$$$

 Femeia care și-a scos glonțul singură pentru a nu fi descoperită

În anul 1782, într-o Americă aflată încă în flăcările Războiului de Independență, Deborah Sampson avea douăzeci și unu de ani, era săracă, crescută în muncă grea și posedată de o convingere care, pentru epoca ei, era aproape de neconceput, aceea că vrea să lupte în război nu ca infirmieră, nu ca ajutor de tabără și nu ca figură de decor, ci ca soldat adevărat, cu armă, uniformă și risc de moarte, într-o lume care susținea că femeile nu sunt suficient de puternice, suficient de curajoase sau suficient de capabile pentru luptă.

Deborah știa însă ce înseamnă munca istovitoare, pentru că ani de zile arase câmpuri, cărase lemne, reparase garduri și făcuse lucruri pe care bărbații pretindeau că doar ei le pot face, iar într-un moment de hotărâre care i-ar fi putut aduce închisoarea sau moartea, și-a tuns părul, și-a legat pieptul, a îmbrăcat haine bărbătești și s-a prezentat la recrutare sub numele de Robert Shurtliff, iar nimeni nu a bănuit nimic, pentru că la aproape un metru șaptezeci, cu mâini bătătorite de muncă și un corp format din efort, părea exact ceea ce armata căuta.

Timp de șaptesprezece luni, Deborah Sampson a trăit și a luptat ca soldat, mărșăluind, făcând instrucție, trăgând cu muscheta, stând de pază în ploaie înghețată și dormind în tabere noroioase, menținându-și deghizarea clipă de clipă, fără pauză, fără scăpare, fără greșeală, până în iunie 1782, când regimentul ei a intrat în luptă lângă Tarrytown, iar gloanțele au început să sfâșie aerul și oamenii să cadă țipând.

Un glonț i-a zgâriat fruntea, despicând pielea, iar ea și-a bandajat singură rana și a continuat să lupte, dar câteva săptămâni mai târziu, într-o altă confruntare, a fost lovită grav, un glonț străpungându-i coapsa stângă și altul atingându-i umărul, durerea fiind atât de intensă încât sângele i-a îmbibat uniforma, iar un camarad a încercat să o ducă la spitalul de campanie.

Deborah a refuzat, pentru că știa exact ce ar fi urmat, că un medic i-ar fi descoperit trupul și, odată cu el, identitatea, serviciul militar s-ar fi încheiat, iar în loc de recunoaștere ar fi primit rușine, pedeapsă și, poate, închisoare, așa că s-a târât departe de câmpul de luptă, a găsit un loc retras și, cu un cuțit și un ac de cusut, și-a scos singură glonțul din coapsă, fără anestezie, fără pregătire medicală, mușcând dintr-o bucată de piele ca să nu țipe.

Rana s-a infectat, febra a cuprins-o zile întregi, abia se putea ține pe picioare, dar a supraviețuit și s-a întors la datorie imediat ce a putut merge, continuând să servească onorabil, fiind apreciată de camarazi și ofițeri, până în 1783, când o epidemie a lovit trupele din Philadelphia, iar Deborah s-a prăbușit inconștientă, iar medicul Barnabas Binney, examinând-o, a descoperit adevărul.

În loc de pedeapsă, a primit respect, pentru că generalul John Paterson, informat de medic, a recunoscut că Robert Shurtliff fusese un soldat exemplar, iar pe 23 octombrie 1783, Deborah Sampson a primit o eliberare onorabilă din armata continentală, devenind una dintre puținele femei recunoscute oficial ca veterani ai Războiului de Independență.

Mai târziu, a mers și mai departe, susținând conferințe publice despre experiența ei, uneori îmbrăcată în uniformă, luptând pentru pensia militară și obținând-o cu sprijinul lui Paul Revere, iar până la moartea sa, în 1827, a trăit suficient pentru a vedea cum America este obligată să admită că o femeie a luptat pentru libertatea ei cu arma în mână.

Morală:

Curajul nu ține de gen, iar adevăratele limite nu sunt cele ale corpului, ci cele impuse de o societate care se teme de cei ce dovedesc că regulile ei sunt greșite.

#DeborahSampson #FemeiÎnIstorie #Curaj #RăzboiulDeIndependență #Egalitate #Rezistență #IstorieUitată #Putere