***

 Un imn francez lui Eminescu 

(după Lucien Bazin) 

Ştefan Octavian Iosif

"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.

Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.

Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!

De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!

Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere...

Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...

S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.

În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,

În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...

Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"

Ştefan Octavian Iosif

Un zvon din sat în sat strabate

Si da poporului curaj,

El pleaca-n valuri tulburate

Si se îndreapta catre Blaj.

Sunt preoti si mireni, cu totii

Mânati de-acelasi ideal ?

În fruntea tuturora motii,

Mândria mândrului Ardeal.

Ei simt ca-ntâia oara-i leaga

Un dor adânc de neam întreg,

Alearga toti sa-l înteleaga ?

Si cât de bine-l înteleg!

Caci bat cincizeci de mii de piepturi,

Si-n ele inimi românesti

Cari striga: "Libertate! Drepturi

Pe plaiurile stramosesti!..."

O, sfânta zi de sarbatoare!

Popor voinic din vai si lunci,

Te-om mai vedea odata oare

Precum te-ai aratat atunci?

Povestea vremii ne învata

Ca orice rana are leac,

Dar o-ntâmplare-asa mareata

Zbucneste-o data la un veac!

Artişti

Ştefan Octavian Iosif

Trei vagabonzi la poarta-mi vin;

Artisti - o mica trupa:

Copiii dupa ei se tin,

Si câinii dau sa-i rupa...

Sunt doi micuti, e mama lor;

Ea, cu flasneta-n spate.

E-o zi de toamna, pic de nor,

Dar cât de triste-s toate!

Cu ochii dusi, ca în extaz,

Ea cânta, si ei joaca,

Îi cade parul pe obraz

Si praful o îneaca.

Ei joaca, sar si se-nvârtesc,

Împiedicati în zdrente;

Rasufla greu când se opresc

Si fac la reverente.

Întinde piciul istovit

O palarie sparta:

Comedia s-a ispravit,

De-acu - la alta poarta...

Pe urma celor ce s-au dus

Vârtej de frunze-alearga...

Ca multi mai poarta Cel-de-sus

Pe lumea asta larga!

Basm neisprăvit 

Ştefan Octavian Iosif

A fost o fata de-mparat

Frumoasa ca o zâna...

A fost o fata de-mparat

Cu ochi vicleni, cu par buclat,

Cu inima pagâna.

Sta visatoare-odata-n prag

Si-un paj trecea pe scara,

Sta visatoare-odata-n prag,

Si-n treacat îi sopti: ?Mi-esti drag,

Mi-esti drag din cale-afara!

A doua zi îi iese-n drum:

Mi-esti drag cât nu pot spune!î

A doua zi îi iese-n drum,

Si fuge, izbucnind acum

În hohote nebune...

Iubite, sa-ti mai spun ai vrea,

Cum s-a-ncheiat povestea?

Iubite, sa-ti mai spun ai vrea?...

Dar dac-ar fi povestea mea

În rândurile-acestea?

Când seara-n ceasuri de singurătate...

Ştefan Octavian Iosif

Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...

Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!

Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...

Cântec sfânt 

Ştefan Octavian Iosif

Cântecul ce-ades ti-l cânt

Când te-adorm în fapt de seara,

Puiule, e-un cântec sfânt,

Vechi si simplu de la tara.

Mama mi-l cânta si ea,

Si, la versul lui cel dulce,

Puiul ei se potolea

Si-o lasa frumos sa-l culce.

Azi te-adorm cu dânsul eu,

Ieri - el m-adormea pe mine,

Si-adormi pe tatal meu

Când era copil ca tine...

Mâine, când voi fi pamânt,

Nu uita nici tu - si zi-le,

Zi-le doina, cântec sfânt,

La copiii tai, copile!

Cântec vechi 

Ştefan Octavian Iosif

Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Misca-ti tu poienele

Si-ti ridica genele,

De priveste pâna-n zare:

Nu s-arata sir de care,

Sir de care ferecate,

Scârtâind împiedicate,

De-angarale-mpovarate,

De neferi înconjurate?...

Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Scutura-ti tu pletele

Sa s-adune cetele:

Cetele haiducilor,

Spaimele rascrucilor,

Sa rastoarne carele,

Vânzolind covoarele,

Sa desfunde lazile,

Sa-si împarta prazile...

Clopotele din Nürnberg 

Ştefan Octavian Iosif

La Nürnberg, în vechiul castel,

Stateam rezemat de-o fereastra,

Privind cum se-mbraca sub el

Orasul în negura-albastra.

Si purpur plutea în fâsii

Prin negura vânata-a serii,

Pe uliti stravechi si pustii

Robite de vraja tacerii.

Si cum ramasesem visând,

Un clopot începe sa sune

Asa de duios si de blând

De parca o ruga ar spune...

El suna, si alte-i raspund

Cântând ca argintul de clare,

Si-odata s-aude, din fund,

Si clopotul domului mare!

Si valuri de-adânci armonii

Plutesc în fantastice zboruri,

Parând ca sunt sute si mii

De îngeri ce murmura-n coruri...

Dar eu, ca furat de un val,

Pierdut în concertul haotic,

Ma vad într-o sala de bal,

O sala-n maretul stil gotic.

Si alba ca albul din crin,

Ca umbra din umbra usoara,

De mine s-apropie lin

O falnica, blonda fecioara.

Eu stau si de-abia mai respir,

Cuprins de-o sfiala stângace,

Dar ochii ei mari de safir

Îmi spun ca doreste sa joace.

Si-ajunge doar bratul sa-ntind,

Ea bratu-i pe umar mi-asaza,

Si stam sa pornim dantuind...

Când muzica brusc înceteaza;

Cu pasul greoi, un strajer

Îmi tulbura singuratatea,

Iar glasul lui aspru: "Mein Herr

Îmi striga ? se-nchide cetatea!"

Doi prieteni

Ştefan Octavian Iosif

S-a stins pe uliti cel din urma zvon.

Arar un pas rasuna monoton

Pe trotuarul luciu si pustiu...

La colt, în umbra, micul vizitiu

Asteapta un tramvai întârziat:

El si calutul lui, doi bieti fârtati,

Batuti de vânt si ploi,

Ce bine se-nteleg ei amândoi!

Pe dupa gât el i-a trecut un brat,

Si fruntea si-a-ngropat-o-n coama

Tovarasului credincios si blând...

Iar calul, nemiscat si el de teama

Sa nu-i alunge visul prea curând,

Ciuleste doar urechea, când si când,

În linistea târzie ascultând...

Si ninge peste ei si nu-si dau seama.

