luni, 5 august 2024

***

 Pe 3 august 1889, Veronica Micle se duce dupa "dulcele Emin"... 


"Sticluta cu arsenic fusese golita repede, dupa miezul noptii de 2 spre 3 august, cu lacomie hotarata", scria doctorul Taussig, in raportul medical. Este ingropata in cimitirul manastirii Varatec, unde s-a retras dupa moartea lui Eminescu. Avea doar 39 de ani...

Veronica Micle s-a născut pe 22 aprilie 1850 la Năsăud, rămânând orfană de tată în acelaşi an. Situaţia grea face ca familia să treacă munţii în vara lui 1850, în Moldova. Banii obţinuţi din vânzarea modestei case din Năsăud şi împrumuturile ajung pentru a se cumpăra o casă în Târgu-Neamţ. Curând, familia se mută la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Şcoala Centrală cu diploma de eminenţă. Din comisia examinatoare fac parte, între alţii, Ştefan Micle, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea şi inteligenţa fetei, Ştefan Micle o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor.

Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, „un cuget bun, onest şi organizat”. „Bălăuca” (porecla Veronicăi Micle, folosită mai târziu cu răutate) începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, în care îşi redactează o parte a corespondenţei, şi germana), universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naşte primul copil, Valeria, care îi moşteneşte talentul literar şi vocea. În anii de şcoală, Veronica Micle cântase aria Violetei din Traviata în faţa directorului unei trupe italiene. Printr-o farsă pusă la cale de profesorul de muzică, tânăra îmbrăcată în rochie albă fusese prezentată drept cea mai vestită cântăreaţă română. Respectivul director îi propusese pe loc un angajament, aflând doar în ultima clipă adevărul.

Îl cunoscuse la Viena, în 1872, unde plecase pentru a-şi trata o eczemă. Tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie.

Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi. Poetul care o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, / Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut! / Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, / Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau? Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.

Mihai-EminescuLa Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate. Zvonurile, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Dacă e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicăi, casa Micle primeşte curent scrisori anonime cu insulte triviale. „Spionajul” e curent în salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei”.

Situaţia materială se înrăutăţeşte vizibil, pensia de urmaş nu e aprobată decât târziu, după mulţi ani. Veneratul profesor, cel care înfiinţase catedrele de fizică şi chimie ale Universităţii ieşene, le dotase cu aparatură şi colecţii ştiinţifice, întemeiase Observatorul meteorologic din Iaşi, nu întrunea condiţiile administrative pentru acordarea pensiei de urmaş. Îi lipseau câţiva ani vechime. Pentru a-şi căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreşte la Bucureşti, la începutul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o lună şi jumătate. Se înfăptuia un vis. Corespondenţa din această perioadă stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. „Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii scrisorile tale sunt singurele, când tu nu eşti de faţă, care mă mai asigură şi mă mai liniştesc.”

„Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”,

începe o epistolă din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandreţe, aceste scrisori acoperă cu străluciri fugare o viaţă amară.

Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880. Explicaţia de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde, de fapt, un resentiment încă puternic. În 1864, Veronica Micle şi mama ei apăruseră într-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Preşedinte al Comitetului de inspecţiune şcolară, Maiorescu era învinuit de „fapte scandaloase” în care era implicată subdirectoarea Şcolii Centrale de fete, domnişoara Emilia Rückert. Făcând parte, prin soţul său, din cercul simpatizanţilor Şcolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susţine cu înverşunare acuzaţia. Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, între altele, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei.

De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte, „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, pentru ca apoi dragostea să revină:

„Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.”

Deşi în ultima lună a lui 1881 vine în Bucureşti, îşi ocoleşte, din ambiţie, idolul de-o viaţă. Urmează regrete amarnice, iar împăcarea dovedeşte, în corespondenţă, o pasiune aproape morbidă:

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.”

Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprimă frenezia dragostei şi, în plus, dorinţa femeii de a se simţi ocrotită: „Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui, tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat.” Dar gândul întors în urmă nu aduce decât o imensă durere. La sfârşitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu în locuinţa din str. Buzeşti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.

Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple (căsătoria), dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii. Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).

Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Face demersuri pentru a obţine o bursă în străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.”

„Şi te iubesc ca şi atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea sim¬ţire dulce / Ce-o da trecutul amintirii.”

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip. Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”, „berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”). La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav.

La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndo ială, Veronica Micle.

