$$_

 Plugușorul inimii – la hotarul dintre ani

Aho, aho, prieteni buni,

opriți-vă o clipă din grabă

și lăsați-vă gândurile să tacă,

că nu vin cu boi și clopoței,

nici cu strigăt tare la poartă,

ci cu o vorbă spusă încet,

din inimă către inimă,

cu un plugușor al vremurilor noastre,

trecut prin foc, prin frig și prin dor,

prin tot ce a fost anul 2025.

Un an greu și frumos deopotrivă,

aspru ca iarna care te prinde nepregătit

și blând ca o mână întinsă

exact atunci când credeai

că nu mai vine nimeni.

A fost un an care ne-a încercat până la os,

un an în care am pierdut oameni dragi,

vise care nu s-au mai întors,

bucăți din noi pe care nu le vom mai găsi la fel,

un an în care am mers înainte

nu pentru că am fost puternici,

ci pentru că n-am avut voie să ne oprim.

Am mers cu frici nerostite,

cu oboseală adunată în tăceri,

cu nopți lungi în care somnul venea greu

și dimineți în care ne-am ridicat

doar din obișnuință,

dar și cu lecții care nu se învață din cărți,

ci doar din viață,

când te lovește fără avertisment

și te obligă să crești, chiar dacă doare.

Am învățat că durerea nu face zgomot,

că unele lacrimi nu curg pe obraz,

ci se strâng adânc în piept,

că tăcerea poate răni,

dar uneori e singurul lucru

care ne ține în viață,

că nu toți cei care pleacă dispar

și nu toți cei care rămân

știu să fie cu adevărat prezenți.

Am văzut cât de fragilă e lumea

și cât de puternic devine omul

când nu mai are de ales,

când trebuie să ducă mai departe

nu doar zilele,

ci și amintirile,

și dorurile,

și tot ce n-a avut curajul să spună.

A fost un an al lucrurilor mici,

care au ajuns să conteze enorm:

o masă caldă după o zi grea,

o voce cunoscută la capătul firului,

un mesaj primit exact

când nu mai sperai,

o mână strânsă fără întrebări,

o seară liniștită după prea mult zgomot,

un răsărit privit cu inima grea,

dar cu gândul că, totuși,

încă suntem aici.

A fost un an care ne-a cernut,

ne-a ales oamenii,

ne-a dezbrăcat de iluzii

și ne-a lăsat doar cu adevărurile,

ne-a arătat cine suntem

atunci când nu mai putem poza,

când nu mai putem fugi,

când rămânem doar noi cu noi

și cu tot ce am ascuns sub tăcere.

Și-acum, la hotarul dintre ani,

când vechiul își strânge pașii obosiți

și noul bate la ușă fără promisiuni mari,

nu vă doresc averi nemăsurate

și nici fericiri de paradă,

ci liniște care să nu doară,

curaj care să nu țipe,

și oameni care să vă fie „acasă”,

oriunde v-ar purta drumul.

Să fie anul ce vine mai drept cu voi,

să vă dea puterea să spuneți „nu”

fără vină

și „da” doar atunci

când simțiți cu adevărat,

să vă aducă vindecare

acolo unde a fost rană,

sens acolo unde a fost gol

și răbdare cu voi înșivă,

pentru că nu suntem făcuți să fim perfecți,

ci să fim adevărați..

Să aveți puterea să mergeți înainte

chiar și cu pași mici,

pentru că pașii mici, făcuți zilnic,

duc mai departe

decât alergarea fără suflet,

iar dacă anul ce vine nu va fi ușor,

să fie măcar demn,

și dacă nu va fi blând,

să fie sincer cu voi.

Aho, aho, așa vă zic,

să intre anul nou cu pace,

cu sănătate, cu rost

și cu puterea de a nu vă pierde pe voi

într-o lume care aleargă prea repede.

La mulți ani cu inimă plină

și cu curajul de a merge mai departe,

chiar și atunci când drumul

nu se vede clar.