vineri, 20 iunie 2025

$$$

 MIHAIL KOGALNICEANU


Cuvânt de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană.


24 noiembrie 1843: **


Memorabilul Cuvânt de deschidere a cursului de istorie națională a fost rostit de Mihail Kogălniceanu, profesor, definind istoria și rolul ei în cristalizarea conștiinței naționale. (Istoricul zilei)


Din îndemnul lui Ion Ghica, la 1 octombrie 1843,** Mihail Kogălniceanu** ''(...) propune cinstitei Epitropii a învăţăturilor publice ca să binevoiască a mă însărcina cu cursul istoriei naţionale, cu care mă îndeletnicesc de mai mulţi ani şi care socot că ar trebui să fie unul din cursurile cele neapărate într-o Academie naţională (....)''.

Epitropia a aprobat cu entuziasm această propunere,** Mihail Kogălniceanu fiind acceptat ca profesor la Academia Mihăileană.**


Lecţia de deschidere a cursului de istorie naţională ţinut de Mihail Kogălniceanu, la care au asistat elevii Academiei Mihăilene şi un numeros auditoriu, a reprezentat un moment de răsunet pentru istoria învăţământului românesc modern, a culturii naţionale, pentru istoria şi ideologia epocii paşoptiste, pentru formarea spiritului revoluţionar în Principate.


Lecţia de deschidere şi întreg cursul poartă, în acelaşi timp, şi semnificaţiile începutului, deoarece, până în anul şcolar 1843-1844, istoria patriei (''istoria naţională'') nu se studiase de sine-stătător, ca disciplină aparte în cadrul programei de studii de la Academie.


Până atunci referirile la trecutul românesc fuseseră integrate în anumite capitole din lecţiile de istorie universală (istoria ''pragmatică'' universală - anul I filosofie, ''încheierea'' istoriei universale - anul II) sau de cronologie istorică. (agerpres.ro)


Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I; (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța).


A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului).

$$_

 MIHAIL KOGĂLNICEANU


 CRONICILE ROMÂNIEI sau LETOPISEȚELE MOLDOVEI și VALAHIEI, 


Mihail Kogălniceanu, Cronicele României seu Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei. Ed. II revedută, îndestrată cu note, biografii şi facsimile, cuprindendu mai multe cronice nepublicate încă; şi, ca adaosu: Tablele istorice ale Romăniei de la 1766 până la 11 Februarie 1866, București, Imprimeria Naţională C. N. Rădulescu, 3 tomuri:


Tom. I,


 Prefaçie. Cuventu introductivu la Istoria Naţională. Carte pentru descălecatul d'ânteiu alu Moldovei. De Miron Costin. Carte pentru descălecatul danteiu alu Moldovei. De Nicolai Costin. Fragmentul Cronicei atribuită lui Nicolai Milescu. Domnii Moldovei (1354-1594). De Vornicul Grigori Urechi. Letopiseţul Moldovei (1594-1662). De logofătul Miron Costin. Apendicse, 1872, XLIII + 501 p. Pe versoul paginii de titlu regăsim semnătura de tiraj, olografă a lui Mihail Kogălniceanu.


Tom. II, 


Letopiseţul Moldovei (1662-1711), de Logofătul Nicolae Costin. A doua Domnie a lui Nicolae A. Mavrocordatu în Moldova (1711-1716), de Acsinti Uricarul. Letopiseţul Moldovei (1662-1793), de Ion Neculce, Vornicu de Ţera de susu, 1872, 2 f. + 425 p.


Tom. III, 


Prefaciă. Letopiseţul Moldaviei (1662-1729) atribuitu lui Nicolae Muste. Cronica anonimă a Moldovei (1662-1733) tradusă în grecesce, de A. Amiras. Letopiseţul Moldovei (1741-1769), de Spătarul Ion Canta. Letopiseţul Moldovei. (1733-1774), de Enaki Kogălniceanu. Stihuri asupra tăiarei Domnului Grigori Ghika VV al Moldovei, de Enaki Kogălnicenu. Stihuri asupra peirei boierilor Moldovei Bogdan şi Cuza, de Enaki Kogălnicenu. Condica obiceiurilor vechi şi nuoi (Ceremonialul Curţei) ale Domnilor Moldovei, de Gheorgaki al doilea Logofetu, 1762. Tragodia seu Eteria Grecilor din 1821, de Vornicul Alexandru Beldiman. Tractaturile închiăiate de către Bogdan VV. al Moldovei cu Sultan Bajazet II, de Logofătul Nicolai Costin. Apendice, 1874, 2 f. + IV + 535

$$$

 PROȘTII CRED CĂ AU ÎNVINS TOTUL ?


                      Prof. Radu ILIESCU


 Discut zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăți, la seminariile matematicilor superioare din 9-10 studenți abia găsești unul capabil să citească (nu să rezolve) exercițiul.  


Adică, dau un exemplu, abia o zecime pot spune, puși în fața literei Σ că este o sumă, ori în fața semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.  


Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată și el că studenții nu au capacitatea de a relaționa cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărțile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net și alte asemenea suprasimplificări.     


 La facultățile de teologie ortodoxă s-a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche. Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocși nu mai conține oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creștinismului răsăritean. De latină și ebraică nu mai are rost să vorbim. La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca există cursuri de „rattrappage” (aducere la zi a cunoștințelor lingvistice fundamentale).  


Tradițional, facultățile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenților, aceasta fiind treaba liceului. Rostul unui examen de admitere cu mulți candidați era acela de a-i selecta pe cei mai sârguincioși dintre ei, pe cei cu vocație manifestă pentru limbi străine, capabili să facă față unui parcurs ulterior în științele limbajului și ale literaturii. Însă mai nou vin studenți care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistența unui profesor.  


Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr-un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment falimentul calității a avut loc la scară largă, și acesta nu trebuie să fie un secret pentru nimeni.  


Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescența prostiei în sine), nicio facultate nu s-a închis din motiv de studenți impostori. Avem cursanți la matematici superioare care n-au făcut analiză matematică în liceu. Avem absolvenți de filosofie care n-au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originară a unui Platon sau a unui Kant.  


Avem teologi care nu posedă subtilitățile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru. Avem absolvenți de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală. Dar facultățile lor, fără excepție, și-au crescut numărul de studenți, trădând ideea de intelectual și de universitas. Prostia există, a venit peste noi, ne-a cucerit și ne-a paralizat orice reacție.  


Suntem învinși, suntem sub ocupația cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munți, nu există nicio mișcare de rezistență. Dacă am fi un butic de cartier și am da faliment, am închide și am merge acasă.      


Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă și să ne scriem tratatele la lumânare din atâta lucru. În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviți, cum zicea Darwin, ci pentru că preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.  


Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universitățile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma.  


Pentru el totul s-a simplificat atât de mult încât deșteptul nu mai poate fi sesizat, nu-l mai poți pune în valoare, e sacrificat la nivel de sistem. Sunt atât de mulți idioți încât, dacă am mai ține la inteligență, la sârguință și la lucrul bine făcut, ar trebui să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituții publice și private.  


Ar trebui să afișăm pe biroul primului-ministru: Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie vrednic.  


Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcționari, profesori, medici, polițiști și preoți. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l-a pedepsit vreodată: prostia.  


Ne-am imaginat până acum că viața sancționează prostiile, și probabil că în sistemele vii lucrul acesta s-a petrecut fără greș, acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proștii cred că au învins totul, inclusiv viața.  


Așteptați-vă la o multiplicare exponențială a numărului de „accidente”.  


   Vorba spumosului profesor Grigore Moisil:


 „Legea nu interzice nimănui să fie imbecil!”

$$$

 "Si pudiera vivir nuevamente mi vida"-

Dacă aș putea să îmi trăiesc viața din nou


Jorge Luis Borges.


Dacă aș putea să îmi trăiesc viața din nou

Data viitoare, o să încerc să fac mai multe greșeli

Nu o să încerc să fac totul perfect, o să mă relaxez mai mult

Aș fi mai nebunatic decât am fost,

Aș lua mai puține lucruri în serios

Aș fi mai puțin cusurgiu.

Aș accepta mai multe riscuri, aș merge în mai multe excursii,

Aș privi mai multe apusuri

Aș urca mai mulți munți și înota în mai multe râuri

M-aș duce în mai multe locuri în care nu am fost

Mânca mai multă înghețată și mai puțină fasole.

M-ar preocupa mai mult probleme reale și mai puțin cele imaginare

Am fost una dintre acele persoane care au trăit

cu sensibilitate și meticulozitate fiecare minut al vieții lor.

Desigur că am avut momente de fericire

Dar dacă m-aș putea întoarce înapoi în timp, aș încerca

să am numai momente bune

Dacă nu știți – din asta este făcută viața

Nu o irosiți acum!

Am fost o persoană care nu mergea nicăieri

fără termometru, o sticlă de apă fierbinte, o umbrelă

și o parașută. Dacă aș putea trăi din nou

Aș călători cu mai puțin bagaj

Dacă aș putea trăi din nou aș începe

să merg cu picioarele goale la începutul primăverii

și aș continua să fac asta până la sfârșitul toamnei.


M-aș da în mai multe carusele

Aș contempla mai multe apusuri și m-aș juca mai mult cu copii

Dacă aș putea avea o altă viață în față

Dar am 85 de ani vedeți voi și știu că o să mor.

$$$

 BASARABIA 


Eugen LAURIAN 


Nu cred că ți-ai dorit să fii departe 

de tot ce este, și se simte, românesc...

Nu cred că poate cineva, chiar supraomenesc,

să mi te-ndepărteze... spre a ne desparte...


Constrânsă cred c-ai fost ca să te târșii

de cei ce ți-au dorit o crudă soartă,

de-a trebuit ca, doar cu pașapoarte,

să-și vadă, proprii fii, a lor obârșii...


Mai cred că și-au făcut nădejdi deșarte

că te vor ține-n plasa lor pe veci...

să trebuiască-ntruna să te pleci,

să nu mai ridici capul pân’ la moarte...


Dar n-au știut că-n drum spre mântuire,

te vei trezi-ntr-o bună zi din somn

și, amintindu-ți că ești os de domn,

vei și pleca, pe drumul tău, spre nemurire...


Te-aștept ! Te-aștept de douăzeci de ani

să mi te-alături, iarăși, ca ’nainte

spre-un țel comun... cu-aceleași jurăminte

de-a fi, din nou, popor de suverani...


Adună-ți fiii, toți, din locuri asasine, 

împrăștiați, aiurea, de imperii...

Și-adună-ți toți nepoții, din Siberii,

spre-a reveni pe plaiuri carpatine.


Vom fi, din nou, mai vajnici împreună

și vom scăpa, mai lesne, de necazuri...

Și vom țâșni, năvalnic, din zăgazuri

spre-un viitor mai sigur... și-o patrie comună !


Eu știu, nu ți-e ușor... și nici la îndemână

s-o rupi cu vechiul drum, spre neștiute-azururi...

Dar, ți-amintesc: suportul tău, de-a pururi,

e vița ta... și limba ta română !


Având aceeași limbă și sorginte,

vom dăinui în veci, de bună seamă !

Dar, spune-mi, îmi ești soră... sau ți-s mamă?

Și cum ai vrea ca mama să te-alinte?


Bragadiru – 28 noiembrie 2015

Din volumul de poezii „Calea spre sapiență” apărut la Editura Favorit.

$$$

 20 iunie


Inaugurarea „Podului Prieteniei” de pe Dunăre.


La data de 20 iunie 1954 a fost inaugurat „Podul Prieteniei” de peste Dunăre dintre orașul Giurgiu și orașul bulgăresc Ruse. Pe atunci, cel mai mare pod combinat (rutier și cale ferată) din Europa, acest pod a fost construit în doi ani și jumătate, în colaborare cu alte țări comuniste și cu ajutorul financiar al sovieticilor care au insistat ca podul să fie numit „Podul Prieteniei” pentru a reliefa „relațiile prietenești” dintre țările supuse Moscovei. 


Adevărul este că acest pod, deși era deosebit de necesar pentru ambele țări, în condițiile grele de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, atât României, cât și Bulgariei le lipsea posibilitatea de finanțare a acestui grandios proiect.


 Astfel, liderii celor două țări comuniste din acea vreme au discutat la Moscova despre acest lucru și au obținut acordul lui Stalin, care a decis să participe la construcția podului, acceptând să pună la dispoziție utilajele care lipseau României și Bulgariei și ce era cel mai important, să finanțeze aproape integral construcția acestui important obiectiv. 


Însă adevăratul motiv pentru care Stalin a fost de acord cu construcția podului se presupune a fi dorința liderului de la Kremlin de a avea la îndemână un mijloc rapid de a intervenii în zonă, mai ales că exista deja diferendul cu Iugoslavia lui Tito. 