Cântec de leagăn

Ştefan Octavian Iosif

O grădină îngeri meșteri

Zugrăvit-au la fereastră,

Și e frig în casa noastră,

Ca subt bolta unei peșteri

Dormi, copile, dormi!

Vântul în ogeag suspină,

Mișcă-ntruna clampa ușii;

Amorţit-au greieruşii

Sub căuşul de făină –

Dormi, copile, dormi!

Ce ridici mânuţa mică?…

Fulgii albi de nea se scutur:

Peste cap îți zboară-un flutur,

Ciripeşte-o rândunică…

Dormi, copile, dormi!

Elegie 

Ştefan Octavian Iosif

De ce asa de trist ramâi

Si trist înabusi un suspin,

Când rândunici în tara vin

Din tari cu rodii si lamâi

Si vezi cocorii cei dintâi

Rotindu-se sub cer senin?

De ce asa de trist revii

Si trist ramâi, suspini stingher,

Când negurile iernii pier

Si roua scânteie-n câmpii

Si mii de ciocârlii zglobii

S-avânta ciripind la cer?

De ce asa de trist suspini

Si trist ramâi atuncea când

Vezi florile-nflorind pe rând

(Si chiar macesii plini de spini)

Si vezi pe-alee, prin gradini,

Parechi de-ndragostiti trecând?

- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta

Când numai dragoste respiri

În tot cuprinsul mândrei firi,

Când toate râd în preajma ta

Si plânge-n tine inima

Însângerata de-amintiri?...

Acolo

Ştefan Octavian Iosif

Tu, singuratică şi-albastră,

Rătăcitoare-n infinit,

La ce mă chemi necontenit

Acolo-n colţul de fereastră,

Să te ador înmărmurit?...

Şi spune-mi ce-nrudită vrajă

Şi ce îndepărtat mister

Mă face pururi să te cer

Deasupra capului de strajă,

Stea singuratică pe cer?...

Mandolinate 

Ştefan Octavian Iosif

Cand l-a zarit venea in sus

Din rasarit, ea din apus

De nu ma-nsel era-n april,

Copil si el, si ea copil.

Cum s-au vazut, cum si-au zambit

Dragi si-au cazut si s-au iubit

Si-au hoinarit in jos si-n sus

Spre rasarit si spre apus.

Dar ceasul cel fatal veni

Ea rase, el ingalbeni.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.

Te prind fiori privind la flori,

Vai, cand mai treci pe vechi poteci

Si vezi trecand parechi la brat

Te-opresti din drum si cum oftezi

Si chemi in gand un bland profil

Si gemi plangand nebun ca un copil.

Eu stiu cat sunt de efemer,

Un fulg in vant dar, pana pier,

Vreau sa te cant, un cantec sfant

Cum n-a sunat mai minunat

Nici pe pamant si nici in cer

Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret

Doar sa zambesti cand, trist, pe drum

Il intalnesti pe cantaret

Tu numai cum sti sa zambesti.

Amintire

Ştefan Octavian Iosif

E seara, frig de toamna... O, palida icoana,

De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?

Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,

Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...

Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,

Era asa de trista, si buna, si cuminte,

Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara

Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.

Si martor mi-este cerul de dragostea curata

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,

Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata

Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.

Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,

Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;

Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine

Mândria chinuita a dragostei ascunse...

Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.

Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,

Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...

Veselie

Ştefan Octavian Iosif

La orândă-i o beţie

Straşnică în astă-seară!

Nimeni nu mai vrea să ştie

Ce viforniţă e-afară...

Glasuri vesele răsună,

Zic vioare, urlă vântul...

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie sub ei pământul!

Dând uitării grija, scârba,

Inima în piept le saltă...

Pân' şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Bate-n cizme, stă să cadă,

Dând potcapul către ceafă...

Trei moşnegi aprinşi la sfadă

Se-ndulcesc din o garafă...

Şi petrec! E o urgie

A lui Dumnezeu afară,

Dar e-atâta veselie

La orândă-n astă-seară!...

Orândă — cârciumă.

Când seara-n ceasuri de singurătate... 

Ştefan Octavian Iosif

Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...

Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!

Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...

***

 PĂPUȘA DE CÂRPĂ

Gabriel GARCIA MARQUEZ

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă 

ca sunt o papusa de carpa,

si mi-ar darui o farama de viata,

probabil nu as spune tot ce gandesc,

dar cu siguranta as gandi tot ce spun.

As aprecia lucrurile nu prin ceea ce valoreaza,

ci prin ceea ce semnifica.

As dormi putin si as visa mult,

deoarece cu fiecare minut in care inchidem ochii pierdem 60 de secunde de lumina.

As merge cand altii se opresc,

m-as trezi cand altii dorm.

As asculta cand ceilalti vorbesc,

si cum as mai savura o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar darui putina viata,

mi-as pune haine simple, m-as intinde la soare pe burta, dezvelindu-mi nu numai corpul, ci si sufletul.

Doamne, daca as avea o inima, Ti-as scrie toata ura pe o bucata de gheatasi as astepta sa iasa soarele.

As picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,

cu un vis al lui Van Gogh si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care as oferi-o lunii.

As uda trandafirii cu lacrimile meleca sa simt intepatura dureroasa a spinilor si sarutul vindecator al petalelor.

Doamne, daca as avea un crampei de viata

nu as lasa sa treaca o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc.

As convinge fiecare femeie si fiecare barbat

ca el imi este cel mai drag si as trai indragostita de iubire.

Le-as arata oamenilor cat de mult gresesc

daca cred ca nu se mai indragostesc cand incep sa imbatraneasca, nestiind ca, de fapt, imbatranesc atunci cand nu se mai indragostesc.

Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete singur sa zboare.

Pe cei in varsta i-as invata ca moartea nu vine o data cu batranetea, ci o data cu uitarea.

Am invatat atatea lucruri de la voi, oamenii.

Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe culmea muntelui nestiind ca adevarata fericire este sa urci panta.

Am invatat ca, atunci cand un nou-nascut

strange in pumn pentru prima data degetul tatalui sau, il va tine strans pentru totdeauna.

Am invatat ca un om are dreptul sa-l priveasca pe altul de sus numai atunci cand il ajuta sa se ridice.

Am invata atatea lucruri de la voi, dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc, caci din nefericire, cand ma vor pune in valiza aceea, o sa mor."

***

 Acum 84 de ani! 

Drama României!

Alesandru DUȚU 

30 iulie 1940. 

Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, dezinformează poporul român!

