£££

 GEORGE ENESCU

Se împlinesc, în 2026, 145 de ani de la nașterea celebrului muzician român George Enescu și 67 de ani de la mutarea sa în veșnicie (1881-1955), odihnindu-se, până la învierea cea de obște, în cimitirul Père Lachaise din Paris. Este singurul muzician român care, din mila lui Dumnezeu, se bucură, din trei în trei ani, deschis de la 4 septembrie 1958 (la trei ani după trecerea sa în lumea celor drepți) de un Festival și Concurs internațional de mare prestigiu și care poartă numele. 

Ca „orice pom plin de roade bune, în care multe aruncă cu pietre”, au existat și încă sunt și astăzi cârcotași, ba chiar detractori mai duri, care au încercat să minimalizeze genialitatea muzicală și moștenirea artistică și culturală enesciană, cum a fost aproape acum un ministru conservator dr. Constantin Argetoianu (1871-1955). Dar și mai recent am auzit păreri ciudate și greu de înțeles, într-o încercare de a întina memoria genialului muzician român - pianist, violonist, compozitor, dirijor și pedagog celebru, toate stăpânite la nivel de virtuoz și recunoscute internațional.

Fiindcă s-au scris deja sute de mii de pagini în anii care s-au scurs după trecerea la Domnul a marelui muzician, vom încerca foarte pe scurt să amintim câteva dintre cele mai importante realizări artistice din viața și activitatea genialului muzician român.

Copilul-minună

Nepotul preotului Gheorghe Enescu (1820-1898), George Enescu sa născut în ziua de 7/19 august 1881, în satul Liveni-Vârnav din ținutul Botoșanilor, fiind ultimul copil și singurul rămas în viață (minune adevărată!), deci al doisprezecelea sau al treisprezecelea primii morți, opt-ți-au primit morți. n-au ajuns la maturitate. Părinții săi, Costache (1848-1919) și Maria (Cosmovici) Enescu (1839-1909), buni gospodari, cu oarece stare materială, și-au revărsat toată dragostea părintească asupra singurului viitor copil în viață, George, foarte inteligent și uimitor muzica de viitor copill și un adevărat copil-minune. Observând aptitudinile lui George pentru muzică, l-au dus, când avea vreo 5 ani, la Iași, pentru a fi verificat cu mare atenție de către eminen-tul profesor de la Conservatorul ieșean, Eduard Caudella, care într-adevăr ia sfătuit prietenește să ducă imediat copilul la Viena, capitala muzicii, pentru a studia pianul vii metodei începute la început. Părinții s-au hotărât imediat să-l ducă pe George la Viena, dar mama îmbolnăvindu-se și suferind o operație dificilă, părinții s-au întors în Moldova, iar copilul a rămas la Viena, în grija guvernantei lui, Mam'zelle Lédie, profesoara de limba franceză și limba germană.

La Viena, copilul George a urmat cursul preparator de vioară cu profesorul Sigismund Bachrich (1841- 1913), iar cursul superior cu profesorul Hellmesberger junior (1855- 1907), de la care copilul-minune, cu inteligența și memoria sa sclipitoare, a deprins destul de mult muzica de repede și de interpretare temeinic corectă a tehnică a unora și a marii temeiuri. maeștri europeni.

De altfel, George Enescu, în toată cariera sa, a promovat, din postura de interpret genial, dar și din cea de dirijor, lucrări celebrului compozitor german Ludwig van Beethoven, titanul de la Bonn, ale lui Richard Strauss, Jean Sibelius, Franz Schübert, Claude Debussy, Arnold Schonberg și alții.