Astfel, lucrările la acest pod au debutat la începutul anului 1952 și s-au încheiat în 1954, mai precis pe 20 iunie, când a avut loc inaugurarea oficială a impresionantei construcții de pe Dunăre.


 Podul Prieteniei a fost construit pe două nivele, unul rutier și unul feroviar, având și un trotuar pentru pietoni, iar în plus, este singurul pod mobil de peste Dunăre, care are posibilitate de a se ridica atunci când trec ambarcațiuni mai înalte.


 „Podul Prieteniei” româno-bulgare a fost folosit masiv de propaganda comunistă pentru a reda „relațiile perfecte” dintre România și Bulgaria, liderii celor două partide comuniste, Nicolae Ceaușescu și Todor Jivkov, făcându-și un obicei din întâlnirile cu „semnificație istorică” chiar pe pod, în cadrul deselor întâlniri bilaterale.

$$_

 Olteanul Gruia


,, ȘI O ALTFEL DE ISTORIE. 


Haiducul Gruia Novac un nume legendar.


Dunării fac turcii vad,

Trăsnet este Gruia.

Șapte popi la Țarigrad

Cîntă: „Aleluia !”.


Un nume legendar mai ales printre țăranii români, care a străbătut secolele. Împreună cu tatăl său, la fel de cunoscutul Baba Novac, a luptat mai întâi în oastea lui Mihai Viteazul. Ulterior, după asasinarea acestuia, dar și a părintelui său, a continuat să haiducească, lovindu-i fără milă atât pe turci, cât și pe boieri.

     Cine a fost haiducul Gruia Novac?

Haiduc legendar pentru români, în special pentrui cei din zona Olteniei, Gruia Novac a fost fiul la fel de vestitului Baba Novac, haiduc și căpitan în oastea lui Mihai Viteazul.

     Nu se știe cu precizie când s-a născut, dar cum tatăl său se născuse în 1530, în Serbia, dintr-o mamă româncă și un tată originar din Valea Timocului, putem presupune că a venit pe lume în jurul anilor 1555 - 1560. Mai ales că a fost și cel mai mare dintre fiii lui Baba Novac.

     Despre Gruia au apărut numeroase balade şi chiar jocuri de Anul Nou, denumite „banda lui Novac”. Gruia Novac vine dintr-o epocă a eroismului românesc, fiind legat de campaniile lui Mihai Viteazul.

     La fel ca părintele său, a fost un adversar neînduplecat al otomanilorr, cei doi apucând să și lupte împreună sub stindardul voievodului.

     Pentru că şi el era bun luptător, Mihai Vodă i-a dat și lui Gruia grad de căpitan. Ştiind bine limba turcească, a fot trimis de domnitor, de mai multe ori, pe ascuns, iscoadă în Imperiul Otoman, ca să afle de eventuale planuri de atac ale acestora asupra Țării Românești.

     Într-una dintre aceste misiuni ar fi avut loc și o întâmplare cea fost consemnată într-una dintre baladele dedicate lui Gruia Novac. Pe versurile acesteia în Moldova se execută un joc numit „Banda lui Gruia”.

      Ele vorbesc despre o aventură a haiducului la Țarigrad (Istanbul) şi relaţia acestuia cu hangiţa Anica. Practic, haiducul bea tot vinul hangiţei, dar nu mai plăteşte. 

     Balada continuă cu denunţarea haiducului la autorităţi şi aventurile acestuia pentru a se salva. În cele din urmă între hangiţă şi voinicul oltean se leagă o idilă.

      Tot de una dintre incursiunile haiducului la Stambul se leagă și povestirea „Novac, Gruia și corbul năzdrăvan”, pe care o găsim în cunoscuta carte scrisă de Dumitru Almaş, „Povestiri istorice”.

      Nu se știe dacă povestea are legătură cu întâmplarea din baladă, dar în ea se istorisește că Gruia este prins, într-o zi, de slujitorii sultanului carei l-au vârât în temnița cumplită de la Edicule, „închisoarea celor Şapte Turnuri, conform istoriiregasite.wordpress.com.

      Acolo, Gruia jelea cu inima plină de dorul de țară și îndurerat de situația în care se găsea și care părea fără scăpare.

      Iar povestirea continuă așa:

„Văzând Baba Novac că feciorul nu i se mai întoarce din împărăţia turcească, mult s-a întristat. „De bună seamă”, zicea,” mi-am pierdut feciorul„.

     Dar iată că, dintre atâtea păsări câte treceau pe deasupra închisorii celor Şapte Turnuri, una, un corb mare, negru şi năzdrăvan, s-a oprit la fereastra zăbrelită unde jelea Gruia.

     Năzdrăvan fiind, a înţeles suferinţa şi dorinţa arzătoare a prizonierului: a luat în plisc inelul dat de Gruia şi a zburat în Ţara Românească, la curţile novăceşti.

      A poposit chiar în nucul sub care dormea Baba Novac. S-a chitit câteva clipe, apoi a deschis pliscul şi a dat drumul inelului în aşa fel încât să cadă drept în barba lui Novac şi să-l trezească din somn.

      Cunoscând inelul, Baba Novac a înţeles că dragul lui fecior era în primejdie de moarte. A mulţumit corbului, dându-i o bucată de carne.

     A îmbrăcat, repede, strai călugăresc. A pus paloş şi un buzdugan în desagă, împreună cu câteva pungi cu aur. Apoi a încălecat voiniceşte şi a purces, vultureşte, spre Istanbul. Ajungând acolo, s-a dus de-a dreptul la închisoarea unde zăcea Gruia şi a zis paznicilor: „Plătesc cu aur libertatea fiului meu!””, scrie Almaș în lucrare.

      Când au văzut pungile cu aur, turcii au dat năvală să-l ia. Baba Novac atâta a aşteptat: a scos iute buzduganul din desagă, a rupt zăvorul închisorii, l-a eliberat pe Gruia şi i-a dat paloşul strigându-i: „La luptă, băiete!”.

     „Bătându-se voiniceşte, au doborât toţi paznicii, au încălecat pe cai, şi-n goana mare au alergat până în Ţara Românească, la curţile novăceşti.

      Iar de atunci corbul a rămas o pasăre ocrotită de oameni: pasărea care l-a salvat de la moarte pe Gruia lui Novac”, se mai consemnează în „Povestiri istorice”.

     După ce tatăl său a fost executat într-o manieră cumplită prin vicleșugul generalului Gheorghe Basta, Gruia a dus mai departe moștenirea acestuia.

     A continuat să haiducească alături de fraţii şi aliații săi, atacând în special garnizoanele otomane dar şi ciambulurile tătărăşti care veneau după pradă.

     Totodată se spune că atacau pe cei închinaţi turcilor, în special boieri și acționau în pădurile Bucovăţului, în jurul Craiovei ,dar şi în Mehedinţi sau Gorj. 

     Nu e cunoscută data marții haiducului, nici felul în care a murit, dar legenda sa a fost transmisă peste secole, prin viu grai, de țăranii români, care nu i-au uitat niciodată pe Gruia, dar nici pe tatăl acestuia, Baba Novac.

$$$

 MIRAJUL DEZERTĂRII


In momentul intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial, colonelul Walter Nicolai, seful Serviciului de spionaj militar german, si colonelul Max Ronge, din partea spionajului militar austro-ungar, au ajuns la con­cluzia ca in Romania putea fi corupt oricine, de la granicerul aflat in post, pana la cel mai inalt functionar al tarii. Acestora li se adaugau ofi­terii si politicienii cu vederi filo-germane, precum si mosierii, care aveau relatii economice cu Germania, Austria si Ungaria. Pe langa generalul Alexandru Zotta, sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, au mai fost acuzati de tradare cei care trebuiau sa vegheze la apararea patriei strabune.


Un alt caz de inalta tradare prin de­­-zer­tare a avut loc la sfarsitul lunii ianuarie 1917, cand colonelul Ale­xandru Dimitrie Sturza a trecut Muntii Vrancei si s-a predat la inamic. Dezertorul nu facea parte din categoria transfugilor anonimi. Era fiul fos­­tului prim-ministru Dimtrie Sturza si ginerele lui Petre Carp, fost prim-ministru si presedinte al Partidului Conservator. Ofiterul fusese recrutat din timp de agentii Serviciului german de spionaj. Ceva mai tarziu, a intrat in vizorul Serviciului Secret roman, care raporta gene­ralului Averescu orice miscare a subiec­tu­­lui. Despre unele incercari conspirative ale celui suprave­-gheat, generalul Averescu a intocmit un raport acuzator, pe care l-a inaintat regelui. Dintre numeroasele exemple, este edificator cel cules din pagina 78 a lucrarii Cu­lisele Romaniei, de Paul Stefanescu (Edi­tura Obiec­tiv, Craiova, 2003).


Incepand cu data de 9 decembrie 1916, cand Brigada a 7-a, pe care o comanda, a intrat in lupta directa cu trupele germane si austro-ungare, in mod inexpli­-cabil, Sturza a dat ordin de retragere, desi avea intariri considerabile, forta de atac a adversarului fiind mult inferioara. Doua saptamani mai tarziu s-a retras, in asa fel incat, prin bresa de 10 kilometri, inami­cul a inaintat fara nicio impotrivire.


In final, generalul Averescu a dat or­din ca Sturza sa fie schimbat din functie, iar colonelul tradator si-a dat seama ca inten­tiile sale au fost deconspi­rate. Pentru a se salva, s-a hotarat sa trea­ca linia frontului, in tabara dusmana. Ca sa nu aiba surprize, la 23 ianuarie 1917 a mers la lt. colonelul Crainiceanu si i-a cerut sa dea dispozitie trupei sa nu impuste trans­fugii care vor trece hotarul. In acest fel, colone­lul Sturza si aghiotantul sau, locotenentul Wachman, au trecut nestinghe­riti spre pozitiile germane, care stiau consemnul.


A doua zi, colonelul Sturza a tinut o cuvantare in fata prizonierilor romani, cazuti la germani: Cine vrea sa contri­buie cu noi a recladi tara noastra, sub ocrotirea germana, n-are decat sa isca­leasca si va fi scos din prizonierat. La 27 ianuarie 1917, a convins 40 de prizonieri sa lupte de par­tea Puterilor Centrale. Pentru a recruta cat mai multi romani, a tiparit afise care ce­reau pactizarea cu inamicul: Eu, colonelul Alexandru Sturza, cu care ati luptat cot la cot, va cer repede sa va hotarati, caci tara si ostirea au ratacit sub conducerea nepriceputa a unor capete slabe. Am fost ama­giti prin cuvinte insela­toare despre un ideal national. Ati va­­zut cum acest ideal s-a prabusit, din cau­za usurintei si ticalo­siei lor. Lepadati-va de acei care v-au in­selat amar. Ati jurat cre­din­ta ta­rii roma­- nesti, iar nu unor netrebnici care va duc la pieire. Daca aveti incre­­dere in bratul vostru, in mintea si sfatul meu, veniti indata la mine, in Muntii Vrancei.


La 28 ianuarie, orele 8, colonelul Sturza s-a intalnit din nou cu lt. colonel Crainiceanu, pe care l-a convins sa se predea la inamic, im­preu­na cu efectivele regimentului 25, al carui comandant era. Intal­- nirea lor a fost supravegheata de ofiterii romani de contrainformatii, care i-au instiin­­tat pe generalii Grigorescu si Averescu. A urmat procesul. Curtea Martiala, prin Deci­zia nr. 33, din 26 februarie 1917, i-a condamnat la moarte, in contumacie, pe colonelul Sturza si pe locotenentul Wachman, pentru tradare si trecere in slujba dus­manului. Lt. colonelul Crainiceanu a fost judecat, degradat (la gradul de soldat), con­dam­­nat la moarte si executat. In timp ce Bucu­restiul se afla ocupat de trupele germane, colonelul Alexandru Dimitrie Sturza lucra in birourile Ministerului de Interne, transmitand date serviciilor de spio­naj germane. Dupa raz­boi, s-a stabilit defi­nitiv la Charlottenburg, in fostul oras german care a devenit cartier vestic al Berlinului.


Analistii militari ai acelor vremuri au ajuns la concluzia ca, daca Romania ar fi intrat in razboi cu cel putin doua luni mai devreme, rezultatele ar fi fost altele, cu pierderi mult mai mari pentru Austro- Ungaria. Momentul a fost gresit ales de aliatii italo-franco-englezi, pentru usura­rea situa­tiei de pe fronturile vestice. Au existat probleme mari in mul­te privinte, precum slaba dotare cu armament sau nivelul de instruire necorespunzator. Taranii romani soldati erau analfabeti in proportie de 75%, in timp ce in armata germana nu existau nestiutori de carte. Cu toate acestea, trada­rile se fa­ceau la varf. Protagonistii erau generali, colonei si politicieni, cuprinsi intr-o lunga lista.