***

 Cum s-a decis neutralitatea României în 1914. Sacrificiul regelui Carol I


În ziua în care Germania a declarat război Franței, pe 21 iulie (stil vechi)/ 3 august 1914, regele Carol I a convocat în sala de muzică de la Castelul Peleș din Sinaia Consiliul de Coroană care trebuia să ia o decizie crucială: intră sau nu România în război și, dacă decizia va fi pozitivă, de partea cui se va poziționa țara. Lista completă a participanților este consemnată în documentele epocii: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Pherekyde, președinte al Adunării Deputaților, Theodor Rosetti, fost prim-ministru, Petre P. Carp, fost prim-ministru și președintele Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Ion Lahovari, Ion C. Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin G. Dissescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu, Vasile Morțun, Alexandru Radovici, Emanoil Porumbaru, Alexandru Constantinescu, Constantin Angelescu, Emil Costinescu, Ion Gheorghe Duca și Victor Antonescu.

Regele își dorea, și era aproape sigur că va obține, aprobarea Consiliului pentru ca țara să intre în război alături de Germania și Austro-Ungaria, dar singurul său aliat a fost P. P. Carp. Întâlnirea Consiliului de coroană este redată amănunțit de I. G. Duca, cu detalii care recompun cu exactitate nu doar discursurile participanților, ci și atmosfera generală în care s-a desfășurat acesta: “În mijlocul sălii de muzică se așezase o masă acoperită cu tradiționalul postav verde, o masă mai mult pătrată decât dreptunghiulară, iar în mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și în marochin roșu, tratatele, vestitele și misterioasele tratate”. Memorialistul face o descriere a stării de spirit, insistând pe dramatismul momentului: “O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apasă peste noi și ne înăbușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său. Ne-a spus în românește că, având în vedere însemnătatea chestiunii asupra căreia avem să ne pronunțăm în numele poporului român, ne cere voie să nu rostească, ci să citească părerile lui, pentru a da cugetării toată preciziunea.”

Acesta este momentul în care politicienii români aflați la Castelul Peleș au aflat pentru prima dată în mod oficial, chiar din gura regelui, de existența tratatelor care legau România de Tripla Alianță și au ascultat argumentele suveranului care a explicat pe îndelete că eventuala decizia de a părăsi pactul înseamnă a da cu piciorul „beneficiilor a treizeci de ani de muncă și de roade”. În plus, suveranul a făcut apel la simțul demnității și al onoarei: “E și o chestiune de demnitate pentru noi să ne respectăm iscălitura”.

Conservatorul Petre P. Carp, care se va dovedi singurul susținător al suveranului: “Nu putem rămâne neutri nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere material. (…) Care este interesul poporului român? Să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident, germanismul! Izbânda slavismului ar fi moartea noastră!”

Alexandru Marghiloman a reușit, în mijlocul discuțiilor despre onoarea de a respecta un tratat asumat de rege în numele statului român, să aducă o interpretare juridică reală a textului, explicând celor prezenți că România nu era obligată, conform articolului 2, să intevină decât în cazul în care aliații ar fi fost atacați, așadar, nu este un casus foederis, căci aliații României au atacat primii. Un argument în plus adus în dezbatere a fost atitudinea opiniei publice care ar fi fost profund jignită în sentimentul național dacă decizia ar fi fost intrarea în război alături de Tripla Alianță, așa că politicianul a pledat în favoarea unei neutralități prudente. Opinia lui Margiloman a fost susținută de discursul ferm în favoarea neutralității al lui Ion Lahovary.

Conservatorii democrați, prin vocea lui Take Ionescu, s-au exprimat și ei în favoarea neutralității, susținând ideea că situația nu este un casus foederis și că, în acest caz, este vorba despre lupta dintre germanism și slavism.

Premierul Ion I.C. Brătianu a vorbit, la final, în numele Guvernului: “Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul nu ne obligă. România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. Nu se poate face un război când acest război nu este aprobat de conștiința națională”, făcând, în discursul său lung, apel la voința poporului, la idealul național al românismului, la soarta românilor de peste munți, dar încercând, totuși, să îl protejeze pe bătrânul rege de cuvinte prea dure.

În scurt timp spiritele s-au încins, a început un duel verbal între Brătianu și P. P. Carp, iar când situația părea mai tensionată, ca într-o tragedie greacă, povestește I. G. Duca, în camera de consiliu a intrat un lacheu care i-a înmânat premierului Brătianu o telegramă: era știrea neutralității Italiei, și ea membră a Triplei Alianțe, care alesese calea temporizării deciziei de a intra în război.

