***

 

LA MOARTEA LUI NICU COVACI

* „Nu mai sîntem nici tineri, nici frumoşi, sîntem credibili“

* „Cornel Chiriac ne-a scos în lume“

* o impresionantă mărturie despre Phoenix de la Șerban Foarță: "Amintiri din Phoenicia"

În toamna anului 2012, trupa Phoenix împlinea 50 de ani de activitate. Cu acel prilej, de fapt cu câteva săptămâni înainte, am făcut un interviu cu Nicu Covaci pentru revista "Observator cultural" (nr. 641, din 12 septembrie 2012). 

Nicu Covaci, la un moment dat, îl amintește pe Cornel Chiriac, excepționalul realizator al emisiunii "Metronom" de la Europa Liberă, adus la acel post de radio de Noel Bernard, după ce Cornel Chiriac părăsea România și Radio București. 

Cornel Chiriac îi descoperise. Iata fragmentul din interviu despre cum a ajuns să fie remarcată trupa Phoenix la un festival studențesc de la Iași: 

"Cînd a apărut Cantafabule, la prima ediţie, aţi luat vreun ban?

Da, pe vremea aceea noi am luat bani serioşi de la Uniunea Compozitorilor. Din primul disc, din 1968, în care erau imprimate piesele Canarul şi Vremuri (Hei, tramvai), noi am vîndut 180.000 de bucăţi. Margareta Pîslaru, care vindea la vremea aceea cel mai bine, scotea maximum 80.000 de bucăţi.

 

Aveţi o explicaţie pentru succesul Phoenix?

Avem şi acum un public, de la 7 la 70 de ani, care cîntă silabă cu silabă piesele noastre. Nu mai sîntem nici tineri, nici frumoşi, sîntem credibili. Noi am făcut ceea ce Ceauşescu cerea: „artă cu mesaj“, nu „artă pentru artă“. Nu le-a plăcut mesajul.

A fost un salt extraordinar din 1962 în 1968, cînd aţi scos Canarul.

Noi am început stimulaţi de The Shadows, cu piese instrumentale, pe urmă au apărut Beatles, Rolling Stones, am început să ne gîndim cum să cîntăm pe voci, eu făceam aranjamentele vocale. Noi sîntem bănăţeni şi aveam rude în Germania. Şi primeam instalaţii de sunet, aveam instrumente foarte bune, la un moment dat erau cele mai bune instrumente din toate ţările de Răsărit. Eu cred că, pe de o parte, eram fugăriţi şi interzişi, pe de altă parte, cineva ţinea mîna asupra noastră. De pe urma noastră se încasau bani foarte frumoşi.

 

Cine v-a scos în lume? Cum s-a produs declicul de la o trupă timişoreană la una care „rupea“ pe plan naţional?

Cornel Chiriac, să-i fie ţărîna uşoară! El ne-a descoperit. În 1968, la festivalul naţional studenţesc de la Iaşi, era în juriu, sărea pe masa juriului şi dansa, în timp ce noi cîntam, cu o orchestră simfonică. La acel Festival, noi am luat Marele Premiu, premiul I nu s-a acordat, ca să se vadă distanţa între noi şi ceilalţi, apoi locul al II-lea l-a primit Roşu şi Negru, şi locul al III-lea – Mondial. Cornel Chiriac ne-a dus la Bucureşti, ne-a băgat în studiouri, la radio, la televiziune.

 

Era formidabil ca de la un festival studenţesc să fiţi lansaţi pe plan naţional. Cum erau acele concursuri?

Era un avînt extraordinar, o încredere în viitor, ne încurajam: vom reuşi, vom face. România era împărţită doar în două. Eram Noi şi Ei. Noi ne susţineam, între oamenii de rînd exista o anumită tensiune pozitivă. Astăzi, este un virus, fiecare contra fiecare. În prima componenţă a trupei Phoenix, n-avea nimeni tată, eram cinci băieţi fără tată, iar formaţia era familia noastră. Asta ne-a ţinut, ne-a legat, ceilalţi componenţi ai trupei şi-au dat vieţile în mîna mea, cînd am plecat, toţi au avut încredere în mine că-i voi scoate peste graniţă."

Întregul interviu cu Nicu Covaci - in comentarii. 

Adaug în comentarii și o impresionantă mărturie ce-i aparține lui Șerban Foarță, despre colaborarea cu trupa Phoenix, publicată în "Observator cultural" (nr. 641, din 12 septembrie 2012; apărută, inițial, în "Honorificabilitudinitatibus", Editura Brumar, 2004).

Fotografiile cu Nicu Covaci au fost făcute de Petre Apostol. 

Fotografia cu Cornel Chiriac reprodusă de pe pagina de FB: "Metronom - In amintirea lui Cornel Chiriac"

Aduc din amintirea Internetului și pagina 1 a revistei "Observator cultural", din 2012, cu Nicu Covaci pe copertă.