In cartea Istoria razboaielor, din 1968, a lordului Bernard Montgomery (maresal al Marii Britanii), la pagina 411 este citata previziunea unui analist polo­nez, Ivan Bloch. Inca din 1898, acesta atragea atentia ca, 16 ani mai tarziu, va izbucni un razboi total: Soldatii se vor ingropa in pamant, vor folosi arme cu tragere rapida, care vor secera ofensiva adversa. Macelul general va fi enorm. Sarcinile vor fi zdrobitoare, resursele se vor epuiza, ducand la mizerie, foamete si faliment national.


Dupa doi ani de neutralitate, Roma­nia a intrat in razboi total nepregatita. Marele om politic Ionel Bratianu a consi­-derat ca este mai bine ca tara sa se alieze la Antanta Cordiala (Franta, Marea Britanie, Italia si Ru­sia), pentru ca, gandea el, Pute­-rile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria si Turcia) nu puteau face fata unui razboi de durata. Intrarea in razboi a Romaniei, la 27 august 1916, a dat peste cap strategia Pu­terilor Centrale, care au fost nevoite sa retraga 40 de divizii de pe fronturile vestice si sa le arunce contra Romaniei. Dezechi­librul de forte i-a avantajat pe francezi, italieni si britanici, care au avut o sarcina mult mai usoara.


Dorind sa patrunda spre Bucuresti prin Valea Prahovei, germa­nii si austro- ungarii au intampinat o mare rezistenta romaneas­ca. Au incercat si pe Valea Oltului, fara sa-si atinga obiectivul. In final au reusit, trecand prin Valea Jiului. La 6 decembrie 1916, dupa 100 de zile de la inceperea luptelor, soldatii Puterilor Centrale marsaluiau prin Bucuresti, fara sa intampine vreo rezistenta. Armata ro­mana, impreuna cu guvernul si institu­tiile centrale se retrasesera la Iasi, spe­rand intr-o minune viitoare. Tezaurul tarii a fost expediat la Moscova, pe un drum fara intoarce­re, epi­sod care va fi detaliat in viitor. La sfarsitul razboiului, pierderile totale ale Romaniei aveau sa fie de 2.330 de ofiteri, 217.016 sol­dati si peste 300.000 de morti din randu­rile populatiei civile. O parte din aceste date au fost selectate din volumul Democratia hienelor, scris de colonelul Florian Garz (Editura Obiectiv, Craiova, 2002), precum si din marturisirile bunicului meu, Dumitru Datcu, fost combatant in acel razboi.


Tot in perioada respectiva si-a desfa­surat activitatea tradatorul Bernard Rosenthal, alias Bizon Rozescu. Timp de doi ani, spionul a fost coordonat si platit de colo­ne­lul Maximilian Von Randa, care era atasat militar la Legatia din Bucuresti a Austro-Ungariei si facea parte din Serviciul Secret al acestei tari. Pe de alta parte, Bernard Rozes­cu lucra si pentru Serviciile Secrete ale Rusiei. In 1918, cand trupele germane au inceput sa se retraga spre Ardeal, a plecat si el, fiindca altfel il astepta moartea in fata plutonului de executie. Dupa un scurt periplu la Buda­pesta si Viena, unde lucra pentru Serviciile Secrete ale acestor tari, in final si-a piedut urma, in Germania.

$$$

 „MÂNDRA CRĂIASĂ, A LUMII MIREASĂ”


Miorița prezintă dorul omului după extrema cunoaștere a valorii sale absolute, pe care o caută printre stele și divinități. Vorbele ciobanului despre nunta sa cosmică exprimă strădania spirituală a omului de a se eterniza în cer. Ciobanul din Miorița, altfel spus omul în general, căutând divinitatea în cer, își caută propria sa esență divină. Veșnicia pe care omul o acordă zeităților, este nemurirea pe care și-o acordă sie însuși.


Năstrușnica idee, cum că ciobanul din Miorița e pedepsit la moarte și acceptă moartea cu resemnare, a fost lansată de către Jules Michelet. El, Edgar Quinet și alți romantici francezi au confundat ciobanul din Carpați cu anti-eroul Julien Sorel, din Roșu și negru de Stendhal, care refuză să fie salvat de la pedeapsa cu moartea. Și, cum Parisul ținea diapazonul culturii, nimeni nu s-a îndoit de inteligența francezilor. Academicianul suedez Strandberg – contemporan cu Alecsandri și care a tradus în suedeză Miorița după traducerea germană a lui Kotzebue – explică mândra crăiasă a lumii mireasă din Miorița astfel: „moartea este o regină puternică, acea mireasă care n-a înșelat pe nimeni.” Toți cercetătorii Mioriței, inclusiv Lucian Blaga și Mircea Eliade, consideră că nunta cosmică a ciobanului este o transcriere stilistică a morții, o moarte adevărată. Toți înțeleg această figură de stil ca un eufemism. Însă ei spun că e alegorie. Orice altă interpretare e stigmatizată. Interpretarea de până acum a Mioriței se sprijină pe o documentare insuficientă și pe confuzii metodologice.


Adrian Fochi face grave erori metodologice în monumentala sa monografie, dar are meritul de a ne avertiza că orice studiu al Mioriței trebuie să pornească de la toate variantele ei. Am analizat, în cartea Miorița. Izvorul nemuririi, 973 de variante din trei antologii.


Mândra crăiasă e înlocuită în multe variante cu o Fată Frumoasă, ce apare pe munte și caută ciobanul. Ea poartă întotdeauna un obiect galben, așadar un simbol solar. Ea este o altă întruchipare a divinității din cer. În unele variante, sunt trei ciobani, frați: Fratele cel mare Pleacă să se-nsoare cu Sora soarelui Şi-a pământului. Deci ea este o ființă mitologică, uranică și chtonică. Uneori e înlocuită cu o fată de împărat, de crai, de maior, de popă sau de oameni săraci. Ea îl respinge pe fratele mai mare, apoi pe cel mijlociu, spunând că îl preferă pe cel mai mic: C-ăla-i mai voinic, C-are oi mai multe, Mândre și cornute, Și berbeci bălțați Și câni mai bărbați. Aici intervine în acțiune mioara năzdrăvană și spune că fratele cel mic va fi ucis de frații lui la apus de soare, cum știm din mai multe variante. Cercetarea anterioară consideră că Fata Frumoasă e nimfomană, vede un „conflict erotic”, o „rivalitate amoroasă” și un fratricid „din motive sentimentale.”


S-a scăpat din vedere că același cadru sau șablon narativ se regăsește în multe basme românești, pe care Ion Creangă le-a prelucrat în prima parte din Povestea lui Harap-Alb: Un crai își trimite la drum cei trei fii, unul după altul, să se însoare cu o fată de împărat. Frații cei mari nu reușesc să treacă testul de curaj și bărbăție. O babă umilă testează mărinimia fratelui mic și îi spune ce și cum să facă pentru a se pregăti de drum, apoi se vede că ea e zână și se înalță la cer. El face cum i s-a spus, pleacă la drum și e atacat de urs. Trece proba bărbăției și poate merge mai departe să se însoare cu fata împăratului.


Rolul mioarei în Miorița poate fi comparat cu rolul zânei din basme. Ambele au la început o înfățișare umilă, iar după aceea își arată însușirea supranaturală. Ele nu sunt un oracol, ci îl sfătuiesc spiritual. Au rolul de mistagog, de călăuz pe drumul eroului spre lumea suprasenzorială și spre o nuntă sfântă (hierogamie). Atât mioara cât și zâna sunt divinități din religia naturii, provin dintr-o societate matriarhală și îl călăuzesc într-o misiune mitologică. Ambele pot simboliza arhetipul matern și Anima chtonică a omului, analizate de C. G. Jung, Ambele îl călăuzesc pe erou să-și unească Eul său cu Anima sa uranică. Ele îl îndeamnă și să apeleze la ajutorul unui câine sau al unui cal. Aceste animale pot fi simboluri pentru Animus, partea bărbătească a sufletului.


Variantele în care cercetătorii anteriori văd „rivalitatea amoroasă” între ciobani sunt croite după același șablon narativ ca și alte basme bine-cunoscute. Ciobanul din Miorița trece o probă comparabilă cu a eroilor din basme și poate fi asemănător cu ei. Acest cadru narativ din Miorița și din basme prezintă selectarea unui erou pentru un ritual de inițiere în vederea însurătorii cu un personaj mitologic feminin. Reușita depinde de faptul că personajul principal este al treilea frate și are însușiri superioare, însă el are nevoie și de îndrumările unui mistagog. Mistagogul e chiar alter ego-ul lui.


Cifra trei în Mioriţa, ca și în basme, nu are de a face cu cantitatea, ci este o unitate în sine, indivizibilă, care exprimă o calitate tainică, metafizică. Fratele cel mai mic – dintre ciobanii din Miorița sau dintre fii craiului din basme – are calitatea specială de a fi al treilea. Este predestinat pentru ceva special, pentru însurătoarea cu sora soarelui și a pământului sau cu altă ființă mitologică. Poetul alege cuvinte ce nu se pot traduce în vreo altă limbă fără pierdere: să se-nsoare cu sora soarelui. Cum traducem să se însoare în soare?


Transmiterea orală a variantelor a coborât divinitatea din cer pe pământ și a făcut-o să ajungă o fată de maior. Ea poate fi descrisă cu detalii etnografice oricât de amănunțite, însă totuși rămâne o icoană vorbită, iar ca toate icoanele, ea este o metaforă. Mireasa care sălășluiește în cer sau apare pe munte e termenul concret al alegoriei unirii ciobanului cu universul nemărginit și nesfârșit. Toate aceste mirese sunt icoane ale unei zeități. Creatorii Mioriței vor să spună același lucru pe care l-au spus mulți alții despre călătoria fantastică a omului în sfera suprasensibilă, unde obține preafericirea și sentimentul nemuririi, fie și măcar pentru o clipă, cum spera Faust al lui Goethe.


Versurile în care cercetătorii anteriori au văzut trivialități erotice sunt o imagine dintr-o alegorie ce prezintă selecția unui erou mitologic, în vederea unui fenomen bine-cunoscut în fenomenologia religiilor. Eroul ales ajunge să obțină cel mai înalt grad de conștiință de sine însuși și despre lume. Miorița tratează o problemă psihologică și spirituală universal umană, expusă codificat cu mijloace poetice. Ciobanul din Miorița nu este un simplu cioban din Carpați. El este un personaj mitologic ce reprezintă omul în general și perfecțiunea umană absolută, creat de către înțelepciunea autorilor colectivi ca un model de urmat, de către orice om care pricepe mesajul străbun.


Nu poate fi vreun conflict erotic între cei trei frați din Miorița. Este același lucru cu competiția dintre cei trei frați din basme și descrie selecția celui mai apt pentru un rit de inițiere. Rostul acestui rit de pasaj este să îl califice pe eroul principal în vederea unificării lui cu divinitatea. Nu poate fi vorba de o aventură într-un peisaj geografic sau astronomic. Totul se petrece într-un peisaj fabulos din sufletul ciobanului sau al eroului din basme. Sub toate chipurile miresei este aceeași divinitate, uneori uranică alteori chtonică, iar nunta e întotdeauna o hierogamie, oricât s-au știrbit versurile și imaginea ei.


Mireasa cosmică este regină în cer pe o gură de rai, unde ea uneori e adusă de niște cai cerești, iar ciobanul se află pe o gură de rai pe munte. Există o concordanță între peisajul geografic în care se află ciobanul și teritoriul metafizic al zeiței la care se gândește el. El proiectează starea sa sufletească asupra naturii și combină imagini lăuntrice cu imagini exterioare, la fel ca alți mari poeți. Uneori, zeița e sora soarelui, iar soarele și lumina lui fizică pot fi o metaforă pentru strălucirea metafizică a divinității. Toate întruchipările divinității, ca mireasă în cer sau pe munte, sunt imagini închipuite, un fel de icoane zugrăvite prin cuvinte, ce pot simboliza abstracțiuni: frumuseți spirituale.


Personalități celebre, ca Omar Khayam, Firdousi, Saadi, Hafez și alți mari poeți persani, sau Beda Venerabilis, Bernard de Clairvaux, Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius, Ioan al Crucii și sumedenie de alți autori de texte considerate mistice, precum Cântarea Cântărilor din Biblie, folosesc imaginea concretă a unei mirese sau un echivalent pentru a exprima termenul abstract: sufletul omului aflat în extaz poetic atât de intens încât e simțit ca o nuntă cosmică, de o puritate spirituală și o sfințenie religioasă. Ioan al Crucii scrie despre unirea lui cu Mireasa-Suflet (el alma de la novia sau the bride-soul). Metafora e clară ca o ecuație matematică. Cercetătorii anteriori nu s-au gândit la acești autori, care folosesc imaginea miresei ca metaforă pentru sufletul lor extaziat de frumusețea naturii înconjurătoare, într-o nuntă cosmică cu o divinitate feminină.