♦ După întâlnirile cu Adolf Hitler, Joachim von Ribbentrop, Benito Mussolini şi Galeazzo Ciano, la Berlin şi Roma, în timpul cărora liderii celor două mari puteri au făcut presiuni pentru cedarea de teritorii în favoarea Ungariei şi Bulgariei, Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, dezinformează poporul, prin declaraţiile făcute presei, ignorând esenţa problemei, vorbind despre înţelegerea simpatia acestora faţă de România, de libertate, independenţă şi suveranitate, pace şi bunăstare, bună convieţuire cu vecinii etc., afirmând că: 

• cei doi lideri au manifestat ,,înţelegere deplină pentru ţara noastră, pentru poziţia ei de astăzi şi pentru starea sufletească a poporului nostru în aceste vremuri grele” şi ,,s-au interesat cu vădită simpatie de toate aspectele vieţii noastre naţionale”;

• ,,prin contrast cu atâtea legende absurde şi interesante, libertatea noastră politică, precum şi independenţa noastră economică vor fi absolute în noul sistem sud-est european în devenire”;

• ,,România urmează să se organizeze singură în toate sectoarele sale economice, cu propriul său capital, cu proprii săi muncitori de toate specialităţile şi cu proprii săi tehnicieni, aceasta fiind însăşi condiţia unei dezvoltări din ce în ce mai frumoase a puterilor noastre naţionale”;

• ,,Puterile Axei nu au altă intenţiune decât de deveni clienţii noştri cei mai buni şi furnizorii noştri cei mai căutaţi”;

• ,,Grija de căpetenie a puterilor Axei este păstrarea păcii în Balcani şi în această grijă, cele două mari state, care stau astăzi în fruntea umanităţii, se întâlnesc pe acelaşi drum cu noi”;

• ,,Voim pace, dar pace cu dreptate românească”;

• ,,Guvernul crede şi afirmă, din propria sa iniţiativă... că a sosit momentul să facă odată mai mult dovada bunelor sale intenţii de convieţuire paşnică şi amicală cu vecinii săi”;

• ,,Guvernul ar dori să păşească, prin mijloace mai radicale, la rezolvarea definitivă a problemei minorităţilor prin... schimbul de populaţie”, care ar realiza ,,pentru fiecare ţară un grad de puritate etnică pe care întâmplările istoriei nu le-au putut niciodată produce”.

♦ Revoltaţi de conţinutul declaraţiilor făcute presei de Mihail Manoilescu s-au arătat a fi… chiar oficialii de la Budapesta, de vreme ce Carol al II-lea consemna în Jurnal, la 1 august 1940: ,,Ca evenimente importante este o notă de o obrăznicie nemaipomenită din partea ungurilor, în care zic că protestează împotriva declaraţiunilor lui Manoilescu, căci diferendul între noi nu este o chestiune de schimb de populaţie, ci una teritorială”.

♦ Semnificativă pentru modul de comportare a celor doi oficiali români la Roma, la 27 iulie 1940, este consemnarea făcută, în Jurnal, de Galeazzo Ciano: ,,Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase şi dezgustătoare. Au devenit cu toţii antifrancezi, antienglezi şi antigenovezi. Merg până la a le vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versalilles». Am o primă discuţie cu ei la Palatul Chigi şi le reamintesc cu o anumită brutalitate de politica lor trecută, ostilă ţării noastre”.

P.S. Postare se referă numai la contextul epocii! Concluziile aparţin cititorilor!

***

 

S-au scurs 131 de ani de la nasterea poetului DEMOSTENE BOTEZ

Demostene Botez s-a născut la 29 iulie 1893 în satul Hulub, din județul Botoșani. 

A fost fiul lui Anghel Botez, preotul satului și al Ecaterinei Botez, născută Chirica, fiică de preot. 

A urmat primele două clase la școala primară în satul natal. Este trimis apoi la școală la Botoșani în 1900, apoi la Iași.

 Studiile liceale le face mai întâi la un liceu particular, iar apoi la Liceul Internat din Iași, pe care îl absolvă în 1912. 

A urmat Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a obținut licența în drept în 1915. 

A început să practice avocatura la Iași, iar din 1934 la București. Până în 1950 a practicat avocatura în paralel cu activitatea literară. După 1950, a lucrat numai în domeniul literaturii și al publicisticii.

A debutat în literatură în 1911, cu o poezie publicată în revista ieșeană „Arhiva". Din 1921, a aderat de cercul de la revista „Viața românească", care i-a publicat o mare parte a creației sale. Debutul editorial a avut loc în 1918, cu volumul de poezii Munții, premiat de Academia Română.

A publicat multă literatura pentru copii și a desfășurat o bogată activitate de traducător[3].

Demostene Botez a fost o perioadă președinte al Uniunii Scriitorilor din România.[4] A fost membru al Partidului Muncitoresc Român.[5]

Demostene Botez este înscris pe baza cererii tatălui, ,,…om sever și închis într-un gând al său… inteligent, și un simț al realității și al vieții”(,,Memorii” D. Botez), în clasa I-a, ultimul din clasă, la Școala Hulub, în luna decembrie 1893, la șase ani și cinci luni , având ca învățător pe D. Lăzărescu. Trimestrul I nu este notat. Promovează primul din cei 9 elevi care au trecut clasa. Înscris în clasa a-II-a, la nr. matricol 60, pag.27 avem posibilitatea de a afla ziua nașterii, 2 iulie 1883, pe care o considerăm ca fiind cea autentică, deși în diferite lucrări de specialitate au fost veghiculate și alte date. Promovează clasa a-II-a tot primul, având înclinație pentru limba română, științe și alte discipline, după cum arată mediile sfârșitului de an școlar, prevestiind a fi un elev dotat, inteligent și silitor, confirmată de o strălucită carieră literară.

Urmează clasa a-III-a la Școala Marchian din Botoșani; clasa a -IV-a la Institutul Particular al profesorului Culian din Iași, după care își continuă studiile la Liceul Internat din Iași, unde va descoperi pentru tot restul vieții, înclinații asupra viitoarei activități literare de poet și prozator, ,,…un fel de epocă preliterară, cum o definește poetul, fără finalitate: temele școlii elementare de poezie”(,,Scrieri” D. Botez). Coleg cu frații Păstorel și Ionel Teodoreanu, de care va lega o mare prietenie, îi cunoaște pe străluciții profesori Garabet Ibrăileanu și Calistrat Hogaș.