"""

 Ce e casatoria?

"Casatoria e cand pastrezi fata si nu trebuie sa le-o mai dai inapoi parintilor ei”- Eric, 6 ani

Ce fac indragostitii la prima intalnire?

“La prima intalnire isi spun numai minciuni unul altuia si asta ii face suficient de interesati sa se mai vada si a doua oara” – Martin, 10 ani

“Nu fac decat sa manance cotlete de porc cu cartofi prajiti si vorbesc despre dragoste” – Craig, 9 ani

Care e varsta potrivita pentru a te casatori?

“Imediat ce termin gradinita, o sa-mi caut o sotie ” – Bert, 5 ani

“84 de ani – pentru ca la varsta asta nu trebuie sa mai lucrezi si ai tot timpul din lume sa-l iubesti pe celalalt” – Judy, 8 ani

Cand se indragostesc oamenii?

“Nimeni nu stie de ce se intampla, dar am auzit ca are legatura cu felul in care mirosi. De asta parfumul si deodorantul sunt asa de cumparate” – Jan, 9 ani

“Cand un om are pistrui si gaseste pe altcineva care are pistrui” – Andrew, 6 ani

“Mi se pare ca trage cineva cu o sageata in tine, sau ceva de genul asta, dar restul nu e chiar asa de dureros” – Harlen, 8 ani

Cum e sa te indragostesti?

“E ca o avalansa si trebuie sa alergi ca sa te salvezi” – Roger, 9 ani

“Daca atunci cand te indragostesti e ca atunci cand inveti cum sa spui cuvinte pe litere, eu nu vreau. Iti ia prea mult timp” – Leo, 7 ani

De ce se tin indragostitii de mana?

“Le e teama sa nu le cada verighetele, pentru ca au dat o gramada de bani pe ele” – Gavin, 8 ani

Cand poti sa saruti pe cineva?

“Nu ar trebui sa saruti niciodata o fata, inainte de a avea suficienti bani ca sa-i cumperi un inel si un videoplayer, pentru ca o sa vrea sa vada imagini de la nunta” – Allan, 10 ani

Cum e mai bine: singur sau casatorit?

“E mai bine pentru fete sa fie singure, dar nu si pentru baieti. Baietii au nevoie de cineva sa curete dupa ei”- Anita, 9 ani

“Ma ia durerea de cap cand ma gandesc la asta. Sunt doar un copil. Nu am nevoie de astfel de necazuri” – Will, 7 ani

Opinii sincere despre casatorie : 

“Sunt pentru dragoste, atata timp cat nu se intampla cand e Simpsons la televizor” – Anita, 6 ani

“Dragostea te va gasi, chiar daca incerci sa te ascunzi de ea. Eu tot incerc sa ma ascund de cand aveam 5 ani, dar fetele ma gasesc orice-as face” – Bobby, 8 ani

“Nu ma grabesc sa ma indragostesc. Clasa a IV-a mi se pare suficient de grea” – Regina, 10 ani

“Dragostea e o prostie, dar s-ar putea sa o incerc din cand in cand” – Floyd, 9 ani

***

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso a decedat pe 2 august 1921. la doar 48 de ani... 

S-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: „Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din „Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din „L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în „Fedora” și Maurizio din „Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în „L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: „Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în „Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv „Domine Deus” și „Crucifixus” din „Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o „durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat „nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui „L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

***

 Mihaela Ursuleasa, marea pianistă stinsă la doar 33 de ani, pe 2 august 2012...

Mihaela Ursuleasa a venit pe lume pe 27 septembrie 1978 la Brașov și a fost fiica lui Ştefan şi a Agripinei Ursuleasa, o familie de muzicieni.

Fetița a început să cânte la pian la vârsta de 5 ani, devenind ulterior eleva profesoarei Stela Drăgulin. Poetul și publicistul Petru Ghelmez a stat de vorbă cu micuța pianistă în 1988:

“lată o fată de numai zece ani despre care, în mod sigur, veţi mai auzi vorbindu-se: Mihaela Ursuleasa, elevă în clasa a IV-a, la Şcoala nr. 26 din oraşul Braşov.

De ce? — veţi întreba, poate, pe bună dreptate, cei ce n-aţi auzit încă de Mihaela. Pur şi simplu pentru că ea este considerată, chiar de pe acum, de mulţi specialişti în domeniu, un mare talent al muzicii interpretate la pian. Ştiu că, în pofida tuturor excepţiilor (sunt destul de multe şi de frumoase şi din acestea: Mozart şi Enescu, de pildă, au cântat minunat, şi au compus chiar la vârste foarte fragede!), arta este totuşi un atribut al maturităţii, ea cere condiţia alergătorului de cursă lungă. Contează, desigur, foarte mult şi startul, plecarea în cursă. Esenţialul însă este atingerea liniei de sosire.