Toate miresele din toate variantele Mioriței sunt termeni imagine într-o alegorie al cărei termen abstract e sufletul ciobanului, adică al omului în general. Divinitatea din cer sau fata de pe munte sunt o proiecție a sufletului său. El transpune unirea sa cu Mireasa-Suflet pe întreg universul, adică se eternizează în univers. Sensul moral în Miorița este că omul conștientizează sufletul său și esența divină a universului, își externalizează sufletul descătușat de corp și îl proiectează pe cer. Omul devine conștient de structura sa divină și se îndumnezeiește.


Miorița prezintă dorul omului după extrema cunoaștere a valorii sale absolute, pe care o caută printre stele și divinități. Vorbele ciobanului despre nunta sa cosmică exprimă strădania spirituală a omului de a se eterniza în cer. Ciobanul din Miorița, altfel spus omul în general, căutând divinitatea în cer, își caută propria sa esență divină. Veșnicia pe care omul o acordă zeităților, este nemurirea pe care și-o acordă sie însuși.


Sursa:


Identitatea Românească

$$$

 WILLIAM BLAKE


William Blake a fost un om cu multe talente: gravor, poet, scriitor, pictor și mistic.


Deși opera sa a captivat imaginația multora, a fost în mare parte neapreciat în timpul vieții sale. A lucrat ca gravor, precum și ca poet, scriitor și artist. Este probabil cel mai bine cunoscut pentru poemul „Și a făcut acele picioare în timpuri străvechi”, care în 1916 a fost pus pe muzică de muzicianul Sir Hubert Parry în imnul „Ierusalim”.


William Blake a creat opere emblematice atât în cercurile literare, cât și în cele artistice și a fost puternic influențat de schimbările sociale și de contextul politic al epocii sale. Originală, experimentală și mistică, opera sa continuă să fascineze secole mai târziu.


Povestea sa începe în Soho, Londra, unde s-a născut pe 28 noiembrie 1757, al treilea dintre șapte copii. Blake nu provenea dintr-o familie foarte bogată: tatăl său lucra doar ca ciorapier, dar eforturile sale literare și artistice au fost susținute de ambii părinți.


Educația formală a tânărului William a fost scurtă, deoarece a mers la școală doar până la vârsta de zece ani pentru a învăța să citească și să scrie. Cu toate acestea, părinții săi i-au dat seama de potențial și, deși a abandonat școala, a fost înscris la un curs de desen în Strand.


William a avut o copilărie confortabilă și i s-a oferit multă libertate, mai ales după ce și-a terminat educația formală. Și-a petrecut o mare parte din timp călătorind prin Londra și prin zonele rurale, iar în acest moment a avut prima sa viziune a unor „aripi angelice strălucitoare” într-un copac din Peckham Rye. Aceasta avea să fie prima dintre multe. Viziunile continue ale lui Blake de-a lungul vieții sale aveau să aibă un efect proeminent asupra operei sale.


Ceea ce a devenit curând clar a fost că tânărul băiat avea nevoie de libertate pentru a găsi o modalitate de a se exprima. În această perioadă a putut citi mult, alegând subiectele care îl interesau cel mai mult. A respins literatura populară a vremii sale și a favorizat alte epoci, cum ar fi cea elisabetană, cu autori precum Ben Jonson șiShakespearetexte dominante, precum și texte mai vechi. Blake a avut, de asemenea, puternice influențe religioase: Biblia a devenit o sursă constantă de inspirație și va apărea în diverse forme în opera sa.


Blake avea să beneficieze de timpuriu de influențele artistice care i-au permis să experimenteze cu diferite medii, găsind stilul care i se potrivea cel mai bine. Între timp, tatăl său a cumpărat mai multe desene din antichitatea greacă pentru tânărul William, pentru a le copia prin gravuri. Prin acest proces, a intrat în contact cu o serie de artiști renumiți, printre care Michelangelo, Rafael și Dürer. Astfel, Blake a beneficiat cu siguranță de sprijinul părinților săi, care i-au finanțat și facilitat eforturile artistice.


La vârsta de paisprezece ani, a fost ucenic la gravorul James Basire, care i-a recunoscut talentul natural. Aceasta a fost o perioadă de mare învățare, în care a putut studia gravura și a descoperit o nouă pasiune pentru arta medievală și tot ce ține de stilul gotic. Aceasta s-a dovedit a fi foarte rodnică, deoarece desenul de picturi murale înAbația Westminsterl-a ajutat să-și dezvolte propriile idei și să-și alimenteze pasiunea pentru arta gotică.


La vârsta de douăzeci și unu de ani, ucenicia lui Blake se apropia de sfârșit, iar ulterior a devenit gravor copist calificat pentru a-și câștiga existența. A fost angajat de librari să graveze ilustrații pentru romanele pe care intenționau să le publice, inclusiv pentru romane precum „Don Quijote”.


În timp ce lucra ca gravor, a fost admis ca student la prestigioasa Școală de Design a Academiei Regale de Artă, unde lucrările sale au fost expuse într-o expoziție. Cu toate acestea, Blake nu a apreciat stilul și abordarea inițiate de președintele școlii, Joshua Reynolds, deoarece nu-i plăceau lucrările acelor artiști la modă la acea vreme.


Între timp, Blake s-a trezit prins în revoltele lui Gordon când a fost luat prins de gloata care se îndrepta spreÎnchisoarea NewgateSe spune că Blake, care a participat la această revoltă, s-a aflat chiar în prima linie în timpul atacului, ceea ce nu este surprinzător având în vedere că nu a fost genul de persoană care să se ferească de confruntare.


În același an, a fost arestat și pentru spionaj, după ce a făcut o excursie de schițe pe râul Medway, în sud-estul Angliei, împreună cu un coleg al Academiei, pe nume Thomas Stothard. Aceasta era o zonă în care se afla staționată o mare parte a armatei, iar cum Marea Britanie purta războaie atât împotriva Americii, cât și împotriva Franței, tinerii studenți erau suspectați că sunt spioni. Curând s-a stabilit clar că erau doar studenți și au fost ulterior eliberați: o fotografie de Stothard a fost folosită pentru a comemora evenimentul.


În viața sa privată, a întâlnit și s-a căsătorit cu o tânără pe nume Catherine Boucher, care i-a devenit tovarășă loială și l-a ajutat în gestionarea afacerilor sale. Sprijinul acordat de ea soțului ei a fost crucial pentru Blake, însă căsătoria a fost puțin surprinzătoare, deoarece Catherine era analfabetă.


Cei doi s-au bucurat de o căsnicie reușită, în ciuda faptului că nu au avut copii: ea i-a apreciat geniul și a crezut în viziunile sale, în timp ce el a ajutat-o să citească și să scrie, precum și să o învețe abilitățile de bază ale desenului și picturii. S-au susținut reciproc până la moartea lui Blake, patruzeci și cinci de ani mai târziu.


Între timp, deși a continuat să lucreze ca gravor, nu și-a uitat cealaltă pasiune, poezia. În 1783, a publicat o colecție de poezii, compuse de-a lungul a un deceniu în tinerețe.


Până acum, munca sa începea să atragă mai multă atenție, în special din partea unor persoane importante precum George Cumberland, care a fost și unul dintre fondatorii Galeriei Naționale.


În 1784, William și fratele său Robert și-au deschis propria tipografie și au colaborat cu editorul Joseph Johnson, o figură radicală a cărei casă a devenit un loc de întâlnire pentru cercurile intelectuale.

Sentimentele lui Blake cu privire la climatul social și politic erau clare: spera la o revoluție, atât în America, cât și în Franța. Împărtășea opinii similare și uneori socializa cu o serie de personaje, inclusiv revoluționarul american Thomas Paine, feminista Mary Wollstonecraft șiWilliam Wordsworth.


Din păcate, în 1787, Blake a trăit o tragedie personală când fratele său, Robert, a murit de tuberculoză la doar douăzeci și patru de ani. Fiind foarte apropiat de fratele său, a simțit pierderea foarte profund. În acest moment, melancolia sa s-a manifestat în alte viziuni despre care susținea că îl vor conduce către un nou stil de tipar, pe care l-a numit „tipar iluminat”.


Cunoscută și sub denumirea de gravură în relief, Blake avea să folosească acest proces în lucrările sale viitoare, inclusiv în unele dintre cele mai faimoase creații ale sale, precum „Cântece de inocență și experiență” și „Căsătoria dintre rai și iad”.


În 1800, Blake a acceptat o invitație din partea poetului William Hayley și s-a mutat din Londra într-o căsuță din comunitatea de coastă Felpham, unde a ajuns să compună „Milton: a Poem”, care includea în prefață inspirația pentru imnul ulterior „Jerusalem”.


Din păcate pentru Blake, relația sa cu Hayley s-a deteriorat curând și a început să întâmpine noi dificultăți când, în 1803, a fost arestat pentru agresarea unui ofițer și ulterior acuzat de sedițiune.

Aceasta se întâmpla într-o perioadă în care pedepsele pentru sedițiune erau extrem de severe; Blake s-ar fi temut pentru viața sa. Din fericire, Hayley a angajat un avocat pentru Blake și, în 1804, acesta a fost găsit nevinovat, iar Blake și Catherine au putut să se întoarcă la Londra, unde au rămas tot restul vieții.


La întoarcerea sa în capitală, Blake a început să lucreze la „Ierusalim” și a început să-și expună lucrările. Din păcate, lucrările sale nu au fost bine primite și au fost întâmpinate cu critici atât de dure încât Blake a intrat într-o stare de spirit fragilă și deprimată, forțându-l să se retragă din activitate.


De-a lungul carierei sale, Blake a fost fascinat de mitologie și misticism, amplificate și mai mult de urmărirea intensă a filosofiei teologului și misticului suedez Emanuel Swedenborg. De-a lungul vieții sale, a trecut prin mari schimbări de dispoziție, suișuri și coborâșuri atât de severe încât mulți l-au etichetat drept nebun. Cu toate acestea, unii i-au recunoscut potențialul artistic, inclusiv George Cumberland, care l-a introdus în Shoreham Ancients, un grup care, la fel ca Blake, respingea tendințele artistice ale epocii lor și îmbrățișa o abordare spirituală.


În această perioadă, Blake, acum în vârstă de șaizeci și cinci de ani, a început să creeze ilustrații pentru „Cartea lui Iov”. A lucrat la gravarea a douăzeci și unu de modele și a devenit din ce în ce mai ocupat, primind comenzi pentru opere de Shakespeare, Biblie și Milton. În 1824, a început să lucreze la un proiect ambițios de a crea 102 ilustrații în acuarelă pentru „Divina Comedie” a lui Dante. Din păcate, proiectul avea să rămână incomplet când a murit pe 12 august 1827.


William Blake a fost o figură excentrică, remarcabilă și radicală, care a lăsat în urmă unele dintre cele mai emblematice opere literare și artistice ale timpului său. Astăzi, opera sa continuă să provoace, să inspire și să captiveze.

$$$

 WALT DISNEY


Disney, Walt (1901–1966), regizor și antreprenor american. Walt Disney a creat un nou tip de cultură populară în desenele animate de lung metraj și în filmele „de familie” cu acțiune reală.


Walter Elias Disney s-a născut în Chicago, Illinois, pe 5 decembrie 1901, al patrulea dintre cei cinci copii ai unui tată fermier canadian și a unei mame din Ohio. A crescut la o fermă din Midwest, în Marceline, Missouri, și în Kansas City , unde a reușit să dobândească niște instrucțiuni rudimentare de artă prin cursuri prin corespondență și cursuri de muzeu de sâmbătă. Ulterior, avea să folosească în desenele animate multe dintre animalele și personajele pe care le cunoștea de la ferma din Missouri.


A abandonat liceul la 17 ani pentru a servi în Primul Război Mondial . După ce a servit pentru scurt timp în străinătate ca șofer de ambulanță, Disney s-a întors în 1919 la Kansas City pentru un ucenicie ca ilustrator comercial și mai târziu a realizat desene animate publicitare primitive. Până în 1922, și-a înființat propriul atelier în asociere cu Ub Iwerks, a cărui abilitate de desen și inventivitate tehnică au fost factorii principali ai succesului final al Disney.


Eșecul inițial l-a trimis pe Disney la Hollywood în 1923, unde, în parteneriat cu loialul său frate mai mare, Roy, a reușit să reia producția de desene animate. Primul său succes a venit odată cu crearea lui Mickey Mouse în Steamboat Willie . Steamboat Willie a fost primul desen animat cu sunet complet sincronizat și l-a avut pe Disney ca voce a unui personaj numit inițial „Mortimer Mouse”. Soția lui Disney, Lillian, a sugerat că Mickey suna mai bine, iar Disney a fost de acord.