Regele Carol I, deși ar fi putut să ia singur decizia, a preferat să se supună voinței majorității: “Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

După ce hotărârea a fost trimisă la Berlin și la Viena, tensiunea a devenit și mai puternică, pentru că reacția celor două puteri aliate putea fi, cel puțin la nivel de declarații, foarte dură. I.G. Duca spune însă că situația nu era văzută atât de dramatic precum se temuseră politicienii de la București în telegramele aproape identice trimise în România: “Aliații noștri regretau hotărârea, însă nu se revoltau, nici nu amenințau, sperau că mai târziu totuși vom lupta alături de ei”.

Neutralitatea

Răspunsul a fost o gură de aer proaspăt pentru regele Carol I care a considerat că onoarea sa de militar este salvată, iar Ion I.C. Brătianu a răsuflat ușurat pentru moment, deși nu după mult timp va fi asaltat de presiuni din toate părțile. Pe de-o parte se situau reprezentantul Legației ruse la București, Stanisłav Koziell Poklewsky și Jean Camille Blondel, ministrul plenipontențiar al Franței, ambii foarte insistenți, iar pe de altă parte contele Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București și contele Waldhausen, cel al Germaniei, iar presiunile diplomatice se exercitau la nivelul tuturor liderilor politici, nu doar la cel al miniștrilor liberali.

Sursa:

I.G. Duca, Amintiri politice, Colecția “Memorii și mărturii”, Editura Jon Dumitru Verlag , 1982, Munchen

***

 Pe vremuri, la Berăria Gambrinus


“Stăteam de vorbă cu un om din generația trecută, care ocupă o importantă funcţie administrativă în stat. Generaţia trecută, vorba vine, pentru că, deşi preopinentul meu a trecut de cincizeci, coboară adică versantul vieţii, totuşi numai „trecut” nu este. Nu de mult, amicul (nu-i dau numele, persoană însemnată), mi-a spus mie, ca reprezentant al generației mai… proaspete.

— Nu sunt un „laudatoris temtipori acti” — vreau să spun că nu sunt pornit să laud cu tot dinadinsul tot ce aparţine trecutului. Și totuşi, să recunoşti că generaţia asta nouă, care se bucură acum de atâtea atenţii, e mult mai puţin… pitorească decât cea de-acum treizeci sau patruzeci de ani. De când se tinde la distrugerea individualităţii, să observi că Bucureştii sunt lipsiţi de „tipii” care contribuiau atâta la farmecul lui. Intră într-o cafenea, intră într-un local de consumație. Figuri șterse, consumatori oarecari — poate oameni cucumsecade, — dar lipsiți de pitotoresc.

Ei, nu era așa înainte. Uite, să-ți evoc berăria „Gambrinus” de acum treizeci și cinci, patruzeci de ani. Localul se afla tot pe strada Câmpineanu, numai că intrarea nu era prin colţ ca acum, ci prin mijloc, în locul unei ferestre de astăzi. Iată vreo câţiva nelipsiţi oaspeţi ai acestei berării al cărei antreprenor era unul Petre Gheorghevici, sârb de felul lui.

În colţul din fund de lângă „comptuar“, jucau zilnic partide de domino Ion Gorun (Al. Hodoş) şi Gh. Ranetti, care în revista „Zeflemeaua” îşi adoptase pseudonismul „Delagambrinus”.

Gorun, ca toți infirmii de ureche, era taciturn; în schimb, Ranetti îşi însoţea manipularea bucăţelelor de joc cu fel de fel de observaţii la care Hodoş nu reacţiona defel. Jucau „pe o trataţie”. De cele mai multe ori, Ranetti câştiga şi-l invita pe Gorun să comande. Acesta, după ce tăcuse toată partida, observa cu o voce scăzută: „Lasă, lasă Ghiţă, c-am văzut eu c-ai măsluit, dar n-am vrut să-ţi spun”.

La altă masă stătea Vasile Hasnas, cu nelipsitu-i căţel pudel, dresat şi împodobit cu fel de fel de panglicuțe. De „Bubi” al lui, Hasnas se despărţea foarte greu. Câte un tinerel, admirator al talentului lui Vasile Hasnas, excelent „june comic brilliant” — tocmai ce lipsește acum teatrului nostru — venea la masa lui și-l ruga să-i cânte o melodie pe atunci la modă din “Fatinitza”, opereta lui Suppe, tradusă de Bengescu-Dabija. Întreabă-1 pe d. Anibal Stoenescu, actualul secretar general al prefecturii de poliție, dacă nu făceam aşa.

Parcă-1 văd pe Liciu, de multe ori exuberant, dar şi de multe ori amărât, plictisit, transpirat. Când era dus pe gânduri, comanda întotdeauna un absint şi noi, cum vedeam în pahar băutura verde, ştiam; iarăşi s-a bătut Liciu cu iubita lui.