(…)

În urmă cu câtva timp, când m-am dus la Braşov s-o văd, să stau de vorbă cu Mihaela, să aflu ce face, cum gândeşte, cum învaţă, cum studiază la pian, cum se joacă, n-am găsit în faţa mea un „copil-minune”. Din contră, în săliţa aproape neîncăpătoare pentru masivul pian de la etaj, unde studiază Mihaela, am găsit alături de profesoara sa de muzică, Stela Drăgulin, o fetiţă frumoasă şi copilăroasă ca o floare catifelată de pansea, veselă şi sănătoasă chiar şi sub atingerea brumelor gheţoase de toamnă ori a primilor fulgi de zăpadă. „Semnul vieţii adevărate, mi-am zis, al rezistenţei şi al generozităţii în faţa vieţii“.

Când Mihaela zâmbeşte, îi zâmbeşte întreaga faţă, îi zâmbesc privirile, zâmbesc cei din jurul ei, zâmbeşte încăperea. Chiar şi pianul, ursuz şi nesupus din fire, zâmbeşte, pentru că Mihaela zâmbeşte din tot sufletul, din toată inima ei de copil cuminte, bun, inteligent, muncitor peste măsură şi talentat cum rar se întâmplă.

Mihaela ştie, ori mai ales simte, că în degetele ei lungi şi frumoase se află ceva neobişnuit, acea predispoziţie greu de numit căreia oamenii îi spun talent. Despre acest lucru i-a vorbit profesoara sa, Stela Drăgulin, ori un maestru dirijor ca Marian Ionescu-Galaţi, sau alţi maeştri dirijori, precum Iosif Conta, Erwin Acel ori Cristian Mandeal, nume cunoscute în lumea muzicii româneşti, ba chiar şi peste hotare. Dar ei i se pare acest lucru firesc şi cată să ţină seama de el muncind şi mai mult, rămânând în continuare un copil serios şi când învaţă, şi când se joacă, nefăcând-o nici măcar o clipită „pe artista“! Iarăşi semnul adevăratei vocaţii! Talentul, când există, se află în adâncul sufletului, în toată fiinţa, nu în straiele ori pozele exterioare.

Până acum Mihaela Ursuleasa a cântat pe marile scene de la Bucureşti, Braşov, Târgu Mureş, Concertul pentru pian şi orchestră în Re Major de Haydn, Concertul pentru pian şi orchestră în Fa Major de Mozart, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 3 în Do minor de Beethoven, precum şi un număr însemnat de piese de concert de Bach, Beethoven, Mozart, Scarlatti, Chopin, Rahmaninov, Enescu.

Când Mihaela s-a oprit din cântat, publicul, de obicei foarte pretenţios şi sever cu noii interpreţi, a izbucnit în aplauze frenetice, chemând-o de mai multe ori la rampă. Mihaela a zâmbit, s-a aplecat uşor, mulţumind cuviincios, a primit flori, multe buchete de flori, s-a gândit în primul rând atunci la părinţii săi din Braşov, Ştefan şi Agripina Ursuleasa.

— Câte ore studiezi pe zi la pian, Mihaela?

— (Zâmbind)… Două, trei, patru ore, în mod obișnuit… Dar când pregătim concertele… (Zâmbește, trăgând cu ochiul spre profesoara sa, Stela Drăgulin), atunci studiem câte 7 sau chiar 8 ore pe zi.

— Nu e cam mult? La celelalte materii când mai înveţi?

— Păi… tot îmi mai rămâne timp… Învăţ în timpul care-mi mai rămâne… — În afară de pian, ce materii îţi mai plac?

— Matematica… şi româna. Iar acum, în clasa a IV-a, şi istoria.

— Plângi dacă altcineva învaţă sau cântă mai bine decât tine?

— Nu… vreau să-l ajung… dar nici acela să nu stea pe loc…

— Ce citeşti?

— Poveştile lui Ion Creangă şi ale lui Mihail Sadoveanu… povestiri de Mark Twain şi poezii de Mihai Eminescu, de George Coşbuc şi Octavian Goga…

— Şi de jucat, când te mai joci?…

Zâmbeşte din nou către profesoara sa, către păpuşa pe care i-am adus-o şi pe care a aşezat-o pe pian… Zâmbeşte şi pianul…

— Păi… când îmi mai rămâne timp…

Aceasta este Mihaela Ursuleasa: un talent mare, o fetiţă cu ochii inteligenţi, calzi. În toată fiinţa ei se simte un mare suflet de om. Studiază pianul de la vârsta de 5 ani, cântă deja în marile săli de concerte ale ţării, îi place matematica, româna, istoria, are note foarte bune la învăţătură, citeşte multe poveşti şi poezii, mai ales din autori clasici. Şi când se mai joacă? Păi… atunci când îi mai rămâne timp.