După terminarea studiilor de drept în 1915 și a mobilizării din primul război mondial, se dedică avocaturii, dar care nu-i dădea satisfacția împlinirii, de aceea își găsește refugiu și liniștea în literatură. Primele poezii le publică în 1911 în revista ,,Arhiva” din Iași, prima ediție a revistei ,,Flacăra”, scoasă de C. Banu, ,,Convorbiri literare”, după care începe colaborarea permanentă la ,,Viața românească”. Din 1913 publică în ziarul ieșean ,,Opinia”, cronici la romanele franțuzești. Viața îi pare ca o cursă reciprocă, ,,…ca o vânătoare în care nu poți descifra care este vânătorul și care este victima, căci virtual fiecare poate să fie în mod egal și una și alta.”

Garabet Ibrăileanu, nașul literar al tânărului avocat, i-a prefațat placheta de debut editorial, ,,Munții” în 1918, o broșură cu șase poezii, inspirate din ,,…tragedia sufletului și a geografiei țării noastre…jalea străbunilor”, apărute în ziarul ,,Momentul”, datorită tensiunii patriotice a prevederii păcii de la Buftea. Cu aceste poezii a primit premiul literar al Academiei Române pe baza referatului lui Duiuliu Zamfirescu.

„Nu am învățat poezia de la Mallarme sau de la Baudlaire, afirmă Demostene Botez, „ ea a izvorât din mijlocul țăranilor, din filozofia vieții moldovenești, de la Molocea, de la Tizu, de la Grădinaru din satul Hulub, pe care zadarnic îi veți căuta prin encicloprdiile literare” .

În 1920 tipărește primul volum de versuri, ,,Floarea Pământului”la Editura ,,Viața românească „ din Iași.

Pendulând între întuneric și lumină, depresie și bucurie, tristețe provincială, egocentrism și evadare, la remarca mentorului său, Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez, realizează ,,… ieșirea din el însuși”:

,,Vers smuls din mine, eu te vreau bătut,

ca ritmul unui puls de om în mers,

ca viața însăși clocotind în mers,

ca pasul vremii care s-a născut” (Arta poetică)

Scrie poezii, ,,…esența din sufletul și ființa mea” nuvele, publicistică la mai multe ziare și reviste ale vremii, fiind primit cu simpatie de Tudor Arghezi și Teodorescu Braniște.

Copilăria și vacanțele și le-a petrecut în satul natal Hulub, locul ce-i va marca veșnicia, ,,…am fost tot timpul elevul țăranului din satul meu natal, al căror chipuri supte și cătrănite le purtam în ochi”.

După pierderea tatălui, printr-o întâmplare stupidă, cursul vieții tînărului Demostene se va schimba: ,,N-am mai putut ține casa părintească… S-a înstrăinat astfel și cuibul copilăriei, esența vieții mele”.

Vacanțele și le petrece la mănăstiri, în excursii în țară, în Deltă sau în jurul Bucureștiului, însoțit de Sadoveanu sau colindând ținuturile dintre M. Nordului, M. Baltică până în Egipt.

,,…Sunt ca un puf de păpădie

Pe care-l poartă veșnic vântul

…Pământul nu mă mai cunoaște

Nici țarina nu mă mai știe” (Deznădejde)

În ultimul sfert de veac al activității sale, a scris literatură pentru copii, cu un bogat conținut educativ, ce se răsfrânge ,,ca-n apa lacului poeziile acestui veac”:

,,Și-am învățat așa din grâu din pom,

Și care-i rost-u lume a fiecărui,

Și știu acum că rostul tău de om

E să te-mparți la oameni să te dărui”

(Poem pedagogic)

Activitatea literară a lui Demostene Botez cuprinde:

Volume de versuri: ,,Munții”(1918), , Floare pământului”(1920), ,,Povestea omului”(1924), ,,Zilele vieții”(1927), ,, Cuvinte de dincolo”(1934), ,,Povestea greierului” ,,Lanterna magică”, ,,Floarea soarelui,” ,,Carnet”, ,,Oglinzi”etc.

Nuvele: ,,Roman perpetuu”, ,,Dumnezeu”, ,,De dincolo”, ,, Obsesia”, ,,Domnul Leon”, ,,Tramvaiul de noapte” etc.

Romane: ,,Ghiocul”, ,,Înălțarea la cer”, ,,Bucuria tinereții”, Oameni de lut” etc.

Jurnale: ,,În căutarea mea”, ,,Curcubeu peste Dunăre” etc.

Activitatea publicistică de peste șase decenii a lui Demostene Botez cuprinde trei etape.

1911-1913, colaborarea la ,,Arhiva”, ,,Viața românească”, ,,Convorbiri literare”, ,,Teatrul”, ,,Flacăra”, ,,Cronica” ,,Momentul”, ,,Facla” etc.;

În perioada interbelică, Demostene Botez a avut o activitate prolifică, numele său fiind întâlnit mai în toate publicațiile vremii: ,,Însemnări literare”, ,,Viața românească”, ,,Dreptatea”, ,,Lumea”, ,,Adevărul literar și artistic”, ,,Reporter”, ,,Convorbiri literare”, ,,Adevărul”,,,Clopotul”, ,,Cuvântul liber” etc.șe regăsesc în volumul, ,,Comedia umană” publicat în 1940 la Editura SOCEL.

După cel De-Al Doilea Război Mondial colaborează la ,,Scânteia”, ,,România literară”, ,,Luceafărul”, ,,Viața românească” ( al cărui director este din 1964, și până în martie 1973, data morții sale), ,,Gazeta literară”, ,,Iașul literar”, ,,Tânărul scriitor”, ,,Gazeta”, ,,Contemporanul”, ,,Convorbiri literare”, ,,Cronica” etc.

Scrie două volume de memorii; ultimul apare postum.

Pentru activitatea literară apreciată de contemporani, din 1963 devine Membru corespodent al Academiei Române, iar în anii 1964-1965 este ales Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Cu ocazia împlinirea a 75 de ani este sărbătorit în 1968 de Academia Română. Mai revine pe locurile natale, mult îndrăgite pentru a se reculege la mormântul tatălui său, de lângă biserica pe care ctitorit-o (15 iulie 1889-21 mai 1891) și pentru a vedea satul, casa și a sta de vorbă cu localnicii.

Retoric poetul se întreabă: Ce-am făcut? Și ce-am lăsat clipei viitoare?