Și, vecin cu Liciu, era Jianu, fostul soţ al d-nei Constanţă Gânescu, mai târziu Demetriade, care pentru nimic în lume nu bea berea fără să bage în pahar un încălzitor. Îl vedeai apoi pe Vasile Leonescu, înalt, spătos, cu părul lui buclat, actor şi autor dramatic. Își scria piesele în special în colaborarare cu Duţescu-Duţu.

Vasile Leonescu nu prea se avea bine cu Nottara şi în „momentele” lui, cum vedea un actor mai tinerel de la Teatrul Național, îl lua:

— I-ascultă amice, aveţi p-acolo, pe la teatru, pe unu’ meşterul Costică?

— ?

— Ei, meşterul Costică tot aşa se beregătueşte?

Câteodată, Leonescu le spunea celor din jurul lui: „cine are răbdare şi-l interesează, să vie la mine acasă să asculte o piesă”. Și ne duceam, fie în Strada Regală, unde locuia Vasile când nu era însurat — o cameră mobilată, plină cu amintiri, fotografii, coroane de lauri cu panglici tricolore – sau în apartamentul lui Rădulescu-Niger, din casa Olbrich, de pe strada Sfântul Ionică, unde a fost restaurantul „Enescu”.

Şi, după cetire, de multe ori, Leonescu îşi lua vioara şi, fără să fie un virtuos, trăgea din arcuş cu mult sentiment.

Mai venea la „Gambrinus” Vasile Toneanu, care debutase strălucit, înlocuind pe marele Ştefan Iulian, bolnav, în Jupan din „Voevodul Ţiganilor”, tradus şi montat în condițiuni superioare de d. Paul Gusty.

Un tip al localului era şi Ştefan Vellescu, profesor la Conservator, fost ajutor de primar, actor, ofiţer al stării civile şi proprietarul pensionatului de băieţi cu acelaşi nume.

Dar ceea ce dădea prestigiul „Gambrinusului” era o masă izolată şi oarecum ascunsă printr-un paravan, la care şedeau, purtând nesfârşite discuţii, Caragiale, maiorul (mai târziu generalul) Lambru, Delavrancea, căpitanul (mai târziu generalul) Iliescu, Niculescu-Bratu, atotştiutor, dar de multe ori cu picioarele goale în ghete, fără intermediul bocancilor.

Aceasta era o masă specială, la care „streinii”, chiar nenea lancu Brezeanu, nu prea erau primiţi cu plăcere. Generalul Lambru, zis „Taie Cruce”, şi-a avut celebritatea lui în Bucureştii de altă dată. Numit apărător din oficiu într-un proces al unui soldat învinuit de atentat la pudoare, Lambru, pe vremea aceea căpitan, a făcut o demonstraţie practică, cu o sabie şi o teacă, tinzând să dovedească „că dacă nu vrea femeia, nu poţi să atentezi la pudoarea ei“. Consiliul nu s-a lăsat însă impresionat, aducând un verdict prin care soldatul a fost condamnat. Atunci Lambru a scos sabia şi dintr-un gest a tăiat crucea care se afla pe masa consiliului, spunând că „dacă aşa se împarte dreptatea, atunci crucea nu mai are ce căuta în faţa judecătorilor”.

Uşor de închipuit că gestul acesta care i-a adus porecla de „Lambru taie cruce” a avut urmări și n-a lipsit mult ca Lambu să fie reformat. În orice caz, el a fost multă vreme îndepărtat de la avansare și Regele Carol, de câte ori venea vorba despre Lambru, spunea cu accentul lui: „Da, da, Lambru e pun. dar e nepun“.

Delavrancea perora cu vocea lui spartă, cu haină cadrilată, încheiată până sus (aşa cum mai poartă astăzi doar maestrul Radu Rosetti), cu ghete fără tocuri, cu rama cusută împrejur şi cu nedespărţita lui servietă.

Aceştia au părăsit mai târziu „Gambrinus-ul” pentru… restaurantul gării Filaret, unde descoperiseră nişte vin grozav şi linişte pentru discuţii.  În acest timp, director al Teatrului Naţional era Grigore Cantacuzino-Grigri, socrul generalului Lahovary, care nu venea la teatru decât în cupeu, iar subdirector, C. Stăncescu, profesor de estetică la Școala de arte frumoase, el însă cea mai inestetică figură pe care a putut-o imagina Creatorul. Caricaturile lui Jiquidi și ale lui Petrescu-Găină l-au prins de minune.