Drept pentru care, la sfârşitul convorbirii noastre, am luat-o pe Mihaela de mână, dar şi pe Sonia Maria Drăgulin, prietena ei cea mai bună, „sora mea“; am luat-o şi pe Ana Maria Blaj, care, de asemenea, studiază pianul, am ieşit în parcul din centrul oraşului Braşov şi am făcut împreună un om de zăpadă!

*** Petre Ghelmez, Cutezătorii, decembrie 1988

sursa: discogs.com

Performanțele Mihaelei Ursuleasa au fost remarcate și de regretatul muzicolog Viorel Cosma, care a scris despre ea un articol admirativ cu titlul „Un talent de excepție”:

“Privind afişul recentului concert al Orchestrei simfonice a Radioteleviziunii Române, dirijat de Iosif Conta, eram tentaţi să-l socotim singular prin programul dedicat exclusiv creaţiei lui Beethoven. Ei bine, nici programul, nici execuţia de excepţie a formaţiei, nici dirijorul, aflat într-una din cele mai inspirate evoluţii din îndelungata-i carieră artistică, nu au constituit mobilul succesului neobişnuit din Studioul RTV.

Pur şi simplu, un copil de numai zece ani, înzestrat cu harul acelor interpreţi ce se nasc, poate, o dată la un secol, a atacat cu o maturitate şi intuiţie surprinzătoare Concertul nr. 3 în do minor pentru pian şi orchestră de Beethoven, reuşind să ţină cu respiraţia tăiată şi cu lacrimi în ochi două săli de spectacole (căci publicul aflat în picioare echivala cu aproape încă o sală plină).

Copilul-minune este braşoveanca Mihaela Ursuleasa, talent singular al pianisticii româneşti, semnalat cu entuziasm de critica muzicală în ultima vreme, dar şi „opera” unui dascăl pasionat şi priceput în modelarea micilor muzicieni, profesoara Stela Drăgulin.

Desigur, la vârsta de numai zece ani, când abia ajungi cu picioarele până la pedala pianului şi când abia poţi cuprinde cu degetele întinse un acord de septimă sau nonă, ceea ce fascinează publicul sunt tehnica, virtuozitatea.

La Mihaela Ursuleasa partitura beethoveniană părea de mult „supusă”, mica artistă impunându-se prin sensibilitatea frazării muzicale, prin intuiţia sublinierii conţinutului emoţional, prin suspensiile neaşteptate în modelarea discursului, prin arderea interioară a interpretului ce se dăruie, la fiecare măsură, marii muzici.

sursa: discogs.com

Mihala Ursuleasa trebuie şi văzută cum trăieşte pe scenă, nu numai ascultată! În compania acestui fenomen muzical, orice alţi parteneri de afiş pălesc.

Totuşi, când există un asemenea stimulent, colegii se întrec pe sine. Cristina Anghelescu a interpretat cu linie, stil şi căldură dificilul Concert pentru vioară şi orchestră de Beethoven, lipsindu-i însă nervul şi strălucirea în părţile extreme (în special în Rondo-ul final), în timp ce Iosif Conta ne-a oferit o versiune emoţionantă, robustă, echilibrată, de certă autenticitate a Simfoniei a V-a în do minor, op. 67 de Beethoven. Orchestra simfonică a Radioteleviziunii s-a aflat într-o formă remarcabilă, dovedind supleţe în acompaniamente şi personalitate în partitura „destinului“.

Şi totuşi, gestul impunerii unui excepţional talent în plină afirmare primează deasupra oricăror tălmăciri remarcabile. Mihaela Ursuleasa nu are termen de comparaţie în momentul actual. Timpul va decide asupra consacrării sale artistice.

*** Viorel Cosma, Un talent de excepție, octombrie 1988

În 1991, tânăra artistă a câștigat locul al doilea la un concurs de pian desfășurat în Senigallia, Italia, apoi a primit o bursă de studii la Viena ce i-a fost oferită de dirijorul Claudio Abbado. La sfatul acestuia, a renunțat temporar la concerte și s-a concentrat asupra educației. Patru ani mai târziu, Mihaela Ursuleasa a câștigat Concursul Internațional de Pian Clara Haskil.

Pianista din Brașov și-a desăvârșit studiile muzicale la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit în 1999, „cum laude” și s-a stabilit ulterior în capitala Austriei.

Primul ei album solo, “Piano & Forte”, a fost lansat în 2010 și a primit premiul ECHO Klassik pentru cea mai bună înregistrare solo a anului. În martie 2011, a lansat al doilea album, “Romanian Rhapsody”.

sursa: discogs.com

În dimineața zilei de 2 august 2012, Mihaela Ursuleasa, care avea în acel moment 33 de ani, a fost găsită decedată în casă de doi ofițeri de poliție. Cotidianul The Guardian relata:

“A fost găsită moartă în reședința ei din Viena joi, în jurul orei 11 dimineața. Se pare că decesul a fost provocat o hemoragie cerebrală, conform declarațiilor purtătorului de cuvânt al poliției, Adina Mircioane.

