

***

 Hanurile și stațiile de pe drumurile romane

În secolul V î.e.n., Darius I a înființat, de-a lungul întregului traseu care conecta Imperiul Ahemenid, 111 stații sau posturi dotate cu cai odihniți, unde mesagerii regali puteau să-și facă nevoile și chiar să înnopteze dacă era necesar, după care să continue mai departe, spre destinație.

Secole mai târziu, romanii vor înființa și ei un sistem asemănător pe drumurile lor, care includea stabilimente pentru uzul autorităților, magistraților și ofițerilor din armată, dar și pentru negustori și călătorii de rând, ba chiar și unele specifice pentru îngrijirea animalelor. Împreună, ele sunt considerate precursoarele hanurilor, pensiunilor și benzinăriilor din zilele noastre.

Grație acestor stabilimente, de exemplu, împăratul Tiberius a putut parcurge aproape 500 de kilometri în 24 de ore și să-l viziteze pe fratele său, Nero Claudius Drusus, care era pe cale să moară de cangrenă după o cădere de pe cal.

Un conac („mansus” în latină, derivat din verbul „manere”, care înseamnă a rămâne sau a sta) era un punct de ședere oficial pe un drum roman care era întreținut de guvern pentru uzul oficialilor, magistraților și oamenilor de afaceri și, în general, pentru oricine trebuia să călătorească în scopuri oficiale.

Se crede că acestea au fost o evoluție a castrelor, popasuri de odihnă stabilite la intervale regulate pentru legiuni, care au crescut și s-au extins în vile cu drepturi depline.

Stațiile erau construite la intervale de 50-60 de kilometri, aproximativ distanța pe care o putea parcurge un car tras de boi într-o zi. „Cisiarii” (conducătorii de căruțe) închiriau căruțe călătorilor care aveau nevoie de ele, asemănător taxiurilor de astăzi, și erau responsabili pentru organizarea transporturilor guvernamentale.

„Itinerarium Burdigalense” (de Bordeaux), cel mai vechi itinerar creștin cunoscut, scris de un pelerin anonim într-o călătorie spre Țara Sfântă în anii 333 și 334, enumeră în ordine toate conacele de la Bordeaux la Ierusalim, cu stațiile intermediare (vom vedea mai târziu ce sunt acestea) și distanțele dintre ele.

Cei care doreau să înnopteze într-un conac trebuiau să se legitimeze cu documente oficiale la „mansionarius”, funcționarul însărcinat cu supravegherea, controlul și organizarea zilnică a conacului.

Conacele care au făcut obiectul săpăturilor arheologice arată că aceste clădiri aveau încăperi și facilități pe care le găsim în hanuri, cum ar fi recepție, băi, dormitoare, săli de mese, bucătărie, fierărie, hambare și grajduri.

Între conace se aflau „stationes”, care inițial erau un fel de puncte de control vamal, unde călătorilor li se percepeau taxe rutiere și o taxă de drum pentru mărfurile importate.

Au devenit și un fel de locuri de odihnă pentru călători, unde erau protejați și de eventualii bandiți.

Ridicate la distanțe mai mici decât „stationes”, „mutationes” erau posturi pentru schimbarea cailor, destinate inițial mesagerilor publici. Erau oarecum asemănătoare cu benzinăriile moderne.

Caii de acolo erau ținuți pe cheltuiala împăratului și erau permanent la dispoziția funcționarilor publici. Existau, de asemenea, profesioniști pentru repararea căruțelor, veterinari pentru îngrijirea animalelor și locuri de odihnă de scurtă durată.

„Cauponae”

Mulți călători neoficiali nu se puteau folosi de „mansio” și „mutationes”. Din acest motiv, lângă ele se aflau adesea alte stabilimente similare, deși cu o reputație destul de proastă.