,,Eu n-am sădit în preajmă-mi nici un pom,

nici glia strămoșească n-am arat,

dar mi-am plinit destinul meu de om,

dacă-ntr-un an, cândva, îndepărtat

pe urma s-a mai găsi un tom

în care veacul acesta l-am cântat”

Poeziile, ca oricare artă, corespund unei epoci, spune autorul, ,,… așa se și explică faptul că unii poeți sunt dați uitării, un timp și apoi revin pe primul plan, de parcă de nici n-ar fi fost cunoscuți până atunci”

Casa în care s-a născut și a copilărit Demostene Botez, ,,…situată pe o muchie de deal, cu o vedere largă peste Valea Jijiei, de-a lungul cursului ei și de cealaltă parte, până la încălcirea neagră a unei păduri pe culmea din față” se păstrează și astăzi; a fost cumpărată de preotul Hrușcă, acesta vânzând-o unei familii din sat. Grajdul și foișorul din livadă, în care Anghel Botez găsea un loc de reculegere, au dispărut cu timpul.

La 3 iulie 1983, o comisie din Iași, formată din oameni de cultură, în frunte cu reputatul profesor Constantin Ciopraga a venit la Hulub pentru a evoca în fața sătenilor care l-au cunoscut, personalitatea concetățanului lor și a fixa o placă comemorativă pe casa în care s-a născut Demostene Botez.

Publicist

A desfășurat activitate ziaristică la Cronica, Arena și Momentul.

Scriitor

Volume publicate antum:[7]

Munții, 1918

Floarea pământului, 1920

Povestea omului, 1923

Zilele vieții, 1927

Ghiocul (roman),1931

Cuvinte de dincolo, 1934

Inălțarea la cer, (roman), 1937

Obsesia, 1946

Oameni de lut, (roman), 1947

Floarea soarelui (versuri), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1953

De azi și de demult, 1955

Versuri alese , Editura de Stat pentru literatură și artă, 1955

Oameni în lumină, (versuri), 1956

Picu și Gheorghiță, 1956

Bucuria tinerții (roman), Editura Tineretului, 1957

Prin ani (versuri scrise intre anii 1945-1957), Editura de Stat pentru literatură și artă, 1958

Lanterna magică, 1959

Scriitor, carte, cititor (critică și istorie literară) Editura: Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii, 1961

Carnet (Versuri), 1961

Poezii Editura Tineretului, 1961

Hoinăreli prin natură, 1961, 1965, 1972

Sfredeluș, 1962

Noaptea luminată (Nuvele și povestiri), Editura pentru literatură, 1962

Prin U.R.S.S, Colecția În jurul lumii, Editura Tineretului, 1962

Amintiri despre oameni și religie, Editura Științifică, 1963

Șantier, 1964

Der Bauplatz (Șantier), traducere germană de Franz Johannes Bulhardt, Editura Tineretului, 1963

Epitunk (Șantier), traducere maghiară, 1963

Oglinzi (versuri), Editura pentru literatură, 1963

Document (nuvele), Editura Tineretului, 1964

Povestea greierului, 1964

Legszebb - versei, (versuri) Editura Ifjusagi Konyvkiado, 1964

Însemnările lui Andrei Chirică, (povestiri), Editura Tineretului, 1964

Chipuri și măști, (Articole. Note de călătorie), Editura pentru literatură, 1965

Povestea greierului, 1965

În fața timpului, 1967

Aproape de pământ (Versuri), Editura pentru literatură, 1968

Oameni de lut (roman), Editura pentru Literatură, 1968

Fapte diverse, Editura pentru literatură, 1969

Povestea Mărgicăi, 1970

Memorii, vol. 1, Editura Minerva, 1970

Memorii, vol. 2, Editura Minerva, 1970

Na greu' pământului(poezii), Editura Cartea Românească, 1970

Scrieri, Editura Minerva, 1971

Patria și oamenii ei (versuri), Editura Eminescu, 1972

Patriei, 1972

Ghiocul; Înălțarea la cer, 1973

Obsesia; Oameni de lut, 1973

Tramvaiul de noapte, (nuvele), Editura Cartea Românească, 1973

Traducător

Gustave Flaubert, Doamna Bovary : (moravuri de provincie), traducere Demostene Botez, 1) RAO clasic, 1995; 2) Grupul Editorial Art, 2006, ISBN 973-7678-19-2

Decorații

Ordinul Muncii cl. I (1963)[8]

titlul de Erou al Muncii Socialiste (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[9]

medalia de aur „Secera și ciocanul” (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, pentru merite deosebite în domeniul științei, artei și culturii”[9]

***

 Pe lângă plopii fără soț

Adesea am trecut;

Mă cunoșteau vecinii toți –

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nțelegea –

Tu nu m-ai înțeles.

De câte ori am așteptat

O șoaptă de răspuns!

O zi din viață să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, și să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Și rânduri de vieți,

Cu ale tale brațe reci

Înmărmureai măreț,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Și plini de suferinți,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinții din părinți.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeță capul tău

Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet și la port,

Și te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt,

Și noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

***

 Bătălia de la Valea Albă a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei. Bătălia a avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (județul Neamț), la data de 26 iulie 1476, între o mică armată moldovenească sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuși sultanul Mehmed al II-lea. Turcilor li se alăturase și o oaste a voievodului Țării Românești, Basarab al III-lea cel Bătrân. 

Oastea lui Ștefan cel Mare era compusă din Oastea mică, denumită așa pentru că era compusă din cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, care putea ajunge la un efectiv de 12-15.000 de oameni și Oastea Mare, care era compusă pe lângă oastea mică și din cetele de răzeși care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge pana la 40 - 50.000 de oameni.

În primăvara anului 1476, la cererea sultanului Mehmed al II-lea el-Fatih Cuceritorul, cetele tătărești au invadat Moldova, aproximativ 15.000 de tătari înaintând din estul Moldovei către sud-vest, pentru a urmări o joncțiune cu trupele turcești. Ștefan cel Mare a pornit în primul rând împotriva tătarilor, cu întreaga sa oaste, și i-a înfrânt în dreptul localității Ștefănești (azi în județul Botoșani) de pe malul Prutului, scăpând astfel de un adversar extrem de incomod prin mobilitatea sa. Deși victoria lui Ștefan împotriva tătarilor este categorică, el este nevoit să elibereze din oastea sa mari cete de răzeși care cereau să fie lăsați să se întoarcă la vetrele lor pentru a vedea care au fost urmările invaziei tătărești asupra satelor lor. Astfel, lui Ștefan i-a rămas la dispoziție doar oastea mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele de răzeși din nordul Moldovei, ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari. Cu aceasta oaste, Ștefan a hărțuit oastea otomană, atacând în principal cetele de cavalerie ușoară turcești (achingii) care conform tradiției asigurau prin jaf aprovizionarea armatei otomane cu nutreț și hrană.

