$$$

 Când întunericul a devenit cântare – viața Fanny Crosby, femeia care a văzut lumina cu inima

S-a născut într-o dimineață de primăvară, la 24 martie 1820, în statul New York, cu ochi sănătoși, limpezi și senini, fără ca nimic să prevestească faptul că, la doar șase săptămâni de viață, o greșeală omenească avea să îi închidă pentru totdeauna vederea, iar medicul chemat să o vindece i-a aplicat un tratament greșit, brutal și ireversibil, care i-a ars corneea și a aruncat copilul într-un întuneric ce nu avea să se mai risipească niciodată, iar numele acelui copil era Fanny Crosby, Frances Jane Crosby, o ființă care avea să petreacă nouăzeci și patru de ani fără să vadă lumina zilei și care, paradoxal, avea să devină una dintre cele mai mari făclii spirituale ale lumii.

Doctorul a trăit toată viața cu povara vinovăției, purtând această greșeală ca pe o rană deschisă a conștiinței, iar lumea ar fi așteptat ca Fanny să poarte resentiment, durere sau revoltă, însă peste șaptezeci de ani, când viața îi fusese deja scrisă în mii de versuri și cântări, ea avea să spună ceva ce răstoarnă orice logică omenească: că i-ar mulțumi acelui medic din toată inima, pentru că prin acea orbire a fost chemată să vadă altfel, mai adânc, mai limpede, mai aproape de Dumnezeu.

Rămasă fără tată la nici un an, crescută în sărăcie de o mamă care muncea neîncetat și de o bunică ce îi descria lumea cu o precizie plină de iubire, Fanny a învățat să vadă cerul din cuvinte, florile din sunete și fețele oamenilor din glas, iar mintea ei a devenit o grădină de imagini nevăzute, dar vii, hrănite de Biblie, pe care a memorat-o aproape în întregime înainte de adolescență, cu o putere de concentrare care avea să o însoțească toată viața.

Ceea ce pentru alții ar fi fost o condamnare, pentru ea a devenit o direcție, pentru că orbirea nu i-a îngustat lumea, ci a adâncit-o, ferind-o de distrageri, forțând-o să asculte, să simtă, să înțeleagă și să transforme suferința în cântare, iar încă din copilărie a hotărât că nu va plânge pentru ceea ce nu are, ci va prețui ceea ce i-a fost dat, alegere rară chiar și printre cei văzători.

Educația la Institutul pentru Nevăzători din New York i-a deschis drumul către muzică și poezie, dar adevărata chemare a venit mai târziu, când, în loc să scrie câteva imnuri, a început să le nască aproape zilnic, dictându-le cu o claritate uimitoare, fără corecturi, fără ezitare, până când lumea s-a trezit cântând, duminică de duminică, cuvintele unei femei care nu văzuse niciodată o partitură.

A scris între opt și nouă mii de imnuri, multe sub pseudonim, nu pentru glorie, nu pentru bani, ci pentru a aduce mângâiere, speranță și sens celor care se aflau, fiecare în felul său, într-un întuneric personal, iar cântecele ei au traversat generații, continente și denominațiuni, devenind rugăciuni cântate de milioane de oameni care nu i-au cunoscut nici chipul, nici povestea.

A pierdut un copil, a cunoscut sărăcia, singurătatea și durerea, dar nu a renunțat niciodată la convingerea că viața ei, așa cum a fost, a avut un rost adânc, iar la final, când s-a stins liniștită, în 1915, la 94 de ani, lumea rămăsese deja plină de lumina cântecelor ei, compuse în întuneric, dar născute din credință.

Fanny Crosby nu a negat suferința, ci a ales să o transforme, nu a fugit de rană, ci a făcut din ea izvor, iar faptul că a putut spune „mulțumesc” pentru ceea ce părea o tragedie arată că uneori darul nu vine în forma pe care o dorim, ci în forma care ne poate face cu adevărat folositori.

Morală:

Nu tot ce ne rănește ne distruge și nu tot ce pierdem este o pierdere, pentru că uneori tocmai lipsa devine chemare, iar întunericul, dacă este asumat cu sens, se poate transforma în lumină pentru alții.

#FannyCrosby

#PutereaCredinței

#LuminăDinÎntuneric

#ViațăCuSens

#ImnuriNemuritoare

#Speranță

#SuferințăTransformată

#CredințăVie