Ofițerii au pătruns în casă după ce mama ei, cu care vorbea frecvent, a contactat poliția. “A devenit îngrijorată, așa că s-a dus la apartament și a sunat-o la telefon, sunetul se auzea prin ușă și atunci a presupus că și ea este încă în apartament.”

*** The Guardian, 3 august 2012

Trupul neînsuflețit al pianistei a fost adus în țară, fiind depus în foaierul Ateneului Român. Mihaela Ursuleasa a fost înmormântată pe 10 august 2012, cu onoruri militare, pe Aleea Artiștilor din Cimitirul Bellu.

Muzicologul Dumitru Avakian scria în România literară:

“A parcurs drumul unei existenţe intense, învolburate, presărate de episoade dramatice, de dezamăgiri şi biruinţe, dăruindu-se, suferind intens, supravieţuind, luptând…, pentru muzică, pentru Ştefania, fetiţa ei de 5 ani, pentru ea însăşi. A iubit muzica lui Mozart pentru simplitatea construcţiei, pentru spontaneitatea, pentru veridicitatea umană a acesteia (…) Sunt sigur, în aceste momente cântul Mihaelei răsună în eternitate.”

*** Dumitru Avakian, In memoriam Mihaela Ursuleasa. S-a stins o flacără a muzicii, România literară, 10 august 2012

Foto: www.discogs.com

***

 Graham Bell, inventatorul care a schimbat lumea

„Domnule Watson, vino aici, am nevoie de tine”. Cu aceste cuvinte istorice, Alexander Graham Bell l-a chemat pe asistentul său, Thomas Augustus Watson, prin aşa-numitul „telefon” şi astfel a luat naştere o industrie care a schimbat definitiv comunicarea. Locaţia: Piaţa Exeter nr. 5, Boston, Massachusetts. Data: 10.03.1876, seara.

Graham Bell lucra la o schemă care utiliza rezistenţa variabilă a unui fir. O diafragmă care putea fi pusă în stare de vibraţie de vocea umană era ataşată de fir, acesta fiind, la rândul lui, imersat într-o soluţie de acid şi apă. În teorie, în timp ce diafragma se mişca în jos, forţând firul să intre mai mult în acid, rezistenţa lui putea descreşte. Când diafragma se mişca în sus, firul era retras din lichidul conductiv şi rezistenţa lui creştea. Acesta este dispozitivul care, realizat cu succes, a constituit baza industriei telefonice timp de zeci de ani.

Un an mai târziu, pe 9 iulie 1877, a luat fiinţă Compania de telefoane Bell, Graham devenind electricianul companiei, cu un salariu de 3.000 de dolari, iar Watson, colaboratorul lui, superintendent, cu atribuţii în cercetare şi producție.

Alexander Graham Bell s-a născut pe 3 martie 1847. Tânărul scoţian a studiat la Edinburgh, oraşul său natal, apoi s-a stabilit la Boston, în Statele Unite ale Americii, ca profesor de fiziologie. Interesele lui erau orientate spre mecanismul organului auditiv, căutând să îmbunătățească, prin cercetările sale, viaţa surdo-muţilor.

Experienţele pentru transmiterea sunetelor prin curent electric au fost cunoscute încă dinaintea lui Bell datorită lucrărilor lui Page (1838), Deleznene (1838), Maxman (1844), Matteud (1845), Wertheim (1848), iar învăţătorul german Philipp Reiss din Frankfurt a folosit pentru prima oară denumirea de “Telephon”. Telefonul lui Reiss — prezentat și în America în anul 1868 — producea sunete prin exercitarea unei membrane cu un curent întrerupt repetat al cărui ritm de întrerupere era redat ca sunet de un dispozitiv receptor (o igliţă dispusă într-o spirală de sârmă de cupru subţire, montată pe o cutie de rezonanţă). Reiss a fost primul care a reușit să transforme undele sonore în unde electrice (emiţătorul) şi apoi pe acestea din nou în unde sonore (receptorul), totuşi aparatura lui telefonic a rămas doar o atracţie de laborator pe care nu a reușit să o facă utilizabilă în mod practic, adică nu a putut să elimine amestecul zgomotelor parazitare care împiedicau perceperea clară a vocii.

Invenţia acestui distins învăţător care şi-a consacrat viaţa experienţelor telefonului său a fost un punct de reper pentru tânărul profesor Bell, care şi-a propus să rezolve problema transmiterii glasului la distanţă în mod practic, pe baza unui alt principiu, şi pe care a reuşit să o rezolve după o muncă de trei ani, brevetând-o în anul 1875.