Revenind la „Gambrinus”, după moartea antreprenorului Gheorghevici, Caragiale a devenit proprietarul localului.

De altfel, Caragiale mai fusese berar înainte, când ținea berăria „Bene bibendi”, pe strada Sfântul Nicolae Șelari, mai târziu plăcintăria „Zappa”, astăzi un magazin de galanterie.

Caragiale n-a avut însă noroc ca negustor, mai ales că la 1906 Berea Oppler pe care o vindea Caragiale a prins un pronunţat miros de ceapă, maistrul berar fiind cumpărat de concurenţă. După ce a închis berăria, Caragiale nu a fost prea multă vreme mofluz, căci i-a venit o moştenire, una din multele pe care s-a priceput să le cheltuiască.

— Ei, nu am dreptate, a observant omul din altă generaţie, când spun că altădată Bucureştii erau, din punct de vedere al locuitorilor, mult mai pitoresc? Şi nu ţi-am enumerat decât oameni de valoare, nu rataţii. De aceştia nu ne putem plânge astăzi…”

*** Ioan Massoff, Adevărul, 17 aprilie 1936

Sediul Berăriei Gambrinus din Strada Câmpineanu (localul se afla la parterul Casei Mandy, numită astfel după numele celebrului fotograf care o clădise cu mulți ani în urmă) a fost demolat, din decizia Primăriei Capitalei, în mai 1937. În locul cârciumii s-a ridicat un block-house de zece etaje, proprietatea fraților Czell din Brașov, iar parterul a fost amenajat pentru magazine.

Berăria Gambrinus s-a reînființat pe 10 august 1941, la parterul Hotelului Palas de pe Bulevardul Elisabeta, colț cu Brezoianu. Presa consemna:

“Acest local care prin spaţiul şi confortul său constitue o revelaţie pentru publicul consumator a fost pentru proprietarul lui, d. Vasile Naumescu, până l-a adus aci, o muncă aspră şi un prilej de sacrificiu cum rar s-a mai întâlnit.

Graţie domniei sale şi d-lui Theo Czell, care l-a susţinut băneşte, Capitala se poate mândri cu un nou local de mari proporţii. În răcoroasa sală cu boltele arcuite în stil roman s-a adunat duminică dimineaţa o mulţime de invitaţi, prieteni şi simpatizanţi ai sinistratului de „Carlton” (Naumescu deținuse un local la parterul Blocului Carlton, prăbușit la cutremurul din noiembrie 1940).

O voioşie şi o atmosferă plină de încredere plana asupra numeroasei si selectei asistente, din care desprindem pe dr. Czell, proprietarul fabricii Luther, familia avocat Athanasiu, d. și d-na Dobrescu, d. Anghel Frunzănescu, d. Grigoriu, directorul U. G. R., d. G. Radomir, directorul ziarului „Luceafărul”, arhitect Teo Sasu, inspectorul fabricii Luther, d. Victor Olescu, precum şi un numeros grup de gazetari.

După ce s-a terminat sfeştania, invitaţii au vizitat localul cu toate instalaţiile ultramoderne. Apoi vizitatorilor li s-au servit gustări alese şi bere. După prânz, chiar din prima zi, localul a fost arhiplin de clienţi. Berăria Gambrinus îşi va retrăi gloria de altă dată…”

Să mai adăugăm că, în vremea în care a fost proprietar la Gambrinus, Caragiale a tipărit o broșură numită „Mitică”, în editura… Berăriei „Gambrinus“. Volumaşul cuprindea — ce altceva? — miticisme de mare circulaţie în epocă de tipul:

– Câte ceasuri sunt, Mitică? 

– Câte au fost ieri pe vremea asta!

***

 In memoriam Forian Pittis!


"Va salut,

Ma numesc Florian Pittis si va anunt ca am cancer la prostata..Am 63 de ani, sunt director la un radio si de curand cea mai mare bucurie pe care am avut-o in viata mea a fost concertul Roling Stones... Doctorii m-au avertizat ca sunt prea slabit,ca poate o sa agravez ce a mai ramas din boala mea participand la concert ...Viata mea a fost extraordinar de frumoasa...Am fost rebelul cu plete in vant..am trait viata, intens ca pe o minune si nu imi pare rau de nimic din ceea ce am facut. As vrea sa va aduceti aminte de mine...si tind sa cred ca pentru voi am insemnat ceva..sa fredonam impreuna Hei tramvai ...si tras de cai...hei joben cum veneai la Mon Jardin ...Ce tanar eram atunci si plin de viata....