Bătălia a fost începută de Ștefan cel Mare în jurul orei 3 după amiaza, când o parte din cavaleria moldovenească (aproape 4.000 de oameni) a atacat tabăra musulmană. Trebuie spus că un alt corp de oaste de aproximativ 1.000 de oameni a fost ascuns într-un pâlc de pădure, acest grup de călăreți având misiunea de a-i ataca din flanc pe cei care i-ar fi urmărit pe cei care deschideau lupta.

Mahomed Cuceritorul, dorind să rezolve într-o singură bătălie decisivă soarta campaniei, ordonă riposta împotriva moldovenilor. Cei 4.000 de călăreți moldoveni sunt atacați și aceștia se retrag către Valea Pârâului Alb, vale ce fusese întărită pe ambii versanți cu trunchiuri de copaci, căruțe și tunuri pentru a se asigura o mai bună protecție a celor care urmau să se apere aici. Călăreții moldoveni se retrag urmăriți de cetele de achingii din Rumelia și Anatolia, iar turcii sunt prinși în focul încrucișat al tunurilor moldovenești și al trupelor de arcași și arbaletieri moldoveni. Mai mult, la această ambuscadă se adaugă și atacul din flanc și din spate al celor 1.000 de călăreți lăsați de Ștefan în pâlcul de pădure. Această acțiune a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei ușoare turcești.

Pentru a reechilibra lupta, Mahomed a ordonat trupei de infanterie de elită de care dispunea (ienicerii) să atace pozițiile moldovene, dar aceștia, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei și arcașilor moldoveni, dau semne că se retrag. Atunci Mahomed a decis să se avânte personal în luptă alături de garda sa și de trupele de spahii (spahii erau nobilii turci, formând cavaleria de elită a Imperiului Otoman). Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor și un al treilea val de atac s-a revărsat spre pozițiile moldovene. Apărarea moldoveană este străpunsă aproape de lăsarea serii. Ștefan a lăsat pe poziție un mic contingent din Oastea Mică ce avea rolul de a întârzia o eventuală angajare a cavaleriei turcești în urmărirea trupelor sale și la adăpostul întunericului se retrage.

Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Dacă turcii au pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de oameni care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri. Cronicarii vremii au menționat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului Valea Albă.

Ștefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu restul supraviețuitorilor, la garnizoanele sale de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Mahomed Cuceritorul, având o armată care suferise pierderi însemnate, fără cavaleria ușoara care să asigure armatei aprovizionarea prin jaf cu alimente și nutreț și cu linii de comunicație întinse de la Dunăre pana la Cetatea Neamțului, este nevoit să se retragă din fața Oastei Mari a moldovenilor care se reunise în nordul Mo ldovei.

***

 

Mircea Șeptilici, artistul complet: actor, regizor, pictor, poet și scenarist

Mircea Şeptilici impune totdeauna în scenă. Prin gest, voce, mimică, atitudine, cum ar spune un tânăr asistent de la I.A.T.C. Îl cunosc de foarte multă vreme. Provincial fiind, îl ştiam din nenumăratele caricaturi ale regretatului nostru prieten Neagu Rădulescu: zâmbind fericit, cu bărbia ca o minge de rugby. Apoi, într-o seară de primăvară, l-am cunoscut. Era război. Ultima primăvară de război. În Iaşi înfloreau mai multe „pâlnii” săpate de bombe decât ghiocei. Şi au venit ei. Cu Radu Beligan, cu Mircea Şeptilici, cu „Steaua fără nume”, cu un autor, atunci, fără nume pe afiş. Doamne, ce seară de teatru! Alături de exploziile frontului, erau exploziile noastre de râs. Şi lacrimi. Eram adolescenţi şi pe Mircea Şeptilici, fermecătorul cuceritor, care făcea să suspine copila de lângă mine, de la balcon, nu l-am uitat. Orice-ar face, orice nas şi ochelari şi-ar pune, e acelaşi fermecător „Domnu Actor” cu care am petrecut o seară minunată printre stive de cărţi.

Şi deşi e şi pictor, şi scenograf, cărţile nu-i sunt doar decor. Convorbirile încep cu un protocol:

Mircea Șeptilici

– Cine sunteţi, de unde sunteţi?

— Iată o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de foarte multe ori şi în ciuda anilor — mulți — care au trecut de când mă ştiu şi a întâmplărilor, uneori dureroase, pe care le-am trăit, mi-am spus că am rămas… un copil. Un copil care, încercând să privească mereu viaţa cu ochii foarte deschişi, a izbutit, rareori, să priceapă câte ceva şi, de cele mai multe ori, să nu înţeleagă nimic, tocmai când credea că văzuse tot.

Primele aduceri aminte sunt dintr-un Bucureşti pe care n-am încetat să-l iubesc, aşa cum îşi iubeşte oricine „satul” în care s-a născut, un Bucureşti care primea, noaptea, „vizita” zepelinului, în timpul Primului Război Mondial. Copilul de pe atunci nu înţelegea de ce trebuie să se ascundă în pivniţă împreună cu alte mame şi alţi copii din cartier, când afară cerul se lumina atât de neaşteptat cu reflectoare şi explozii pline de fum şi culori. A urmat ocupaţia germană, noi nu ne mai ascundeam în pivniţă, în schimb mama mare ascundea vasele de aramă, pentru că nemţii umblau din casă în casă după aramă pentru gloanţe… Şi oricât ar părea de ciudat, imaginile şi ecourile războiului s-au amestecat în memoria mea cu primele imagini şi ecouri de teatru.

Eram de câţiva ani când am pătruns în culisele „Teatrului Liric”, unde formaseră o companie de operetă N. Leonard şi V. Maximilian. O carieră scurtă, dar strălucitoare, a făcut în acel timp şi primadona Zilly Roşianu, sora mai mică a mamei mele, al cărei tată fusese actorul, compozitorul şi traducătorul Dimitrie Ştefan Roşianu, contemporan şi coleg cu Gr. Manolescu, C. Nottara, şi bursier al statului la Paris, figurând în multe distribuţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti şi murind foarte tânăr. În fine, ca să punem lucrurile la punct, „microbul teatrului” era în sânge, probabil.