În esenţă, Bell a introdus atât un emiţător (vorbitorul), cât şi un receptor câtre un electromagnet, aplicând curenţii inductivi produşi prin variaţiunile periodice ale electromagnetului (în locul curentului întrerupt repetat al lui Reiss).

În anul 1876, la un stand puţin observat al Expoziţiei mondiale din Philadelphia, Graham Bell, care avea atunci vârsta de 28 ani, dorea să arate lumii telefonul său. Vizitatorii veneau, vorbeau la „telefon”, ascultau, găseau drăguţă şi originală această jucărie minunată… şi plecau mai departe. Dar tânărul aştepta cu mare nerăbdare comisia de experţi a expoziţiei de opinia căreia depindea soarta instalației sale. În fine, experții s-au apropiat de stand. Comisia era compusă din 24 de persoane distinse, obosite şi indiferente. Unii au rostit câteva cuvinte în telefon fără a-l băga în seamă pe inventator, apoi au plecat mai departe. În acele momente, Bell era disperat. La un moment dat, a apărut în expoziție, înconjurat de o asistență numeroasă, Dom Pedro, împăratul Braziliei. Tânărul Bell și-a recăpătat curajul. Împăratul i-a strâns amical mâna, a pus telefonul la ureche, a ascultat o clipă și apoi, speriat, l-a lăsat să cadă din mână, strigând: “Dumnezeule, vorbeşte!”

Începând din acea clipă, telefonul lui Bell a devenit senzaţia expoziţiei şi, peste puţin timp, a lumii întregi.

Pe 11 iulie 1877, la câteva zile după înființarea Companiei de telefonie Bell, inventatorul s-a căsătorit cu Mabel Hubbard, iar cadoul de nuntă pentru mireasa sa a fost un număr de 1.487 din cele 1.497 de acțiuni ale nou-înființatei companii. La scurt timp după aceea, tinerii căsătoriți au plecat într-o lună de miere în Europa, dar în timpul călătoriei, Bell a luat cu el un model al telefonului și și-a continuat cercetările.

Cuplul a avut patru copii: Elsie May Bell, Marian Hubbard Bel și doi băieți care au murit în copilărie (Edward în 1881 și Robert în 1883).

În 1882, inventatorul de origine scoțiană a devenit cetățean al Statelor Unite, iar în 1915, mărturisea: „Nu sunt unul dintre acei americani cu cratime care pretind loialitate față de două țări”.

Alexander Graham Bell, care a rămas până la sfârşitul vieţii profesor de fiziologie la Boston, a murit pe 2 august 1922, in vârstă de 75 ani. La dispariția sa, presa de la București a scris:

“Laconica ştire prin care de obicei se aduce la cunoştinţă vestea unei mari pierderi ne-a făcut să ne oprim gândul o clipă şi să depănăm repede, cinematografic, opera nepieritoare legată de numele lui Graham Bell, mort acum câteva zile.

Dacă n-am fi ţara parodiilor şi am avea înfăptuite în realitate descoperirile ştiinţei, care în alte părţi au ajuns tot atât de elementare ca şi aerul pe care-l respirăm, cu siguranţă că şi numele lui Graham Bell ar fi cunoscut de mult de către fiecare dintre noi. Dar cum puţini sunt acei care reuşesc să se servească de telefon, mai puţin vor fi aleşii iniţiaţi în legătura care există între aparatul comod (în alte ţări) graţie căruia te poţi înţelege la distanţe de sute de kilometri şi numele lui Bell. Căci aceasta a fost invenţia capitală a lui Bell care, cu mici modificări, a rămas în esenţă aceeaşi ca şi acum 45 de ani.

Partea curioasă este că marele inventator nu a fost tehnician propriu-zis, sau, cum îi plăcea lui Bell să spună, a descoperit telefonul tocmai pentru că nu era electro-tehnician.

Ideea de a obţine curentul electro prin vibraţiunile produse de vocea omenească ar fi părut ridicolă oricărui electrician. Şi această idee a fost doar baza invenţiunii, spre care a fost condus mai mult de natura sunetelor vorbirii şi a mecanismului articulaţiunii cuvintelor.

Bell îşi avea obârşia în oraşul Edinburg. Era fiul unui profesor de declamaţie, specializat în corijarea defectelor vorbirii, aşa că din tinereţe capătă interes pentru mecanica graiului. După terminarea studiilor în oraşul natal şi în Londra, el plecă în 1879 spre Canada, pentru a se stabili apoi în Boston, ca profesor de fiziologie. Cu puţin înainte de a expune în public invenţia telefonului, Bell a publicat studii asupra vibraţiunilor anumitor vocale şi consoane, care l-au condus la construirea unui aparat prin care surzii să fie educaţi în citirea cuvântului vorbit. În conlucrare cu un specialist din Boston, Bell se servi şi de o ureche omenească amputată de la un cadavru şi cu ajutorul acesteia obținu primele rezultate.

