$$$

 Ultimele zile ale lui Mihail Sadoveanu au fost tăcute, grele și paradoxale, așa cum fusese și ultima parte a vieții sale. Un om care dominase literatura română timp de decenii, care fusese glorificat oficial, decorat, publicat masiv și așezat în fruntea instituțiilor culturale, ajungea la final într-o stare de izolare interioară, boală și singurătate, în ciuda onorurilor.

La începutul anului 1961, Sadoveanu avea 80 de ani și era grav bolnav. Suferise un infarct cerebral care îi afectase vorbirea și vederea. Pentru un scriitor, aceasta a fost poate cea mai crudă lovitură: pierderea cuvântului. Omul care construise lumi întregi din limbaj era acum aproape mut și aproape orb. Nu mai putea scrie, nu mai putea citi, nu mai putea participa la viața publică pe care o dominase atât de mult timp.

Regimul comunist continua să-l trateze ca pe un „clasic în viață”, dar această glorie oficială era rece și formală. Vizitele erau rare, conversațiile limitate, iar vechii prieteni dispăruseră sau păstrau distanța. Sadoveanu trăia retras, conștient că imaginea lui publică era deja fixată și că istoria urma să judece nu doar opera literară, ci și alegerile sale politice.

În acele luni, nu există dovezi ale unei convertiri spectaculoase sau ale unei confesiuni finale. Sadoveanu nu a lăsat un testament moral, nu a scris o ultimă scrisoare de justificare sau regret. A rămas un om al tăcerii, poate din mândrie, poate din epuizare, poate din convingerea că orice explicație ar fi fost inutilă. Viața lui fusese deja împărțită în două de opinia publică: marele scriitor și omul care a ales să colaboreze cu puterea.

A murit pe 19 octombrie 1961, la București. Înmormântarea a fost una oficială, cu onoruri, discursuri și coroane, așa cum se cuvenea unui nume canonizat de regim. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu, alături de Eminescu și Caragiale, un gest simbolic prin care statul a vrut să-l fixeze definitiv în panteonul cultural național.

Dar dincolo de ceremonii, ultimele zile ale lui Mihail Sadoveanu rămân marcate de o discrepanță dureroasă: între gloria publică și fragilitatea umană, între recunoaștere și singurătate, între monumental și vulnerabil. A plecat din lume fără zgomot, fără explicații, fără reconciliere explicită cu propriul destin.

Istoria l-a păstrat așa cum a fost: un titan al literaturii române și, în același timp, una dintre cele mai controversate figuri ale ei. Iar ultimele sale zile nu au făcut decât să accentueze această dublă moștenire, imposibil de separat, imposibil de simplificat.