Cum am primit vestea ? Ei bine dragilor rau....Exista un moment in viata cand fiecare trebuie sa isi ia ramas bun...toti veti fi in locul meu candva...Chiar tu care citesti aceste randuri candva va trebui sa iti infrunti propria moarte....Pe de-o parte ma inspaimanta...cum ar fi sa nu mai fiu cu voi cei care ati tinut la mine sa nu va mai vad 100 de ani...1000 de ani...1 miliard de ani...o eternitate......o vesnicie..un infinit..un neant....Eu Florian Pitis nu voi mai fi.... Copiii vostri poate nu vor apuca sa asculte Pasarea Colibri...... nu vor apuca sa vada emisiunile la Teleenciclopedia titrate de mine...incet incet voi fi uitat de toti...sau sper eu nu chiar toti.... Ce mesaj sa va transmit acum? Nu stiu dragilor... traiesc intr-un vis rau.... si ma gandesc ca toate astea nu mi se intampla mie.... marea trecere spre neant... spre nefiinta... Trebuie sa am curaj....o singura data in viata treci intr-o alta

etapa....As vrea sa va spun...sa va iubiti mai mult...sa pretuiti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima...Eu va iubesc pe toti si se pare ca EL ma va chema in ceruri...Imi pare rau ca nu am realizat tot ceea ce imi doream ..imi pare rau ca am lasat atatea lucruri neimplinite... Dar nu...NU imi pare rau de viata ce am trait... Iti multumesc Dumnezeule pentru viata ce mi-ai harazit, pentru iubirea ce mi-ai daruit..imi pare rau ca ma chemi asa curand la tine...vroiam sa fac mai multe Doamne ...vroiam sa fac mai multe....Neantul ma cheama si ma inspaimanta in acelasi timp: eu sa nu mai fiu ...EU? Sa nu mai exist sa dispar pur si simplu in bezna uitarii ? Ce inseamna Doamne sa nu mai fiu !?! Ma pui la grea incercare...ultima din viata mea....Dumnezeule ma ia o frica mare ...oare existi ?? Doamne nu ma lasa in bezna nefiintei...eu vreau ca sa mai fiu..te rog.....Nu vreau sa fiu doar o cruce intr-un cimitir......"

5 augus t 2007

***

 Principele Nicolae, Nicky cum îl alinta familia, s-a născut la Sinaia, la Castelul Pelișor, pe 5 august 1903, fiind al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria și a fost botezat prin procură de țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.


Încă inainte de izbucnirea Primului Război Mondial principele Nicolae a fost trimis la vestitul Eton College, în Marea Britanie. Asta în ciuda pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I pentru că el considera că un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar. În timpul colegiului, prințul și-a uitat slăbiciunea pentru medicină. Dar a izbucnit războiul, Regele Carol a murit şi familia a decis că e mai bine ca prințul să se întoarcă în Romania. Imediat după 1918, Nicolae își continuă studiile la Eton și apoi face un stagiu militar în flota britanică.

În anii '20 apar zvonuri în legătură cu viaţa deloc disciplinată pe care o ducea prințul. Regina Maria este hotărâtă să taie răul de la rădăcină, nevrând să se mai ajungă în situația creată de celălalt fiu al sau, Carol. Aşa că îi atrage atenția lui Nicolae să fie mai cumpătat cu distracțiile.

Regina Maria încearcă să-I găsească o partidă bună în aristocrația britanică. Gândurile ei se îndreaptă către tânăra contesă Nina Seafield, care era nu numai cea mai bogată contesă, dar probabil cea mai bogată femeie din lumea veche. Pe lângă titlul nobiliar, Nina moștenise 10 milioane lire sterline.

Este interesant că, la propunerea ocolită ce i s-ar fi facut, contesa n-a spus ,,nu", dar nici n-a spus da". A lăsat propunerea fără răspuns. Întreaga Europă, mai ales cei care își aveau numele trecut in Almanahul Gotha, așteaptau cu nerăbdare decizia contesei. Se întâmpla în 1928, dar planurile Reginei Maria de a aranja această căsătorie benefică pentru familia regală a României au eșuat. Contesa Nina s-a căsătorit cu Derek Herbert Studley-Herbert în 1930.

După ce Carol fuge cu Elena Lupescu, iar Mihai devine rege al României, principele Nicolae, în calitatea lui de unic unchi, devine membru al Regenţei. Cum acest rol nu-i era deloc pe plac, face tot ce-i stă în putinţă pentru a-l sprijini pe fratele său mai mare să revină pe tronul României. Este un fervent artizan al Restauraţiei şi, dupa ce aceasta se înfăptuieşte, îşi imaginează că Regele Carol îi va fi recunoscător.