Trăind frugal, a reinvestit profiturile pentru a realiza filme mai bune. Insistența sa asupra perfecțiunii tehnice și talentul său de neegalat ca editor de scenariu au propulsat rapid firma sa înainte. Invenția unor personaje de desene animate precum Mickey Mouse, Donald Duck, Minnie și Goofy, combinată cu utilizarea îndrăzneață și inovatoare a muzicii, sunetului și materialului folcloric (cum ar fi în Cei trei purceluși ), a transformat scurtmetrajele Disney din anii 1930 într-un fenomen de succes mondial. Acest succes a dus la stabilirea unor activități secundare extrem de profitabile, controlate de Disney, în publicitate, publicații și produse francizate, care au contribuit la modelarea gustului popular timp de aproape 40 de ani.


Disney și-a extins rapid facilitățile studioului pentru a include o școală de formare unde o întreagă nouă generație de animatori a dezvoltat și a făcut posibilă producția primului desen animat de lung metraj, Albă ca Zăpada (1937). Au urmat alte filme de animație costisitoare, inclusiv Pinocchio, Bambi și celebrul experiment muzical Fantasia . Odată cu Insula Focilor (1948), filmele despre animale sălbatice au devenit o sursă suplimentară de venit, iar în 1950, utilizarea fondurilor blocate în Anglia pentru a realiza filme precum Insula Comorii a dus la ceea ce a devenit produsul principal al studioului, filmele cu acțiune reală, care practic au acaparat piața tradițională „de familie”. În cele din urmă, formula Disney a pus accent pe tehnici de producție ingenioase. Aceasta a inclus, la fel ca în cel mai mare succes al său, Mary Poppins, animații ocazionale pentru a proiecta povești sănătoase și interesante, puternic încărcate cu sentiment și, adesea, muzică.


În 1954, Disney a invadat cu succes televiziunea, iar până la moartea sa, producția studioului Disney se ridica la 21 de filme de animație de lung metraj, 493 de scurtmetraje, 47 de filme cu acțiune reală, șapte filme de aventură din viața reală, 330 de ore de programe de televiziune Mickey Mouse Club, 78 de aventuri de jumătate de oră cu Zorro și 280 de alte emisiuni de televiziune.


Pe 18 iulie 1957, Disney a deschis Disneyland, o proiecție gigantică a fanteziilor sale personale în Anaheim, California, care s-a dovedit a fi cel mai de succes parc de distracții din istorie, cu 6,7 milioane de vizitatori până în 1966. Ideea parcului i-a venit după ce și-a dus copiii în alte parcuri de distracții și i-a urmărit distrându-se în atracții. A decis să construiască un parc unde întreaga familie să se poată distra împreună. În 1971, s-a deschis Disney World din Orlando, Florida. De atunci, s-au deschis parcuri tematice Disney la Tokyo și Paris.


Disney visase, de asemenea, să dezvolte un oraș al viitorului, vis realizat în 1982 odată cu deschiderea EPCOT, care înseamnă Experimental Prototype Community of Tomorrow (Comunitatea Prototip Experimentală de Mâine). EPCOT, care a costat inițial 900 de milioane de dolari, a fost conceput ca o comunitate reală a viitorului, dotată cu cele mai noi tehnologii de vârf. Cele două zone principale ale EPCOT sunt Future World și World Showcase, ambele fiind concepute pentru a atrage mai degrabă adulții decât copiii.


Pe lângă parcurile sale tematice, Disney a creat și a înzestrat o nouă universitate, Institutul de Arte din California, cunoscut sub numele de Cal Arts. El a considerat aceasta ca fiind cea mai bună educație pentru arte, unde oameni din multe discipline diferite ar putea lucra împreună, visa și se putea dezvolta și crea amestecul de arte necesar pentru viitor. Disney a comentat odată: „Este principalul lucru pe care sper să-l las atunci când voi trece pe pășuni mai verzi. Dacă pot ajuta la crearea unui loc pentru dezvoltarea talentelor viitorului, cred că voi fi realizat ceva.”


Parcurile Disney continuă să crească odată cu crearea studiourilor Disney-MGM, a Animal Kingdom și a unui complex sportiv extins în Orlando. Corporația Disney s-a extins și în alte tipuri de filme odată cu crearea Touchstone Films, în muzică cu Hollywood Records și chiar în vacanțe cu Disney Cruise Lines. În total, numele Disney se pretează acum unei întreprinderi de miliarde de dolari, cu multiple proiecte în întreaga lume.


În 1939, Disney a primit un premiu onorific al Academiei, iar în 1954 a primit patru premii Oscar. În 1965, președintele Lyndon B. Johnson i-a înmânat lui Disney Medalia Prezidențială a Libertății, iar în același an, Disney a primit Premiul Fundației pentru Libertate.


Fericit căsătorit timp de 41 de ani, acest bărbat capricios, deliberat „obișnuit”, își continua planurile pentru noi facilități recreative gigantice în aer liber când a murit din cauza unor probleme circulatorii pe 15 decembrie 1966, la Spitalul St. Joseph din Los Angeles , California. La momentul morții sale, întreprinderile sale îi aduseseră respect, admirație și un imperiu de afaceri în valoare de peste 100 de milioane de dolari pe an, dar Disney era încă amintit în primul rând ca omul care îl crease pe Mickey Mouse cu peste două decenii înainte.

$$$

 TOMA D'AQUINO


Naştere:AC. 1225în Roccasecca

Moarte:7 martie 1274în Fossanova


Toma d'Aquino, filozof şi teolog medieval, dominican, doctor al bisericii. Format în școala lui Albertus Magnus, a fuzionat platonismul care predominase până atunci în filosofia tradițională creștină cu concepțiile aristotelice care ajunseseră recent în Europa creștină, de exemplu teoria abstracției, a actului și potenței și a analogiei. El a marcat clar granițele dintre filozofie și teologie, demonstrând în același timp relația intimă dintre știință și credință și natural și supranatural. „Summa Theologica” sa este cea mai importantă lucrare a scolasticii. Perspicace ca gânditor, este considerat și un mistic profund. Foarte pus sub semnul întrebării la început, el a devenit, alături de Augustin, cel mai influent gânditor creștin. Sistemul său filozofico-teologic, „tomismul”, își are și astăzi ecoul în filosofia și teologia catolică.


Echipa Enciclopediei Herder


Considerat cel mai important filozof și teolog din filosofia scolastică . S-a născut în castelul Roccasecca, Frosinone, fiul lui Landolfo, conte de Aquino. A fost educat la mănăstirea Monte Cassino și apoi la Universitatea din Napoli (1239-1244), unde la vârsta de paisprezece ani a început studiul „artelor”. În 1244 s-a alăturat ordinului dominicanilor. Mama, care s-a opus unei astfel de decizii, i-a cerut altui fii să-l răpească și să-l închidă în castel. Eliberat în sfârșit de opoziția familiei sale, după un an a plecat la Paris, unde a devenit discipolul favorit al lui Albert cel Mare , pe care l-a urmat apoi la Köln; Întors la Paris, a scris Comentariul la sentințe (1254-1256), și-a început activitatea de profesor și a predat în diferite locuri din Italia și Franța: Anagni, Orvieto, Roma, Viterbo, Paris și Napoli. În această perioadă și-a scris lucrările, printre care se remarcă Summa contra gentiles , scrisă cu scop misionar, și mai ales Summa theologiae , considerată cea mai importantă lucrare a întregii scolastici. A murit în timp ce se îndrepta către Consiliul de la Lyon, convocat de Grigore al X-lea, la Abația din Fossanova. A fost canonizat de Ioan al XXII-lea în 1323 și proclamat Doctor al Bisericii în 1567. După Contrareformă, a fost considerat paradigma învățăturii catolice, dar doctrinele sale nu fuseseră întotdeauna acceptate în mod obișnuit. În 1277, episcopul Parisului, Tempier, instigat de Papa Ioan al XXI-lea, fostul Pedro Hispano, și ale cărui manuale au fost folosite în multe universități europene, a condamnat un anumit număr de teze, dintre care aproximativ douăzeci erau tomiste; În același an, Robert Kilwardby, dominican și arhiepiscop de Canterbury, a interzis treizeci de teze la Universitatea Oxford, dintre care majoritatea erau tomiste. Din 1280, franciscanii recurseseră, în scopuri polemice, la un Corector despre călugărul Toma , scris de William de Mare, în care erau trecute în revistă erorile tomiste.

Marele merit atribuit lui Toma d' Aquino este acela de a fi realizat cea mai bună sinteză medievală între raţiune şi credinţă sau între filozofie şi teologie . Lucrările sale sunt eminamente teologice, dar, spre deosebire de alți scolastici , el acordă, în principiu, să își raționeze propria autonomie în toate acele lucruri care nu se datorează revelației . Pentru a exprima această autonomie și naturalețe a rațiunii, el folosește filozofia aristotelică ca instrument adecvat și, astfel, pentru a combate averroismul latin , își folosește propriile arme: textele lui Aristotel înseși . În lucrarea de armonizare a aristotelismului cu creștinismul , unele dintre problemele pe care Toma d'Aquino trebuie să le trateze într-un mod diferit sunt: Dumnezeu ca prim motor al unei lumi eterne, sufletul ca simplă formă a corpului, preexistența esențelor .

El îl concepe pe Dumnezeu nu doar, în felul lui Aristotel, ca primul motor care a mișcat întotdeauna o lume veșnică, nici doar în felul lui Averroes și Avicenna , ca prima cauză a unei lumi eterne, ci ca ființă subsistentă , sau pur și simplu ființa însăși , o noțiune care constituie ideea centrală a întregului său sistem. „ Ființa ”, care la Aristotel este ideea de „a fi ca ființă”, devine „existentă”, iar el explică această noțiune din ideea de creație , ca primire a ființei de la altul sau a începe să existe prin altul; Cel care creează, așadar, trebuie să fie perfecțiunea existenței, iar în el se găsește plenitudinea sau actul pur al ființei: actus essendi. Numai în ființa subsistentă, Dumnezeu, a cărui esență este să existe, sunt cu adevărat identificate esența și existența ; În creație, esența și existența se disting și fiecare esență, cea a omului, de exemplu, ia existență numai atunci când primește ființa prin creație, fiind apoi un compus al esenței și existenței. Creația este un act liber al lui Dumnezeu, care dă naștere timpului . Teza „ființei ca act”, centrală în metafizica lui Toma d’Aquino, necesită complementul analogiei ființei : ființa care, după Aristotel, „se spune în multe feluri”, ne permite să-L înțelegem pe Dumnezeu din ceea ce este creat, afirmând în același timp că este foarte diferit de tot ceea ce este creat ( vezi textul ). Analogia ne permite să construim argumentele pentru existența lui Dumnezeu sau cele cinci moduri sau moduri binecunoscute de a ajunge la cunoașterea faptului că Dumnezeu există din lucruri.

Ideile lui Toma d'Aquino despre om sunt la fel de inovatoare, în comparaţie cu cele ale lui Aristotel: omul este un compus de suflet şi trup , dar sufletul nu este simpla formă a corpului , care piere odată cu el; Este forma sa, dar îi dă și ființă și individualitate: omul există și este individ prin suflet, principiu al vieții vegetative, sensibile și intelectuale; Fiecare suflet posedă, spre deosebire de ceea ce au susținut Averroes și Avicena, propria înțelegere agent și posibilă înțelegere ; Fiecare suflet este deci depozitul propriei nemuriri.

Autonomia pe care o atribuie rațiunii umane, chiar dacă limitată, ridică în principiu posibilitatea unei activități filosofice autentice independente de credință, pe care, însă, Toma d’Aquino nu reușește să o dezvolte.

A scris comentarii la diferite opere ale lui Aristotel și a practicat toate genurile literare scolastice ale întrebărilor disputate, catrene, tratate etc.; Pe lângă cele menționate mai sus, se remarcă De veritate și De regimine principum .

Este demnă de remarcat contribuția lui Toma de Aquino la noțiunea de stat modern și apariția științei politice. El aplică, de asemenea , naturalismul aristotelic societății , pe care o numește civitas sau civilitas, și distinge în om dubla condiție de a fi „uman” și „cetățean”: cetățeanul este omul politic , nu simplul om. În urma lui Aristotel, pentru care natura nu face nimic în zadar, atât civitas , cât și condiția de cetățean trebuie să-și poată atinge plenitudinea; deci statul este un produs al naturii în același mod în care Biserica este un produs al supranaturalului. „Adunarea oamenilor”, care este Statul , trebuie să-și poată atinge plenitudinea la fel ca Biserica.