Inteligența, memoria și precocitatea copilului român au impresia atât de mult la Viena, la 21 august 1890, ziarul vienez Rumänicher Lloyd a publicat un articol în „Un Mozart român”, în care reliefa succesul copilului în titlul examenului de sfârșit de an, la Conservatorul din Viena, notând: „întâlnește mai multă vreme de acum 9 ani. ani, George Enescu, și e probabil că în curând îl vom vedea ca artist de primul grad pe tărâmul muzicii”. Cel care scrie aceasta precizare că George Enescu „e favoritul întregului Conservator vienez, unde e numit micul Mozart, fiindcă stăpânește deja nu numai vioara, ci și pianul”. Poate că ar fi bine să adăugăm, scria Viorel Cosma, că „profesorii și unii colegi l-au auzit pe băietanul Enescu executându-și primele compoziții pentru pian, precum: Polca op. 1, Capriciul, Fantezia la patru mâini, op. 2, Fantezia, op. 10, Studiu pentru pian și altele”. Și mai precizează Viorel Cosma că „acestea au fost descoperite de regretatul muzicolog Clemansa Liliana Firca printre manuscrisele de la Muzeul «George Enescu» din București și tipărite în Catalogul tematic al creației enesciene, la Ed. Muzicală, București, 1985” (Viorel Cosmești, Ed. 2016, p. 59, 110-116, 326).

Momentul triumfului

Ceva mai târziu, George Enescu se va stabili la Paris, student al Conservatorului de aici, între anii 1895 și 189, și tot la Paris ca va începe cariera de interpret, pianist, dar și de com muzicală și dirijor, așa cum, în anul 1898, la vârsta de 17 ani, va prezenta doar 17 ani. românească nu a înregistrat astăzi, scrie presa atunci, la prima audiție absolută, un impact mai puternic asupra opiniei publice mondiale, ca #Poema Română», op. 1 de George Enescu..., lucrare de debut a tânărului român în vârstă de numai 17 ani.”

Cele peste o sută de cronici, articole, note, publicate în 1898, în Franța, Anglia, Germania, SUA, România etc., identifică până în prezent „Colonne” și profesorii Conservatorului parizian, ziariștii și cronicarii muzicali ai timpului (Ibidem, 591). Aici, în Parisul sfârșitului de secol XIX, „unde se perindau celebrități artistice și se consacrau toți marii interpretări și creatori europeni, un tânăr popos de pe meleagurile Moldovei direct la Paris sa apucat să scrie o simfonie, inspirându-se din straniile balade și cântece populare naționale, atât prin pitoreștii precocetății”, cât și prin pitorecocitatea patriei. evenimentului artistic de la ,,Theatre du Châtelet” din ziua de duminica, 6 februarie 1898, ora 14:15. „La cererea insistenta a publicului, maestrul Edouard Colonne a fost obligat sa treaca peste. uzanțele sălilor de concert franceze... și să-l aducă pe scenă, pentru aplauze, pe foarte tânărul compozitor român”... (Ibidem, pp. 541-542). Era comparat cu Mozart, Berlioz, Beethoven, Wagner, Saint Saëns și alții ceea ce înseamnă o onoare și o mare speranță.

În ziarul Liberté din 7 februarie 1898, un cronicar francez avizat remarca siguranța mâinii de orchestrator a lui George Enescu, conchizând: „Trebuie să urcăm până la Mozart și dl Saint Saëns pentru a descoperi exemplu de o precocitate la fel de surprinzătoare. nn), relevă o natură excepțională de dotată”. Sau alt critic muzical de la Courrier National, din 9 februarie 1898, scria: „Opera dlui Enescu relevă mari calități descriptive. Prin diferite teme, prin orchestrația iscusită a lucrărilor, autorul a lăsat să treacă un parfum al sufletului patriei sale”. Sau altul scria că „presa a salutat în George Enescu aurora unui mare talent” și multe altele (Ibidem, pp. 543-546).

În toată viața și activitatea sa muzicală, fie ca violonist sau pianist, fie ca dirijor, George Enescu a programat și executat lucrările multor compozitori de talie mondială din Europa. Pentru el, Beethoven era un zeu, era titanul de la Bonn. Iată ce frumos scria despre aceasta în amintirile sale: „Gândiți-că în orchestra Conservatorului din Paris, copil fiind, interpretează anumite simfonii ale titanului de la Bonn după manuscrise. Pentru mine, Beethoven nu era nici într-un caz același ca pentru tinerii de azi, un om ce se pierde în negura timpului, ci un artist viu încă în amintire.