Nu după mult timp, adica la doar un an de la revenirea Regelui Carol al II-lea, Nicolae se îndrăgosteşte de soţia politicianului N.N. Saveanu. Ioana Doletti avea 29 de ani, iar principele era cu 10 ani mai mare.

Nicolae i-a cerut lui fratelui său să-i aprobe căsătoria cu Ioana, divorţată acum de fostul soţ, dar regele nu acceptă, deoarece, conform Statutului Casei Regale, membrii acesteia nu se puteau căsători decât cu persoane aparţinând unor familii domnitoare.

Relaţiile dintre fraţi se deteriorează rapid. În faţa refuzului categoric al lui Carol, Nicolae şi Ioana Doletti s-au căsătorit, în secret, la sfârşitul lui octombrie 1931, în localitatea Tohani din judeţul Buzau. Aflând, Carol i-a cerut ministrului Constantin Argetoianu să găsească o soluţie pentru anularea căsătoriei. Cum o rezolvare a situaţiei nu s-a găsit, regele a decis să i se acorde principelui "un timp de gândire", iar în acest scop să fie lăsat să plece, pentru şase luni, în străinătate, oferindu-i-se 50 000 de franci pe lună şi 500 000 de lei la plecare. Principele Nicolae a acceptat, mai ales că şi-a luat şi soţia. Cei doi au călătorit întâi în Franţa, iar apoi în Elveţia. Peste tot principele Nicolae o prezenta pe Ioana cu titlul "principesă a României".

În decembrie 1931, Tribunalul de Ilfov constată că principele Nicolae nu a avut consimţământul regelui pentru căsătoria sa cu Ioana Doletti, drept care căsătoria este declarată "inexistentă".

După doi ani, Nicolae revine în România pentru festivităţile prilejuite de semicentenarul Castelului Peleş din Sinaia. În timpul paradei militare, principele a refuzat să stea alături de Carol al II-lea, iar când secretarul regelui l-a invitat lânga suveran, l-a înjurat în auzul publicului.

Relaţiile dintre Nicolae și Carol au fost tensionate mult timp de acum înainte. Totusi, tăvălugul vremurilor şi destinul trist al Casei Regale a României l-au determinat pe Nicolae să-şi ierte fratele care l-a alungat din ţară pentru o vină pe care însuşi regele Carol a avut-o: iubirea pentru o femeie de rang inferior faţă de cel al familiei regale.

Principele a fost singurul membru al familiei care a participat la înmormântarea fostului rege al României, în 1953, la Estoril. Explicaţia lui: "Am venit la înmormântarea lui Carol, pentru ca am simţit că era de datoria mea, deşi l-am urât pe fratele meu mai mult decât orice pe lume. Carol a fost însă fratele şi regele meu."

Principele Nicolae a iubit-o enorm pe Ioana Doletti. Moartea ei, în 1963, i-a provocat multă suferinţă. Patru ani mai târziu, în 1967, s-a recăsătorit cu Maria Thereza Lisboa Figueira de Mello.

Nicolae a supravieţuit până în 1978, a încetat din viaţă la Madrid, în Spania, şi a fost înmormântat în Elveţia, la Lausanne. Dorinta sa, ca trupul sa-i fie adus in tara dupa moarte, la Sinaia, Curtea de Arges sau Snagov nu a fost încă dusă la îndeplinire.

***

 Vasile Voiculescu, medicul poet, trimis în pușcărie de comuniști, la varsta de 74 de ani...


Vasile Voiculescu s-a născut pe 27 noiembrie 1884, în comuna Pârscov din Buzău, fiind fiul lui Costache Voicu, un gospodar înstărit, și al Sultanei, fiica unui negustor.

A început școala în satul natal, apoi s-a înscris la Liceul Gheorghe Lazăr din București. În 1902 a urmat un an la Facultatea de Litere și Filosofie, dar în 1903 a abandonat Literele și a început Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1910.

Tânărul s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, apoi a devenit medic de țară. În timpul Primului Război Mondial Vasile Voiculescu a fost numit medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale organizate de Alexandru Vlahuță. Este perioada în care a debutat cu volumul Poezii și a colaborat cu revista Flacăra, la recomandarea lui Alexandru Macedonski.

În perioada interbelică, a devenit medic la București și, în paralel, a ținut la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani, cu o audiență fantastică la acea vreme.