Dacă statul este un produs al naturii, la fel este și legea statului, adică dreptul pozitiv, care, totuși, derivă din legea naturală și, prin urmare, trebuie să fie în conformitate cu aceasta. Fiecare lege este justificată numai de binele comun și numai aceasta justifică puterea (vezi tomismul ).


Opere:


Aquino, Toma, Opera omnia. Editio leonina . Vatican, Roma, 1882.

Aquinas, Toma, Summa contra Gentiles . BAC, Madrid, 1968, ed. a II-a.

Aquinas, Toma, Summa Theologica . BAC, Madrid, 1947.


Surse:


Rahner, K., Spiritul în lume. Metafizica cunoaşterii finite după Toma d'Aquino . Herder, Barcelona, 1976.

Kenny, A., Toma d'Aquino şi mintea . Herder, Barcelona

$¢&&

 FRANCIS BACON


Deşi a fost un politician englez de frunte şi şi-a dedicat o mare parte din timp şi energie carierei sale politice, Francis Bacon (1561-1626) figurează în această carte exclusiv datorită scrierilor sale filozofice. Prin intermediul acestor lucrări, el a prefigurat o nouă eră în evoluţia ştiinţei - şi-a dat seama că ştiinţa şi tehnologia pot transforma lumea, şi s-a dovedit un susţinător înfocat al investigaţiei ştiinţifice.


Născut la Londra în 1561, Bacon a fost fiul cel mic al unui funcţionar superior din timpul domniei reginei Elisabeta. La doisprezece ani s-a înscris la Colegiul Trinity din Cambridge, dar l-a părăsit după trei ani, fară să obţină nici o diplomă.


De la şaisprezece ani a făcut parte din personalul ambasadorului britanic de la Paris; nici nu împlinise optsprezece ani când tatăl său a murit subit, fară să le lase copiilor prea mulţi bani. În aceste condiţii, s-a văzut nevoit să studieze dreptul, iar la douăzeci şi unu de ani a fost admis în barou.


Cariera sa politică a început la scurt timp după aceea. La douăzeci şi trei de ani, a fost ales în Camera Comunelor. Dar, cu toate că avea rude şi prieteni sus-puşi şi era un om deosebit de inteligent, regina Elisabeta s-a opus în permanenţă promovării lui într-o funcţie mai importantă. Unul din motive l-ar putea constitui atitudinea sa curajoasă din timpul unei sesiuni parlamentare, când a votat împotriva unei impozitări susţinute de regină. Deoarece Bacon ducea o viaţă extravagantă şi era veşnic dator (o dată a fost chiar arestat pentru neachitarea unei datorii), n-ar fi trebuit să-şi permită asemenea ieşire.


Bacon a devenit prietenul şi consilierul ducelui de Essex, un tânăr aristocrat foarte cunoscut pentru ambiţiile lui politice. La rândul său, Essex a fost prietenul şi generosul binefăcător al lui Bacon. Dar atunci când, mânat de o ambiţie exagerată, Essex a plănuit detronarea reginei Elisabeta, Bacon l-a prevenit că va rămâne credincios suveranei. Essex şi-a pus însă planul în aplicare. Acţiunea sa a dat greş, iar Bacon s-a numărat printre aceia care l-au acuzat pe duce de înaltă trădare. Essex a fost decapitat şi mulţi i-au reproşat lui Bacon atitudinea sa.


Regina Elisabeta a murit în 1603 şi Bacon a devenit consilierul succesorului ei, regele Iacob I. Deşi lacob nu-i urma întotdeauna sfaturile, îl aprecia pe Bacon. În timpul domniei acestuia, el a avansat constant pe scară ierarhică. În 1607, a devenit preşedintele baroului, în 1613 a fost numit procuror general, iar în 1618 i s-a acordat funcţia de Lord Cancelar al Angliei, poziţie echivalentă ca importanţă cu cea de ministru al justiţiei în Statele Unite. În acelaşi an a fost ridicat la rangul de baron, iar în 1621 a primit titlul de viconte.


Pe urmă însă, steaua lui norocoasă a apus. Ca judecător, Bacon acceptase „daruri". Deşi constituia o practică obişnuită, era considerată ilegală. Adversarii săi politici din Parlament au profitat de această ocazie pentru a-l înlătura de la putere. Bacon a recunoscut, a fost închis în Turnul Londrei şi amendat cu o sumă însemnată. De asemenea, i s-au retras toate funcţiile. Regele l-a eliberat destul de repede şi a anulat amenda, dar cariera politică a lui Bacon se încheiase.


Există destule cazuri când politicieni de frunte sunt prinşi luând mită sau înşelând încrederea alegătorilor. De obicei, aceştia se apără afirmând că este o practică obişnuită. Dacă ar fi să luăm în serios spusele lor, ar însemna că nici un politician corupt nu ar trebui pedepsit atâta timp cât li se aplică tuturor aceleaşi sancţiuni. Iată însă că Bacon a comentat cu totul altfel condamnarea sa: „Am fost cel mai cinstit judecător pe care l-a avut Anglia în ultimii cincizeci de ani; dar acesta s-a dovedit cel mai corect vot de blam pe care l-a dat Parlamentul în ultimii două sute de ani".


În general, o carieră politică atât de activă ca a sa nu lasă prea mult timp altor activităţi. Prima lui operă importantă au constituit-o Eseurile, scrise cu mult talent. Ele conţin multe observaţii pătrunzătoare, nu numai asupra problemelor politice, ci şi a celor personale. Iată câteva afirmaţii semnificative:


Tinerii se pricep mai bine să inventeze decât să judece, să execute decât să sfătuiască. Preferă proiectele noi unora deja existente; ... persoanele în vârstă sunt prea cârcotaşe, se gândesc prea mult înainte de a trece la fapte şi şi-au pierdut gustul aventurii... Ar fi ideal, desigur, ca tinereţea şi bătrâneţea să se combine între ele, ... pentru că virtuţile unei vârste pot corecta defectele alteia.

(Despre tinerete şi bătrânețe)


Cel care este însurat şi are nevastă şi copii, a oferit ostatici norocului... (Despre căsătorie şi burlăcie)

(Bacon însuşi a fost căsătorit, dar nu a avut copii.)


Cele mai importante lucrări ale lui Bacon se referă însă la filozofia ştiinţei. El intenţionase să scrie o mare operă, Instauratio Magna (Marea reînnoire), în şase părţi. Prima parte urma să reînnoiască starea prezentă a cunoaşterii noastre; a doua, să descrie o nouă metodă de cercetare ştiinţifică; a treia, să includă o colecţie de date empirice; a patra, să conţină exemplificări ale acestei noi metode ştiinţifice aplicate în practică; a cincea, să prezinte câteva concluzii provizorii, iar ultima, să fie o sinteză a cunoştinţelor rezultate din aplicarea acestei noi metode.


Nu este de mirare că o asemenea schemă grandioasă - poate cea mai ambiţioasă de la Aristotel până în prezent - nu a fost realizată niciodată. Cu toate acestea, Despre însemnătatea şi rolul ştiinţelor (1605) şi Novum Organum (1620) pot fi considerate primele două părţi ale momentalei lucrări.


Novum Organum (sau Noul Organon) este poate cea mai importantă carte a lui Bacon. Reprezintă, de fapt, o pledoarie în favoarea adoptării noii metode empirice de investigaţie. Logica deductivă a lui Aristotel nefiind suficientă, se impunea o nouă metodă de investigaţie, cea inductivă. Cunoaşterea nu este ceva cu care începem şi pe marginea căreia tragem concluzii, ci mai degrabă ceva la care ajungem. Pentru a înţelege lumea, trebuie mai întâi s-o observăm. Bacon ne recomandă să adunăm faptele şi pe urmă să tragem concluzii pe baza acestor fapte, printr-o metodă de gândire inductivă. Deşi oamenii de ştiinţă nu au urmat pas cu pas metoda inductivă a lui Bacon, au ţinut seama de ideea generală care se desprinde din ea, şi anume importanţa crucială a observaţiei şi experimentului.


Ultima carte a lui Bacon a fost Noua Atlantidă, o prezentare utopică a unei ţări perfecte, situată pe o insulă fictivă din Pacific. Deşi seamănă cu Utopia lui sir Thomas Moore, punctul de vedere a lui Bacon este complet diferit. În cartea lui Bacon, prosperitatea şi bunăstarea ţării sale ideale sunt rezultatul direct al cercetării ştiinţifice. Bacon voia, de fapt, să le dea de înţeles cititorilor că, prin aplicarea inteligentă a cercetării ştiinţifice, europenii ar putea trăi la fel de fericiţi şi prosperi ca cei de pe insula sa mitică.


Se poate afirma, prin urmare, că Francis Bacon a fost primul filozof cu adevărat modern. Viziunea lui era mai degrabă laică decât religioasă (deşi credea cu tărie în Dumnezeu). S-a dovedit mai mult raţional decât superstiţios, mai mult empiric decât logic-deductiv. În plan politic, a fost în primul rând un practician, nu un teoretician. Şi, pe lângă formaţia sa clasică şi marele talent literar, Bacon era un pasionat al ştiinţei şi tehnologiei.


Deşi s-a dovedit un englez loial, viziunea sa a depăşit limitele ţării sale. Bacon făcea distincţia dintre trei tipuri de ambiţii: prima categorie cuprinde dorinţa de a-ţi extinde puterea în propria-ţi ţară, considerată vulgară şi simbolizând decadenţa. In a doua se încadrează cei care vor să extindă puterea şi dominaţia ţării lor asupra celorlalte. O asemenea dorinţă exprimă mai multă demnitate, dar este la fel de nocivă. In schimb, dacă un om doreşte să extindă puterea şi dominaţia rasei umane asupra universului, ambiţia lui... este fără îndoială mai nobilă şi mai măreaţă decât celelalte două.


Deşi Bacon a fost un apostol al ştiinţei, n-a manifestat nici un interes faţă de progresele contemporanilor săi în acest domeniu. I-a ignorat pe Napier (care inventase logaritmii), Kepler şi chiar pe compatriotul său englez, William Harvey. Bacon a sugerat corect că una din formele mişcării putea fi căldura, o idee ştiinţifică importantă; dar în domeniul astronomiei a respins teoria lui Copernic. Totuşi trebuie precizat faptul că Bacon nu a încercat să prezinte un set corect şi complet de legi ştiinţifice. Voia doar să indice ce anume trebuia învăţat. Sugestiile lui ştiinţifice îşi propuneau să fie doar un punct de plecare pentru dezbaterile ulterioare, nu un răspuns final.


Francis Bacon nu a fost prima persoană care a recunoscut utilitatea gândirii inductive şi şi-a dat seama de foloasele pe care le poate aduce ştiinţa pentru societate. Dar nimeni înaintea lui nu a răspândit aceste idei cu atâta entuziasm. În plus, talentul scriitoricesc al lui Bacon şi faima sa de om politic au făcut ca atitudinea lui faţă de ştiinţă să aibă un puternic impact asupra contemporanilor săi.


În 1662, când s-a înfiinţat Societatea Regală din Londra, pentru promovarea cunoaşterii ştiinţifice, fondatorii au declarat că fuseseră inspiraţi de Bacon. Şi când s-a redactat marea Enciclopedie, în timpul Iluminismului francez, autori ca Diderot şi d'Alambert au recunoscut şi ei că au fost influenţaţi de Francis Bacon. Iar dacă azi Novum Organum şi Noua Atlantidă sunt mai puţin citite decât în trecut, aceasta se datorează faptului că mesajele lor au fost deja acceptate.


„...cei care îşi doresc prieteni doar ca să aibă cui să-şi deschidă sufletul, sunt canibalii propriilor lor inimi..." Francis Bacon

$¢@

 FIDEL CASTRO


Fidel Alejandro Castro Ruz , mai cunoscut sub numele de Fidel Castro , s-a născut în Birán, Cuba, pe 13 august 1926 și a murit pe 25 noiembrie 2016, la Havana, Cuba. A fost un revoluționar, politic și militar cubanez, care a condus Cuba între 1959 și 2008.


Fidel Castro a fost fiul lui Ángel Castro Argiz și al Linei Ruz González, ambii de origine spaniolă, care l-au înscris la una dintre școlile Birán când avea patru ani. Doi ani mai târziu, însă, l-au trimis să studieze la Santiago de Cuba datorită notelor sale excelente. În Santiago de Cuba, a studiat în diferite instituții, începând cu Școala Lasalliană din Santiago, trecând prin Școala Dolores, sub îndrumarea iezuiților, și terminând la Colegio de Belén din Havana, unde și-a obținut în cele din urmă licența în 1945. În același an, a intrat la Universitatea din Havana, unde a urmat până la trei cursuri simultan: Științe Sociale, Drept și Drept Diplomatic. În această instituție, a avut acces la mai multe texte care i-au redirecționat gândirea politică și s-a confruntat cu un candidat al USF, Federația Studenților Universitari, care a primit sprijin din partea președintelui cubanez de atunci.