Debutul teatral pe scenă s-a petrecut la Sinaia, când la serbarea de fine de an — clasa a II-a primară — am interpretat monologul lui Alecsandri, Clevetici, ultra-demagogul. (Poate că de la acest debut atât de timpuriu, am înţeles ce înseamnă demagogia, preferând vorbelor zgomotoase, faptele tăcute. Spaţiul acestei convorbiri nu este atât de cuprinzător pentru „poveşti” lungi şi îndepărtate…

Să ne oprim, totuşi, puţin, la Liceul Sf. Sava şi la o serie de colegi — ceva mai mari — care mă admiteau în cercul lor: Al. Sahia, Nicolae Cristea, Eugen Ionescu, Mircea Grigorescu, Horia Roman sau de aceeaşi vârstă: C. Silvestri, Neagu Rădulescu, George Macovescu, Miron Savu, Pik Colibaşi, cu care ne împărţeam — mai mult sau mai puţin, gloria literară, artistică sau sportivă la serbările şcolare, la Revista literară a Colegiului Naţional „Sf. Sava”.

Încă din timpul liceului am făcut ceea ce se cheamă astăzi „grafică publicitară”, am scris, am recitat… dar nu m-am înscris nici la arhitectură, cum aş fi vrut, nici la Belle Arte, nici la Conservator… ci la Drept şi la Litere. După un an și o serie de examene şi după satisfacerea serviciului militar la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte unde, din ordin, am desenat, am scris şi am făcut spectacole teatrale — decoruri, regie şi interpretare — revenit în Bucureşti, am dat examen la Academia de artă dramatică şi… gata.

S-au împlinit 35 de ani de când „copilul” de care vorbeam, încercase să înţeleagă unde începe adevărul teatrului şi cât de nelimitat e teatrul vieţii… Profesori mi-au fost N. Soreanu, unul din cei mai fireşti, mai simpli şi mai adevăraţi actori pe care i-a avut teatrul nostru, Alice Voinescu, nu o „profesoară”, ci un om făcut numai din lumină şi, „în reprezentaţie”, la clasa meşterului cu voce de violoncel, pe struna lui „re”, Ion Manolescu…

Colegi de promoţie? Tantzy Cocea, Clody Bertola, Cella Dima, Mimi Enăceanu, Chiril Economu, Carmen Tăutu, Al. Alexandrescu etc. Am fost angajat încă din şcoală în Compania Bulandra-Maximilian-Storin… Am jucat, în tinereţe, mult şi de toate… comedie, farsă, comedie muzicală, dramă, revistă… Nu regret, pentru că am cuprins spectacolul teatral în aproape toate formele lui şi am ajuns — zic eu — la o oarecare mobilitate. Ceea ce regret este că nu m-am întâlnit — la ceasurile potrivite — cu rolurile pe care le-am visat. Aşa cum mi-am permis să spun şi altă dată: am dormit ani de zile cu Shakespeare sub pernă, jucând, în fiecare seară, „piesuţe” și „piesuliţe”… (Păcat, mărturisesc, în care mai cad şi acum) E, poate, o consolare să-ţi spui că rolurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le-ai jucat. Am trecut, din fericire destul de repede, prin rolurile albe de „june prim” şi am ajuns — tot destul de repede — la bărbaţi” şi la culorile compoziţiilor.

Și am trăit marile sărbători ale întâlnirilor cu Shakespeare, Cehov, Shaw. Wilde, de pildă. Am făcut scenografie, costume, regie, am tradus, am stilizat, am scris teatru… Am jucat împreună cu „monştrii sacri” de toate genurile: Tony Bulandra şi George Vraca, Lucia Sturdza Bulandra şi Maria Filotti, G. Timică, V. Maximilian, Ion lancovescu, Gr. Vasiliu-Birlic, Nora Piacentini şi Leny Galer, G. Storin, Ion Manolescu şi Romuald Bulfinsky (nume „de aur” din muzeul teatrului românesc, dar care, pentru mine, sunt părţi luminoase şi dureroase din viață) şi am lucrat, de asemenea, cu toţi marii regizori ai epocii: Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Ion Aurel Maican, Ion Şahighian, Sică Alexandrescu etc, etc.

Ce-aș putea să spun — pe scurt — că am învăţat din contactul, la început mai sfios şi mai apoi ajungând până la prietenia grea cu cea mai mare parte din aceşti „maeştri”? Cred că — în esenţă — o anume disciplină profesională, un plus de conştiinciozitate, o anumită pasiune care pune teatrul înaintea oricărei alte pasiuni.

— Dar, aşa cum se ştie, mai aveţi şi alte „pasiuni” artistice?

— Da, e adevărat, am pictat şi am scris. O mai fac şi acum, tot „printre picăturile”‘ teatrului, gândind mereu la timpul pe care-l voi avea — cândva — să pictez ceea ce n-am pictat şi să scriu cărţile pe care nu le-am scris. Câteodată îmi spun — şi cu drept cuvînt — că unele lucruri le-am început şi le-am făcut prea devreme şi altele prea târziu… iar altele poate nu le voi face niciodată…

— Teatrul, ca interpret, nu v-a dat satisfacţii depline?

— Da şi nu. Din primii ani de teatru am vrut să cuprind… „teatrul”, şi am reuşit un timp, în toate compartimentele lui. Niciodată nu m-am mulţumit să fiu numai un interpret. „Satisfacţiile depline”, de care vorbiţi, le-am avut când am realizat — e destul de mult timp de atunci — spectacolele la care am făcut regie, decoruri, interpretare şi… şi programe, afişe, în sfârşit, tot sau aproape tot.

— Puteţi să-mi daţi un exemplu de acest fel?

— Din fericire, pentru mine, am mai multe. Îndepărtate, dar am. Cel mai drag „exemplu”, pe care-l ţin în colțul cel mai cald al inimii este spectacolul cu „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, reprezentată în condiţiile crunte, negre, ale regimului de restricţii rasiale, „poveste” pe care am mai spus-o, care e destul de cunoscută, oarecum, dar care, petrecându-se în plin război, a intrat într-un fel de legendă, demonstrându-mi mie, care am trăit fiecare clipă adevărată, că „după război mulţi viteji se arată”. Şi s-au arătat. În sfârşit! Sper să nu plec din această lume până când nu voi scrie paginile de tinereţe, de prietenie, de teatru, de viaţă şi de moarte, în sfârşit, de tot ce a însemnat pentru o epocă Mihail Sebastian.

— Ați scris actul al III-lea al piesei „Insula” de Mihail Sebastian, rămasă neterminată. N-a fost o încercare temerară?