În 1946, după moartea Mariei, soția pe care o iubea atât de mult și care i-a dăruit cinci copii, poetul a trecut printr-o criză profundă și s-a dedicat meditației și literaturii. S-a apropiat apoi de organizația ”Rugul Aprins”, denumită și „Grupul de la Mănăstirea Antim”, care se formase în 1945.

Organizația fusese înregistrată în 1946 și a activat până în 1948, când a fost scoasă în afara legii pentru că reprezenta un nucleu de intelectuali, profesori, studenți, călugări și teologi care își propuneau păstrarea valorilor ortodoxe și a credinței.

În anul 1950, Sandu Tudor (părintele Agaton), unul din liderii grupului, a fost arestat și condamnat la 5 ani de muncă silnică. Alte arestări au fost făcute începând 25 februarie 1958, un alt încarcerat fiind părintele Adrian Făgețeanu, care era acuzat de implicare în mișcarea legionară. După mai multe interogatorii prin tortură, acesta a fost obligat să declare că Sandu Tudor are un trecut legionar și, prin extensie, ”Rugul Aprins” a fost catalogată ca organizație „subversivă și contrarevoluționară”.

Ministrul de interne Alexandru Drăghici, folosindu-se de această mărturie, a susținut existența unei conspirații legionare în interiorul Bisericii Ortodoxe Române care trebuie eradicată imediat. Toți cei care participau la întâlnirile grupului “Rugul Aprins” au fost imediat acuzați de uneltire contra ordinii sociale și activitate contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare.

Vasile Voiculescu a fost arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958 şi condamnat la cinci ani de temniţă grea, fiind încarcerat câteva luni la Jilava, cât au durat cercetările, apoi la Aiud. Poetul a devenit deținut la vârsta de 74 de ani.

Bătrânul doctor s-a îmbolnăvit de cancer și tuberculoză în perioada în care se afla în închisoare și a fost grațiat pe data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr. 291 al Consiliului de Stat. La un an după eliberare, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, a murit în casa sa din  București.

***

 

5 august 1746 - Constantin Mavrocordat a abolit șerbia în Muntenia, desființând rumânia.

S-a născut la 27 februarie 1711 la Constantinopol și a fost fiul lui Nicolae Mavrocordat, fiind crescut în țară. A fost căsătorit de două ori:

- în 1728 cu Smaranda Cantacuzino, decedată în 1730;

- în 1732 cu Ecaterina Rosetti, cu care a avut trei fii.

A fost un om învățat ca și tatăl său și era pătruns de ideile filozofice și reformatoare ale veacului al XVIII-lea. Domnia a obținut-o fiind ales de boieri. După două domnii scurte în Țara Românească, a fost mutat în Moldova și unde, pentru a-și recâștiga tronul pierdut, contrar firii sale, a trebuit să mărească dările ca să-i poată cumpăra pe turci.

Reîntors în Țara Românească în 1735, a început să facă reforme, influențat fiind și de reformele austriece din Oltenia. Desființează unele impozite indirecte, ca „văcăritul” și „pogonăritul” și introduce o taxă generală de 10 lei pe an, plătibilă în 4 „sferturi”. Îi eliberează pe țărani dându-le dreptul să se mute de pe o moșie pe alta, răscumpărându-și libertatea cu 10 bani, plătiți boierului respectiv.

Pe țăranii boierești îi obligă la dijmă și 12 zile de lucru pe an, în Muntenia, și 24 în Moldova (În țările învecinate, Transilvania, Polonia, Rusia, Prusia orientală, numărul zilelor de clacă ajungeau chiar la mai multe pe săptămână). Pe boieri îi recompensează printr-un anumit număr (60 la un boier mare) de scutelnici, care nu plăteau bir decât boierului și de scutirea de orice bir pentru visterie.

În județe a numit ispravnici cu un rol judecătoresc și administrativ foarte întins. În același an, 1735, la un an de la aprinderea luminilor primei loji masonice autohtone de către secretarul său, Anton Maria del Chiaro, fondează la Iași, Loja Moldova.

În urma războiului ruso – turco – austriac (1736 – 1739), înlăturând diversele combinații ale puterilor, obține reunirea Olteniei la Țara Românească, prin Tratatul de la Belgrad din 1739. Toate aceste reforme le aplică și în Moldova, atunci când este numit domn. În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749).

S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească. A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Poarta Otomană, Constantin Mavrocordat cade prizonier și este ucis de un soldat rus. Totuși a fost înmormântat cu onorurile cuvenite unui domn.

***

 CALENDARUL ZILEI– 6 noiembrie                  "O idee trebuie s-o iubeşti întocmai ca pe o femeie.                   Să fii fericit o...