În 1947, a participat la invazia din Cayo Confites, cu scopul de a-l răsturna pe dictatorul Republicii Dominicane, Rafael Trujillo. În anul următor, datorită sprijinului financiar al lui Juan Domingo Perón, a călătorit la Caracas, Panama și Bogotá ca delegat al USF. În acest ultim oraș, intenționa să se întâlnească cu Jorge Eliécer Gaitán chiar în ziua în care acesta era asasinat. Înapoi în Cuba, Fidel Castro s-a căsătorit cu studenta la filosofie Mirta Díaz-Balart, cu care Fidel avea să-l aibă pe fiul său, Fidel Ángel Castro Díaz-Balart.


„Condamnați-mă, nu contează, istoria mă va absolvi.” Fidel Castro


În 1952, generalul Fulgencio Batista a dat o lovitură de stat guvernului președintelui Carlos Prío Socarrás. Pentru acțiunile sale, Fidel Castro l-a denunțat în fața unei Curți de Urgență, dar nu a fost audiat. Din acest motiv, a decis să adune un grup de tineri revoluționari și să încerce să cucerească cazarma Moncada, deghizându-se în soldați. Dar această încercare a eșuat, iar Fidel a fost închis și condamnat la 15 ani de captivitate. În 1955, a fost achitat prin amnistia generală din acel an, iar Castro s-a exilat în Statele Unite și mai târziu în Mexic.


În 1956, s-a întors cu alți 82 de oameni sub numele de Mișcarea 26 Iulie. Ideea sa era să debarce prin surprindere și să cucerească Santiago de Cuba, dar acest lucru a eșuat deoarece Garda Civilă Batista a fost alertată. Mai mulți dintre luptătorii Mișcării 26 Iulie au fost uciși în Alegría del Pío, dar Raul Castro, Ernesto Che Guevara, Camilo Cienfuegos și Juan Almeida au supraviețuit, care s-au refugiat în Sierra Maestra. De aici au înființat o nouă armată și au început un război împotriva guvernului. După mai multe victorii neprevăzute, pe 30 decembrie a avut loc o lovitură de stat, în care Batista a fugit din țară.


După lovitura de stat, țara a început să aibă un guvern de tranziție condus de Manuel Urrutia, care era format din mai multe grupuri de diferite tipuri, printre care se număra Mișcarea 26 Iulie. Pe 8 ianuarie 1959, Urrutia l-a numit pe Fidel Castro Comandant Suprem al Forțelor Armate ale Țării. Apoi, văzând cât de dificilă era coordonarea diferitelor ministere care alcătuiau Cuba, Urrutia l-a numit pe Fidel Castro prim-ministru. În această funcție, a luptat împotriva rasismului pe insulă, a decretat Reforma Agrară și a eradicat mafia, câștigând acceptarea majorității populației. La mijlocul aceluiași an, a demisionat din funcție din cauza divergențelor pe care le-a avut cu Urrutia, înainte de care poporul a făcut presiuni asupra acestuia din urmă pentru a-l reintegra. Urrutia, în schimb, a demisionat. Cu acesta a venit să prezideze țara Osvaldo Dorticós, care l-a numit din nou pe Fidel în funcția de prim-ministru.


După exproprierile efectuate de Reforma Agrară, Statele Unite, sub președinția lui Dwight Eisenhower, au început un sabotaj al guvernului cubanez, trimițând avioane și decretând măsuri de cenzură și de interzicere a comerțului cu insula. Având în vedere acest lucru, guvernul cubanez a confiscat mai multe rafinării și apoi mai multe companii americane.


Mai târziu, sub guvernul Kennedy, tensiunea dintre cele două țări avea să crească, până la punctul invaziei din Golful Porcilor, prin care un grup de 1.500 de soldați a ajuns pe insulă. Aceștia au fost însă opriți și returnați în Statele Unite în schimbul hranei și medicamentelor. În 1962, Uniunea Sovietică a poziționat mai multe rachete balistice pe insulă, ceea ce era pe cale să dezvolte un război între cele două puteri ale momentului; dar atât Statele Unite, cât și URSS au ajuns la un acord, prin care guvernul SUA se angaja să nu invadeze Cuba. După ce s-a convenit asupra acestui lucru, rachetele au fost îndepărtate.


„Oricine simte un ideal nu se deranjează să fie mistuit precum un aerolit atunci când acesta trece de rezistența atmosferei.” Fidel Castro


Mai târziu, în 1976, Castro avea să treacă de la funcția de prim-ministru la cea de președinte al Cubei și avea să preia frâiele țării, proclamându-se socialist, până în secolul XXI, când sănătatea sa a început să se înrăutățească. Încă din 24 februarie 2008, a anunțat că va fi înlocuit la putere de fratele său, Raul Castro.


În cele din urmă, după cel puțin 638 de tentative de asasinat din partea guvernului SUA, Castro a murit pe 25 noiembrie 2016, din motive nedezvăluite la Havana.

$$$

 FRANCIS BACON


Deşi a fost un politician englez de frunte şi şi-a dedicat o mare parte din timp şi energie carierei sale politice, Francis Bacon (1561-1626) figurează în această carte exclusiv datorită scrierilor sale filozofice. Prin intermediul acestor lucrări, el a prefigurat o nouă eră în evoluţia ştiinţei - şi-a dat seama că ştiinţa şi tehnologia pot transforma lumea, şi s-a dovedit un susţinător înfocat al investigaţiei ştiinţifice.


Născut la Londra în 1561, Bacon a fost fiul cel mic al unui funcţionar superior din timpul domniei reginei Elisabeta. La doisprezece ani s-a înscris la Colegiul Trinity din Cambridge, dar l-a părăsit după trei ani, fară să obţină nici o diplomă.


De la şaisprezece ani a făcut parte din personalul ambasadorului britanic de la Paris; nici nu împlinise optsprezece ani când tatăl său a murit subit, fară să le lase copiilor prea mulţi bani. În aceste condiţii, s-a văzut nevoit să studieze dreptul, iar la douăzeci şi unu de ani a fost admis în barou.


Cariera sa politică a început la scurt timp după aceea. La douăzeci şi trei de ani, a fost ales în Camera Comunelor. Dar, cu toate că avea rude şi prieteni sus-puşi şi era un om deosebit de inteligent, regina Elisabeta s-a opus în permanenţă promovării lui într-o funcţie mai importantă. Unul din motive l-ar putea constitui atitudinea sa curajoasă din timpul unei sesiuni parlamentare, când a votat împotriva unei impozitări susţinute de regină. Deoarece Bacon ducea o viaţă extravagantă şi era veşnic dator (o dată a fost chiar arestat pentru neachitarea unei datorii), n-ar fi trebuit să-şi permită asemenea ieşire.


Bacon a devenit prietenul şi consilierul ducelui de Essex, un tânăr aristocrat foarte cunoscut pentru ambiţiile lui politice. La rândul său, Essex a fost prietenul şi generosul binefăcător al lui Bacon. Dar atunci când, mânat de o ambiţie exagerată, Essex a plănuit detronarea reginei Elisabeta, Bacon l-a prevenit că va rămâne credincios suveranei. Essex şi-a pus însă planul în aplicare. Acţiunea sa a dat greş, iar Bacon s-a numărat printre aceia care l-au acuzat pe duce de înaltă trădare. Essex a fost decapitat şi mulţi i-au reproşat lui Bacon atitudinea sa.


Regina Elisabeta a murit în 1603 şi Bacon a devenit consilierul succesorului ei, regele Iacob I. Deşi lacob nu-i urma întotdeauna sfaturile, îl aprecia pe Bacon. În timpul domniei acestuia, el a avansat constant pe scară ierarhică. În 1607, a devenit preşedintele baroului, în 1613 a fost numit procuror general, iar în 1618 i s-a acordat funcţia de Lord Cancelar al Angliei, poziţie echivalentă ca importanţă cu cea de ministru al justiţiei în Statele Unite. În acelaşi an a fost ridicat la rangul de baron, iar în 1621 a primit titlul de viconte.


Pe urmă însă, steaua lui norocoasă a apus. Ca judecător, Bacon acceptase „daruri". Deşi constituia o practică obişnuită, era considerată ilegală. Adversarii săi politici din Parlament au profitat de această ocazie pentru a-l înlătura de la putere. Bacon a recunoscut, a fost închis în Turnul Londrei şi amendat cu o sumă însemnată. De asemenea, i s-au retras toate funcţiile. Regele l-a eliberat destul de repede şi a anulat amenda, dar cariera politică a lui Bacon se încheiase.


Există destule cazuri când politicieni de frunte sunt prinşi luând mită sau înşelând încrederea alegătorilor. De obicei, aceştia se apără afirmând că este o practică obişnuită. Dacă ar fi să luăm în serios spusele lor, ar însemna că nici un politician corupt nu ar trebui pedepsit atâta timp cât li se aplică tuturor aceleaşi sancţiuni. Iată însă că Bacon a comentat cu totul altfel condamnarea sa: „Am fost cel mai cinstit judecător pe care l-a avut Anglia în ultimii cincizeci de ani; dar acesta s-a dovedit cel mai corect vot de blam pe care l-a dat Parlamentul în ultimii două sute de ani".


În general, o carieră politică atât de activă ca a sa nu lasă prea mult timp altor activităţi. Prima lui operă importantă au constituit-o Eseurile, scrise cu mult talent. Ele conţin multe observaţii pătrunzătoare, nu numai asupra problemelor politice, ci şi a celor personale. Iată câteva afirmaţii semnificative:


Tinerii se pricep mai bine să inventeze decât să judece, să execute decât să sfătuiască. Preferă proiectele noi unora deja existente; ... persoanele în vârstă sunt prea cârcotaşe, se gândesc prea mult înainte de a trece la fapte şi şi-au pierdut gustul aventurii... Ar fi ideal, desigur, ca tinereţea şi bătrâneţea să se combine între ele, ... pentru că virtuţile unei vârste pot corecta defectele alteia.

(Despre tinerete şi bătrânețe)


Cel care este însurat şi are nevastă şi copii, a oferit ostatici norocului... (Despre căsătorie şi burlăcie)

(Bacon însuşi a fost căsătorit, dar nu a avut copii.)


Cele mai importante lucrări ale lui Bacon se referă însă la filozofia ştiinţei. El intenţionase să scrie o mare operă, Instauratio Magna (Marea reînnoire), în şase părţi. Prima parte urma să reînnoiască starea prezentă a cunoaşterii noastre; a doua, să descrie o nouă metodă de cercetare ştiinţifică; a treia, să includă o colecţie de date empirice; a patra, să conţină exemplificări ale acestei noi metode ştiinţifice aplicate în practică; a cincea, să prezinte câteva concluzii provizorii, iar ultima, să fie o sinteză a cunoştinţelor rezultate din aplicarea acestei noi metode.


Nu este de mirare că o asemenea schemă grandioasă - poate cea mai ambiţioasă de la Aristotel până în prezent - nu a fost realizată niciodată. Cu toate acestea, Despre însemnătatea şi rolul ştiinţelor (1605) şi Novum Organum (1620) pot fi considerate primele două părţi ale momentalei lucrări.


Novum Organum (sau Noul Organon) este poate cea mai importantă carte a lui Bacon. Reprezintă, de fapt, o pledoarie în favoarea adoptării noii metode empirice de investigaţie. Logica deductivă a lui Aristotel nefiind suficientă, se impunea o nouă metodă de investigaţie, cea inductivă. Cunoaşterea nu este ceva cu care începem şi pe marginea căreia tragem concluzii, ci mai degrabă ceva la care ajungem. Pentru a înţelege lumea, trebuie mai întâi s-o observăm. Bacon ne recomandă să adunăm faptele şi pe urmă să tragem concluzii pe baza acestor fapte, printr-o metodă de gândire inductivă. Deşi oamenii de ştiinţă nu au urmat pas cu pas metoda inductivă a lui Bacon, au ţinut seama de ideea generală care se desprinde din ea, şi anume importanţa crucială a observaţiei şi experimentului.


Ultima carte a lui Bacon a fost Noua Atlantidă, o prezentare utopică a unei ţări perfecte, situată pe o insulă fictivă din Pacific. Deşi seamănă cu Utopia lui sir Thomas Moore, punctul de vedere a lui Bacon este complet diferit. În cartea lui Bacon, prosperitatea şi bunăstarea ţării sale ideale sunt rezultatul direct al cercetării ştiinţifice. Bacon voia, de fapt, să le dea de înţeles cititorilor că, prin aplicarea inteligentă a cercetării ştiinţifice, europenii ar putea trăi la fel de fericiţi şi prosperi ca cei de pe insula sa mitică.