— Poate. Motivele care m-au determinat s-o fac e greu, e aproape imposibil să fie explicate acum şi aici. Ceea ce ştiu este că am făcut-o cu toate îndoielile posibile. Cu toată buna credinţă şi într-un total anonimat, la ora respectivă. Ce s-a întâmplat mai târziu, n-a mai depins de mine. Că acum piesa se reprezintă, când se reprezintă — ultima oară în stagiunea trecută, la Tg. Mureş — cu actul III scris de mine e un fapt pentru care, aşa cum se spune: „n-am mişcat niciun deget”, în afară de degetele cu care am scris, de mult, în 1947, acest „act III” care a „săpat” pe unii exegeţi „post-belici” ai Iui Mihail Sehastian. Punct.

— Am auzit că aţi făcut mult sport. Când, care şi cu ce rezultat?

— Răscolim, iarăşi, un trecut îndepărtat, când o parte din sporturile foarte populare astăzi erau, în Bucureşti, în fază de pionierat. Am jucat şi am făcut parte din primele „cluburi” de volei, baschet, rugby şi am înotat în concursuri şi în câteva curse pe Dunăre, între altele cursa de fond nautic Brăila-Galaţi. Mă mândresc cu prima redactare a unui regulament de polo — eram încă în liceu — tradus şi publicat, pe vremuri, în „Vremea-Sport”.

— Câteva nume mai sonore, colegi de sport, de pe vremuri?

— Majoritatea celor care s-au dedicat sportului au fost „vedete” şi au devenit antrenori şi „maeştri emeriţi”: C. Herold, Pik Colibaşi, Lucian Popescu, C. Caralulis; iar alţii, arhitecţii Tiberiu Ricci, Ascanio Damian, G. Lichiardopol sau dr. Matei Balş păstrează şi astăzi, sunt convins, amintirea vie a „epocii de pionierat” de care vorbeam.

— Să revenim la teatru. Autori favoriţi?

— Sunt mulţi ani de când, în toate teatrele din lume, se joacă un repertoriu foarte variat, divers, vechi şi nou, punându-se foarte acut problema: cum se joacă? Încercările, căutările, îndrăznelile sunt inerente şi necesare. Timpul însă nu greşeşte niciodată şi are grijă să uite moda şi să sedimenteze adevărul. Ce pot să vă spun? Că nu-mi place Sofocle sau că O’Neill e depăşit? Că Don Juan-ul lui Moliere e mai slab decât al lui Max Frisch sau invers? Că marele nostru Nicolae Iorga a fost un autor dramatic diabolic de fecund cu nu ştiu câte zeci de piese scrise şi reprezentate într-o vreme? Că Rostand este, poate, un autor „depăşit”; dar că actorul din mine — ca să nu spun toţi actorii din lume — ar vrea să joace Cyrano? Că metafora teatrală a lui Aristofan din “Viespile” e învechită şi a lui Eugene lonescu din “Rinocerii” e modernă?

— Am vorbit mai mult de trecut. Dar în prezent?

— În prezent, repet la Teatrul de Comedie rolul titular din Volpone de Mihnea Gheorghiu după Bon Jonson, în regia riguroasă şi exigentă a lui Ion Cojar. Voi juca, bineînțeles, alături de Ion Lucian, Stela Popescu, Aurel Giurumia, Mihai Pălădescu, Cornel Vulpe şi, tot bineînţeles, străduindu-ne, toţi, să facem un spectacol care să ne justifice „statele de serviciu” şi „volumul de muncă”, greu de cântărit cu măsurile curente şi administrative.

— Şi în viilor?

— În „viitorul apropiat”, imediat după Volpone, repetăm paralel la Teatrul de Comedie un spectacol-montaj Moliere, pe care l-am pus în pagină şi pe care îl pun în scenă împreună cu Valentin Plătăreanu, încercând să redemonstrăm tinereţea lui Moliere şi dăruirea celor care, chiar fragmentar şi concentrat, se întâlnesc, bucuroşi, cu o parte din personajele acestui „atlet al teatrului”…

— Puteţi să ne spuneţi ceva despre turneele din străinătate? Aţi făcut multe şi în locuri foarte diferite, nu?

— Am răspuns de nenumărate ori la mirările celor care se întrebau cum poate avea succes un spectacol teatral în faţa unui public care nu cunoaşte limba în care se joacă. E o întrebare firească pe care ne-am pus-o şi noi, la început. Dar, după „experienţe” şi probe făcute la faţa locului, în ţările unde am jucat spectacolele noastre fără traducere simultană, am ajuns la convingerea că „teatrul românesc” este unul din cele mai interesante produse de export „Made in Roumania”, cu care ne putem mândri oricând şi oriunde. Fără falsă modestie: „actele vorbeşte!” Nimeni — nici chiar o parte din cei care am participat la fabricarea şi desfacerea acestui „produs”‘ — n-am realizat întotdeauna cât de mare a fost surpriza, bucuria şi încântarea celor care l-au consumat. Concluzia? Românul s-a născut poet şi a devenit… actor. — Ce părere aveţi despre colegii dumneavoastră tineri, din Teatrul de Comedie?

— Zilele trecute, venind mai devreme la repetiţie şi urcându-mă spre cabine, am auzit muzică dintr-una din cabinele tinerilor. Uşa era întredeschisă. Am intrat. Aproape toţi tinerii care repetă în Volpone şi câţiva tineri şi tinere care fac figuraţie ascultau la un pick-up un disc adus de unul dintre ei… Concertul pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră op. 56 de Beethoven, în execuţia lui Richter, Oistrah şi Rostropovici, dirijat de Karnjan. E de-ajuns?

— Şi o ultimă întrebare: care credeţi că este cea mai importantă, cea mai dragă creaţie?

— Fata mea, Rhoda. În curând are 18 ani. Bineînţeles, încă de pe acum — şi sper, pentru ea, în continuare — mult mai matură decât „copilul” cu care aţi vorbit.

Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat regretatul actor Mircea Șeptilici (care a încetat din viață în anul 1989, în Canada), se numără: “Valurile Dunării”, “Telegrame”, “Porto-Franco”, “Celebrul 702”, “Calea Victoriei sau cheia visurilor”, “Cireșarii”, “Aventuri la Marea Neagră”, “Marele singuratic”, “Regăsire”, “Jucătorii de cărți”, “Bal în Poiana Zimbrilor”, “Ultima noapte de dragoste”.

Sursa:

Revista Teatrul, ianuarie 1974, un interviu de Al. Popovici

* Fotografia de profil îi înfățișează pe Mircea Șeptilici (în rolul lui Barbu Delavrancea) și Jules Cazaban (în rolul lui I.L. Caragiale) în piesa Procesul domnului Caragiale de Mircea Ștefănescu (Teatrul de Comedie, 1962)