$$$

 Femeia care s-a întors de treisprezece ori în iad

Avea puțin peste un metru și jumătate, iar la treisprezece ani craniul îi fusese crăpat de o greutate de fier aruncată cu furie de un supraveghetor, o rană care nu doar că aproape a ucis-o, dar i-a lăsat pentru tot restul vieții convulsii, dureri cumplite de cap, episoade de narcolepsie în care adormea brusc, fără avertisment, chiar în mijlocul unei fraze, și viziuni intense pe care ea le-a interpretat ca fiind mesaje de la Dumnezeu, iar numele sub care lumea avea să o cunoască mai târziu era Harriet Tubman, deși se născuse în 1822, în Maryland, sclavă, cu numele Araminta Ross, într-o lume care nu îi recunoștea nici trupul, nici voința, nici dreptul de a exista ca ființă liberă.

Lovitura aceea, primită pentru simplul fapt că refuzase să ajute la prinderea unui sclav fugar, a devenit paradoxal începutul unei forțe care avea să sperie un întreg sistem, pentru că stăpânii au considerat-o „stricată”, mai puțin valoroasă, mai puțin periculoasă, fără să înțeleagă că tocmai din acea rană s-a născut o hotărâre care nu mai putea fi oprită.

În 1849, când a aflat că urma să fie vândută și despărțită definitiv de familie, Harriet a fugit, lăsând în urmă un soț liber care nu a avut curajul să o urmeze, și a parcurs aproape 150 de kilometri până în Pennsylvania, folosind Calea Ferată Subterană, acea rețea clandestină de drumuri, case și oameni care riscau totul pentru libertatea altora, iar când a trecut granița spre un stat liber, a spus că s-a uitat la mâinile ei ca să vadă dacă este aceeași persoană, pentru că lumea din jur părea brusc transfigurată.

Ar fi putut rămâne acolo, liberă, în siguranță, una dintre puținele care reușiseră, însă familia ei era încă în lanțuri, iar libertatea, pentru Harriet, nu avea valoare dacă nu era împărtășită, așa că s-a întors, prima dată în 1850, apoi din nou și din nou, de aproximativ treisprezece ori în unsprezece ani, intrând noapte după noapte pe teritoriul sclaviei, ghidând aproximativ șaptezeci de oameni – rude, prieteni, necunoscuți – spre libertate.

Pleca întotdeauna sâmbăta seara, pentru că ziarele nu publicau anunțurile despre sclavii fugari decât luni, câștigând astfel un avans vital, prefera iarna, când nopțile erau lungi și drumurile mai goale, călătorea noaptea și se ascundea ziua, folosea cântece ca mesaje codate, iar uneori se deghiza, alteori purta o armă, nu doar pentru a se apăra de vânătorii de sclavi, ci și pentru a se asigura că nimeni din grup nu se va întoarce, pentru că o singură ezitare putea condamna zeci de vieți.

În ciuda recompenselor puse pe capul ei, în ciuda bolii, a pericolului constant, a faptului că era o femeie de culoare într-o societate care nu îi oferea nicio protecție, Harriet nu a fost capturată niciodată, iar niciuna dintre persoanele pe care le-a condus nu a fost prinsă, motiv pentru care avea să spună mai târziu, cu o simplitate dezarmantă, că nu și-a deraiat niciodată trenul și nu a pierdut niciun pasager.

În timpul Războiului Civil, și-a pus din nou viața în slujba libertății, lucrând ca spion, cercetaș și infirmieră pentru armata Uniunii, iar în 1863 a condus raidul de pe râul Combahee, o operațiune militară care a eliberat aproximativ șapte sute cincizeci de sclavi, devenind prima femeie din istoria Statelor Unite care a condus o acțiune militară armată.

A trăit apoi modest, aproape în sărăcie, luptând pentru dreptul de vot al femeilor și pentru demnitatea celor uitați, primind recunoaștere financiară abia la bătrânețe, și a murit în 1913, la aproximativ nouăzeci și unu de ani, liberă, după o viață în care ar fi putut alege siguranța, dar a ales, de fiecare dată, întoarcerea în pericol pentru a scoate alți oameni din întuneric.

Morală:

Curajul nu înseamnă absența fricii sau a rănilor, ci alegerea repetată de a merge înapoi acolo de unde ai scăpat, atunci când știi că alții încă nu pot pleca singuri.

#HarrietTubman #Istorie #Curaj #Libertate #CaleaFeratăSubterană #Demnitate #PutereaCredinței