Se poate afirma, prin urmare, că Francis Bacon a fost primul filozof cu adevărat modern. Viziunea lui era mai degrabă laică decât religioasă (deşi credea cu tărie în Dumnezeu). S-a dovedit mai mult raţional decât superstiţios, mai mult empiric decât logic-deductiv. În plan politic, a fost în primul rând un practician, nu un teoretician. Şi, pe lângă formaţia sa clasică şi marele talent literar, Bacon era un pasionat al ştiinţei şi tehnologiei.


Deşi s-a dovedit un englez loial, viziunea sa a depăşit limitele ţării sale. Bacon făcea distincţia dintre trei tipuri de ambiţii: prima categorie cuprinde dorinţa de a-ţi extinde puterea în propria-ţi ţară, considerată vulgară şi simbolizând decadenţa. In a doua se încadrează cei care vor să extindă puterea şi dominaţia ţării lor asupra celorlalte. O asemenea dorinţă exprimă mai multă demnitate, dar este la fel de nocivă. In schimb, dacă un om doreşte să extindă puterea şi dominaţia rasei umane asupra universului, ambiţia lui... este fără îndoială mai nobilă şi mai măreaţă decât celelalte două.


Deşi Bacon a fost un apostol al ştiinţei, n-a manifestat nici un interes faţă de progresele contemporanilor săi în acest domeniu. I-a ignorat pe Napier (care inventase logaritmii), Kepler şi chiar pe compatriotul său englez, William Harvey. Bacon a sugerat corect că una din formele mişcării putea fi căldura, o idee ştiinţifică importantă; dar în domeniul astronomiei a respins teoria lui Copernic. Totuşi trebuie precizat faptul că Bacon nu a încercat să prezinte un set corect şi complet de legi ştiinţifice. Voia doar să indice ce anume trebuia învăţat. Sugestiile lui ştiinţifice îşi propuneau să fie doar un punct de plecare pentru dezbaterile ulterioare, nu un răspuns final.


Francis Bacon nu a fost prima persoană care a recunoscut utilitatea gândirii inductive şi şi-a dat seama de foloasele pe care le poate aduce ştiinţa pentru societate. Dar nimeni înaintea lui nu a răspândit aceste idei cu atâta entuziasm. În plus, talentul scriitoricesc al lui Bacon şi faima sa de om politic au făcut ca atitudinea lui faţă de ştiinţă să aibă un puternic impact asupra contemporanilor săi.


În 1662, când s-a înfiinţat Societatea Regală din Londra, pentru promovarea cunoaşterii ştiinţifice, fondatorii au declarat că fuseseră inspiraţi de Bacon. Şi când s-a redactat marea Enciclopedie, în timpul Iluminismului francez, autori ca Diderot şi d'Alambert au recunoscut şi ei că au fost influenţaţi de Francis Bacon. Iar dacă azi Novum Organum şi Noua Atlantidă sunt mai puţin citite decât în trecut, aceasta se datorează faptului că mesajele lor au fost deja acceptate.


„...cei care îşi doresc prieteni doar ca să aibă cui să-şi deschidă sufletul, sunt canibalii propriilor lor inimi..." Francis Bacon

$$$

 ÎMPĂRATUL ROMAN GALERIUS


Galerius (nume complet: Galerius Valerius Maximianus) a fost un împărat roman între 305 și 311, cunoscut pentru campaniile sale militare, opoziția față de creștinism și eventuala emitere a Edictului de toleranță în 311.


Viața timpurie și ascensiunea la putere


Galerius Valerius Maximianus, cunoscut sub numele de Galerius, s-a născut în jurul anului 258 d.Hr. în provinciile dunărene ale Imperiului Roman. Locul lui de naștere este dezbătut, unele surse indicând spre Serdica (actuala Sofia, Bulgaria) iar altele sugerând Felix Romuliana (actualul Gamzigrad, Serbia), palat pe care l-a construit ulterior în onoarea mamei sale, Romula.


Tatăl său era de origine tracică, iar familia sa migrase din Dacia romană (România modernă) din cauza invaziilor carpilor. Înainte de a intra în serviciul militar, Galerius a lucrat ca păstor, câștigând porecla „Armentarius” (în latină „pastor”). Numit inițial Maximinus, el și-a schimbat mai târziu numele în Maximianus după ce a devenit Cezar.


Galerius a urcat în rândurile militare, slujind sub împărații Aurelian și Probus. Când împăratul Dioclețian a restructurat imperiul sub Tetrarhie în 293, Galerius a fost numit Caesar alături de Constantius Chlorus. Dioclețian i-a dat-o lui Galerius pr fiica sa, Galeria Valeria, în căsătorie și i-a încredințat guvernarea provinciilor ilirice. În anii următori, a făcut campanie împotriva sarmaților și goților de-a lungul Dunării înainte de a fi redistribuit pe frontul de est al imperiului.


Campanii împotriva Persiei


Înfrângere inițială


În 294 d.Hr., Narseh, un fiu al lui Shapur I , care fusese trecut cu vederea pentru tronul persan, a urcat la putere în Imperiul Sasanid. Spre deosebire de predecesorii săi, care menținuseră relații pașnice cu Roma, Narseh a căutat să recupereze teritoriile persane pierdute în războaiele anterioare.


În 295 sau 296, el a lansat o invazie în Armenia și Mesopotamia controlate de romani. Galerius, slujind ca comandant al legiunilor estice, s-a confruntat cu Narseh în lupta dintre Carrhae și Callinicum. Perșii i-au provocat o înfrângere zdrobitoare lui Galerius, forțându-l să se retragă.


Dioclețian l-a umilit public pe Galerius în Antiohia, făcându-l să meargă cu o milă înaintea carului său în hainele sale imperiale. Savanții interpretează acest lucru fie ca pe o pedeapsă pentru eșecul militar, fie ca o reafirmare simbolică a disciplinei și ierarhiei.


Contraofensiva romană și victoria


În primăvara anului 298, Galerius s-a regrupat cu întăriri din provinciile dunărene. Învățând din greșelile trecute, el a lansat un contraatac strategic prin Armenia, mai degrabă decât prin Mesopotamia, câștigând teren înalt împotriva cavaleriei persane.


Într-o luptă decisivă lângă Satala, forțele lui Galerius l-au învins pe Narseh, capturându-i vistieria, haremul și chiar și soția. Continuându-și înaintarea, Galerius a mărșăluit în Media și Adiabene, asigurând alte victorii lângă Theodosiopolis (moderna Erzurum, Turcia). Unii istorici speculează că el chiar a jefuit capitala persană, Ctesifon, deși nicio sursă directă nu confirmă acest lucru.


Tratatul de la Nisibis


În urma pierderilor sale, Narseh a cerut negocieri pentru pace. Galerius, amintindu-și probabil tratamentul umilitor al împăratului Valerian de către forțele persane în anii 260, i-a respins inițial pe ambasadorii lui Narseh, dar mai târziu a cedat. Pacea de la Nisibis (299 d.Hr.) care a rezultat a favorizat foarte mult Roma.


Acordul a stabilit râul Tigru ca nouă graniță, Armenia și Iberia (Georgia modernă) revenind sub controlul roman. Roma a câștigat, de asemenea, controlul a cinci satrapii dintre Tigru și Armenia, asigurând trecători muntoase cheie. Nisibis a fost desemnat ca unic centru comercial între imperii, întărind controlul economic roman.


Domnește ca Augustus


Consolidarea puterii


Când Dioclețian și Maximian s-au retras în 305 d.Hr., Galerius și Constantius Chlorus au devenit seniorii Auguști. Galerius a profitat de tranziție numind doi susținători loiali, Maximinus Daza și Severus, ca cezari, extinzându-și astfel influența pe trei sferturi din imperiu. Cu toate acestea, moartea neașteptată a lui Constanțiu în 306 a perturbat planurile lui Galerius.


Conflict cu Constantin și Maxențiu


La moartea lui Constanțiu, fiul său Constantin (adică Constantin cel Mare) a fost proclamat Augustus de către legiunile occidentale. Galerius, surprins și inițial furios, a încheiat un compromis în cele din urmă, acordându-i lui Constantin titlul de Cezar în locul lui Augustus. Cam în aceeași perioadă, Maxentius, fiul împăratului în retragere Maximian, s-a declarat Augustus la Roma, opunându-se autorității lui Galerius. Ca răspuns, Galerius l-a trimis pe Severus să-l suprime pe Maxentius, dar campania a eșuat când trupele lui Severus au dezertat. Severus a fost capturat și executat.


Realizând nevoia unei acțiuni directe, Galerius a condus personal o invazie a Italiei în 307 d.Hr. Cu toate acestea, forțele lui Maximian au rezistat eficient, forțându-l pe Galerius să se retragă. Pe măsură ce trupele sale s-au retras, au jefuit zona rurală, un act care a înstrăinat și mai mult populația italiană.


Până în 308, o conferință imperială de la Carnuntum a încercat să stabilizeze peisajul politic, numindu-l pe Licinius Augustus în Occident. În ciuda acestor eforturi, luptele continue pentru putere între Constantin, Maximinus, Maxentius și Licinius vor duce în cele din urmă la război civil.


Persecuția creștinilor


Inițierea persecuției


Galerius a fost un susținător ferm al religiei tradiționale păgâne a Romei și a jucat un rol cheie în persecuția dioclețiană a creștinilor. Deși creștinii au fost în mare măsură tolerați în timpul domniei timpurii a lui Dioclețian, Galerius l-a influențat pe împărat să adopte o atitudine mai dură.


În 303 d.Hr., o serie de edicte au ordonat distrugerea bisericilor și scripturilor creștine, au interzis adunările creștine și au impus sacrificii zeilor romani.


Unele surse sugerează că Galerius a orchestrat un atac incendiar asupra palatului lui Dioclețian din Nicomedia, dând vina pe creștini să justifice represiuni mai dure. Au urmat execuții și închisori în tot imperiul, în special în provinciile estice aflate sub controlul lui Galerius.


Edictul de toleranță


Până în 311, sănătatea lui Galerius se deteriora din cauza unei boli dureroase și desfigurante, probabil cancer intestinal sau gangrenă. Confruntat cu moartea, a abandonat poziţia anterioară şi a emis Edictul de toleranţă de la Serdica (actuala Sofia). Acest decret a încheiat oficial persecuția, recunoscând că încercările de eradicare a creștinismului au eșuat. Edictul permitea creștinilor să se închine liber, cu condiția să se roage pentru bunăstarea împăratului și stabilitatea imperiului.


„Deși moartea lui Galerius a marcat declinul Tetrarhiei, impactul său asupra administrației romane, strategiei militare și politicii religioase a durat dincolo de viața lui”.


Ultimele zile și moartea


Galerius a murit în aprilie sau mai a anului 311 d.Hr., cedând în urma bolii sale. Lactantius și Eusebiu, ambii scriitori creștini, descriu moartea sa în chinuri îngrozitoare în detaliu, înfățișând-o ca pe o pedeapsă divină pentru persecuția sa asupra creștinilor.


După moartea sa, teritoriile sale au fost împărțite între Maximinus Daza, Licinius și Constantin. Influența sa a scăzut rapid și, în doi ani, Constantin și Licinius au emis Edictul de la Milano (313 d.Hr.), legalizând pe deplin creștinismul și deschizând calea ascensiunii sale în interiorul imperiului.


Contribuții arhitecturale și culturale


Cea mai notabilă moștenire arhitecturală a lui Galerius este complexul său palat de la Felix Romuliana, care includea un mausoleu și un templu dedicat lui și mamei sale. Astăzi, situl este o locație inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. În plus, Arcul lui Galerius din Salonic comemorează victoriile sale asupra perșilor și rămâne un reper istoric major.


Reputație controversată


Moștenirea lui Galerius este complexă. A fost un lider militar priceput care a asigurat granițele de est ale Romei și a întărit Tetrarhia, dar politicile sale agresive și ostilitatea față de creștinism l-au făcut o figură profund controversată. Sursele creștine, în special Lactantius, îl descriu ca pe un tiran anti-roman care a căutat să redenumească imperiul după strămoșii săi daci. Cu toate acestea, alte înregistrări istorice subliniază eficiența lui ca conducător și eventuala sa concesie la toleranța religioasă.


Onoruri și Memoriale


În ciuda reputației sale controversate, influența lui Galerius este recunoscută în contexte istorice și arheologice. Vârful Galerius din Antarctica este numit în onoarea sa, reflectând amprenta sa de durată asupra istoriei lumii. Domnia sa, marcată de triumfuri militare, intrigi politice și persecuții religioase, rămâne un capitol semnificativ în istoria Imperiului Roman târziu.

$$$

 Scrisoare deschisă către actuala (fostă) clasă politică. E trecut de ceasul al doisprezecelea. V-ați jucat cu România destul. Ați batjocori...