Experienţele le făcu cu prilejul unui concediu mai lung petrecut la casa părinţilor şi la 1875 deducţiile teoretice căpătară pecetea realităţii. O sârmă de telegraf lungă de opt kilometri legă două sate în care se găseau într-unul Bell şi în al doilea unchiul său. Se convenise ca la un timp anumit să înceapă unchiul să vorbească. E de înţeles că dialogul era însă exclus. Bell aşteptă cu multă răbdare sosirea orei convenite și, când luă receptorul în mână, auzi deslușit vocea unchiului declamând: „A fi sau a nu fi, iată întrebarea”. Urmară noi experienţe la distanțe tot mai mari, aparatele căpătară forma pe care o păstrează încă şi azi şi la 10 martie 1877 reuşi legătura telefonică între Boston şi Exeter Palace. Prin demonstraţiunile făcute la expoziţia din Philadelphia, telefonul deveni cunoscut în cercuri tot mai numeroase şi în octombrie acelaşi an admnistraţia telegrafului german îl introduse cea dintâi în serviciile publice. Din Berlin spre Friedrichsbarg porni primul fir telefonic”.

Primele aparate telefonice din România au fost instalate la Iaşi, în anul 1882, între “secţiile poliţieneşti”, arată documentele.

La Bucureşti s-a realizat în 1883 o legătură telefonică între Editura Socec şi tipografia sa. În anii 1884 – 1885 s-au instalat aparate telefonice la Direcţia Generală a Poştelor, ministerele de interne şi externe, Cameră şi Senat, toate fiind deservite de o centrală instalată la Poştă. Primele legături telefonice interurbane au fost realizate în 1893, iar în 1927 a intrat în funcţiune o centrală automată numită Dacia, prima de acest fel din sud-estul Europei. Lucrările de proiectare şi instalare au fost conduse de prof. ing. Ion Constantinescu, întemeietorul învăţământului tehnic superior de telecomunicaţii pe fir din România.

Salturile cele mai importante pentru realizarea comunicaţiilor telefonice la mare distanţă s-au datorat, din punct de vedere tehnologic, introducerii electronicii, în jurul anului 1915, şi, din punct de vedere sistemic, folosirii modulaţiei de amplitudine pentru realizarea sistemelor multiplex de curenţi prestatori.

Fundamentarea teoretică a acestei metode a fost elaborată de savantul român Augustin Maior, care a realizat şi primul sistem telefonic de curenţi purtători ce a funcţionat pe o linie reală (între anii 1907—1915). Academicianul N. Vasilescu-Karpen a propus, de asemenea, în 1909, utilizarea metodei curenţilor purtători.

***

 Hanurile și stațiile de pe drumurile romane

În secolul V î.e.n., Darius I a înființat, de-a lungul întregului traseu care conecta Imperiul Ahemenid, 111 stații sau posturi dotate cu cai odihniți, unde mesagerii regali puteau să-și facă nevoile și chiar să înnopteze dacă era necesar, după care să continue mai departe, spre destinație.

Secole mai târziu, romanii vor înființa și ei un sistem asemănător pe drumurile lor, care includea stabilimente pentru uzul autorităților, magistraților și ofițerilor din armată, dar și pentru negustori și călătorii de rând, ba chiar și unele specifice pentru îngrijirea animalelor. Împreună, ele sunt considerate precursoarele hanurilor, pensiunilor și benzinăriilor din zilele noastre.

Grație acestor stabilimente, de exemplu, împăratul Tiberius a putut parcurge aproape 500 de kilometri în 24 de ore și să-l viziteze pe fratele său, Nero Claudius Drusus, care era pe cale să moară de cangrenă după o cădere de pe cal.

Un conac („mansus” în latină, derivat din verbul „manere”, care înseamnă a rămâne sau a sta) era un punct de ședere oficial pe un drum roman care era întreținut de guvern pentru uzul oficialilor, magistraților și oamenilor de afaceri și, în general, pentru oricine trebuia să călătorească în scopuri oficiale.

Se crede că acestea au fost o evoluție a castrelor, popasuri de odihnă stabilite la intervale regulate pentru legiuni, care au crescut și s-au extins în vile cu drepturi depline.

Stațiile erau construite la intervale de 50-60 de kilometri, aproximativ distanța pe care o putea parcurge un car tras de boi într-o zi. „Cisiarii” (conducătorii de căruțe) închiriau căruțe călătorilor care aveau nevoie de ele, asemănător taxiurilor de astăzi, și erau responsabili pentru organizarea transporturilor guvernamentale.