Acesta era cazul „cauponae”, un fel de conace întreținute și exploatate de negustori privați. Ele nu aveau confortul și securitatea echivalentelor lor oficiale, deși unele, în special în apropierea băilor termale, reprezentau un lux special pentru cei care și le puteau permite.

Cele câteva „cauponae” care au fost descoperite și excavate se remarcă prin faptul că aveau pereții decorați cu diverse picturi. Atunci când erau situate în interiorul unui oraș sau al unei localități, funcționau ca taverne care ofereau cazare ieftină și divertisment.

În vremurile timpurii, când nu existau aproape deloc călătorii neoficiale, casele familiale care se aflau în apropierea drumurilor erau obligate prin lege să ofere cazare și hrană călătorilor.

Multe dintre aceste case au devenit astfel „taverne” („tabernae”), un termen derivat din cuvântul latin pentru șopron sau colibă, și erau mai asemănătoare cu hanurile decât tavernele moderne pe care le cunoaștem astăzi.

Pe măsură ce s-au dezvoltat căile de comunicație, au evoluat și cârciumile, unele devenind stații oficiale, iar altele și-au păstrat caracteristicile, devenind mai mult sau mai puțin luxoase și căpătând, după caz, reputații bune sau rele.

Cele trei taverne („Tres Tabernae”), situate la aproximativ 50 de kilometri de Roma, pe Via Appia, erau renumite ca fiind „prima mutatio” în afara orașului (sau ultima înainte de a intra în el).

Aici a fost primit Sfântul Pavel de un grup de creștini când a fost dus prizonier la Roma, în jurul anului 58. În jurul celor Trei Taverne a crescut un întreg oraș, care în secolul al IV-lea a devenit sediu episcopal.

După invaziile barbare, a început să decadă, până când a fost distrus în cele din urmă în jurul anului 868.

😁😁😁

 O blondă dă examen la logică.

Profesorul o întreabă:

- Sunt 500 de cărămizi într-un avion.  Una cade, câte mai rămân?

Studenta:

- 499.

Profesorul :

- Așa este !  În câte mișcări vei pune un elefant în frigider ?

Studenta :

- Trei - deschid frigiderul, împing elefantul înăuntru, închid frigiderul.

Profesorul:

- Așa este!  Și din câte mișcări bagi o girafă în frigider ?

Studenta :

- Patru, deschid frigiderul, scot elefantul, bag girafa și închid  frigiderul.

Profesorul:

- Așa este!  Toate animalele au mers la ziua de naștere a leului..

Cine lipsește ?

Studenta :

- Girafa.  Este încă în frigider.

Profesorul:

- Așa este !  Bunica vrea să traverseze mlaștina care este plină cu crocodili. Câți crocodili sunt în mlaștină ?

Studenta :

- Nici unul, toți  sunt la ziua de naștere a leului!

Profesorul :

- Așa este !  Bunica totuși traversează mlaștina, dar moare !  De ce ?

Studenta :

- Fractură de craniu...

Profesor: 

-Cum asta ?

Studenta :

Caramida de la prima întrebare !

Profesor: 

Ieși în "puii" mei afară... ai un 10.

***

 Pe 3 august 1889, Veronica Micle se duce dupa "dulcele Emin"... 

"Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 2 spre 3 august, cu lacomie hotarata", scria doctorul Taussig, in raportul medical. Este ingropata in cimitirul manastirii Varatec, unde s-a retras dupa moartea lui Eminescu. Avea doar 39 de ani...

Veronica Micle s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud, rămânând orfană de tată în acelaşi an. Situaţia grea face ca familia să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile ajung pentru a se cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Curând, familia se mută la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor.

Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie.

Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau? Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

Mihai-EminescuLa Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Zvonurile, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei”.

Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”

„Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”,

începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei.

De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, pentru ca apoi dragostea să revină:

„Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.”

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă:

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.”

Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat.” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).

Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.”

„Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.”

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”, „berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”). La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndo ială, Veronica Micle.