„Itinerarium Burdigalense” (de Bordeaux), cel mai vechi itinerar creștin cunoscut, scris de un pelerin anonim într-o călătorie spre Țara Sfântă în anii 333 și 334, enumeră în ordine toate conacele de la Bordeaux la Ierusalim, cu stațiile intermediare (vom vedea mai târziu ce sunt acestea) și distanțele dintre ele.

Cei care doreau să înnopteze într-un conac trebuiau să se legitimeze cu documente oficiale la „mansionarius”, funcționarul însărcinat cu supravegherea, controlul și organizarea zilnică a conacului.

Conacele care au făcut obiectul săpăturilor arheologice arată că aceste clădiri aveau încăperi și facilități pe care le găsim în hanuri, cum ar fi recepție, băi, dormitoare, săli de mese, bucătărie, fierărie, hambare și grajduri.

Între conace se aflau „stationes”, care inițial erau un fel de puncte de control vamal, unde călătorilor li se percepeau taxe rutiere și o taxă de drum pentru mărfurile importate.

Au devenit și un fel de locuri de odihnă pentru călători, unde erau protejați și de eventualii bandiți.

Ridicate la distanțe mai mici decât „stationes”, „mutationes” erau posturi pentru schimbarea cailor, destinate inițial mesagerilor publici. Erau oarecum asemănătoare cu benzinăriile moderne.

Caii de acolo erau ținuți pe cheltuiala împăratului și erau permanent la dispoziția funcționarilor publici. Existau, de asemenea, profesioniști pentru repararea căruțelor, veterinari pentru îngrijirea animalelor și locuri de odihnă de scurtă durată.

„Cauponae”

Mulți călători neoficiali nu se puteau folosi de „mansio” și „mutationes”. Din acest motiv, lângă ele se aflau adesea alte stabilimente similare, deși cu o reputație destul de proastă.

Acesta era cazul „cauponae”, un fel de conace întreținute și exploatate de negustori privați. Ele nu aveau confortul și securitatea echivalentelor lor oficiale, deși unele, în special în apropierea băilor termale, reprezentau un lux special pentru cei care și le puteau permite.

Cele câteva „cauponae” care au fost descoperite și excavate se remarcă prin faptul că aveau pereții decorați cu diverse picturi. Atunci când erau situate în interiorul unui oraș sau al unei localități, funcționau ca taverne care ofereau cazare ieftină și divertisment.

În vremurile timpurii, când nu existau aproape deloc călătorii neoficiale, casele familiale care se aflau în apropierea drumurilor erau obligate prin lege să ofere cazare și hrană călătorilor.

Multe dintre aceste case au devenit astfel „taverne” („tabernae”), un termen derivat din cuvântul latin pentru șopron sau colibă, și erau mai asemănătoare cu hanurile decât tavernele moderne pe care le cunoaștem astăzi.

Pe măsură ce s-au dezvoltat căile de comunicație, au evoluat și cârciumile, unele devenind stații oficiale, iar altele și-au păstrat caracteristicile, devenind mai mult sau mai puțin luxoase și căpătând, după caz, reputații bune sau rele.

Cele trei taverne („Tres Tabernae”), situate la aproximativ 50 de kilometri de Roma, pe Via Appia, erau renumite ca fiind „prima mutatio” în afara orașului (sau ultima înainte de a intra în el).

Aici a fost primit Sfântul Pavel de un grup de creștini când a fost dus prizonier la Roma, în jurul anului 58. În jurul celor Trei Taverne a crescut un întreg oraș, care în secolul al IV-lea a devenit sediu episcopal.

După invaziile barbare, a început să decadă, până când a fost distrus în cele din urmă în jurul anului 868.

***

 O blondă dă examen la logică.

Profesorul o întreabă:

- Sunt 500 de cărămizi într-un avion. Una cade, câte mai rămân?

Studenta:

- 499.

Profesorul :

- Așa este ! În câte mișcări vei pune un elefant în frigider ?

Studenta :

- Trei - deschid frigiderul, împing elefantul înăuntru, închid frigiderul.

Profesorul:

- Așa este! Și din câte mișcări bagi o girafă în frigider ?

Studenta :

- Patru, deschid frigiderul, scot elefantul, bag girafa și închid frigiderul.

Profesorul:

- Așa este! Toate animalele au mers la ziua de naștere a leului..

Cine lipsește ?

Studenta :

- Girafa. Este încă în frigider.

Profesorul:

- Așa este ! Bunica vrea să traverseze mlaștina care este plină cu crocodili. Câți crocodili sunt în mlaștină ?

Studenta :

- Nici unul, toți sunt la ziua de naștere a leului!

Profesorul :

- Așa este ! Bunica totuși traversează mlaștina, dar moare ! De ce ?

Studenta :

- Fractură de craniu...

Profesor: 

-Cum asta ?

Studenta :

Caramida de la prima întrebare !

Profesor: 

Ieși în "puii" mei afară... ai un 10.