Prințul care a trăit o viață cât un secol
La 1 mai 1850, în Palatul Buckingham, se năștea Prince Arthur, al șaptelea copil și al treilea fiu al reginei Victoria și al prințului Albert, un copil destinat să trăiască nu doar o viață lungă, ci una care avea să lege lumi întregi între ele, pentru că existența lui de nouăzeci și unu de ani s-a întins de la apogeul Imperiului Britanic până în pragul erei atomice, făcând din el ultimul supraviețuitor al nepoților regelui George al III-lea și o punte vie între epoca trăsurilor regale și cea a bombardierelor moderne.
Numit după nașul său, ducele de Wellington, erou al bătăliei de la Waterloo, Arthur a fost copilul preferat al reginei Victoria, cel pe care ea îl considera cel mai apropiat, ca fire și simț al datoriei, de soțul ei iubit, iar spre deosebire de fratele său mai mare Bertie, viitorul Edward al VII-lea, atras de plăceri și scandaluri, Arthur a ales o carieră militară severă și lipsită de strălucire mondană, intrând în Corpul Inginerilor Regali și slujind cu disciplină în Canada, Egipt, India și Africa de Sud, urcând treptat până la rangul de mareșal, respectat nu pentru extravaganță, ci pentru sobrietate și devotament absolut față de Coroană.
Ceea ce face povestea lui cu adevărat remarcabilă nu este doar rangul sau sângele regal, ci imensa întindere de istorie pe care a trăit-o și a văzut-o transformându-se sub ochii lui, pentru că a fost prezent la moartea tatălui său în 1861, a asistat la schimbarea numelui familiei regale din Casa de Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor, a văzut imperiul crescând, dominând și apoi începând să se fisureze, iar între 1911 și 1916 a fost guvernator general al Canadei, într-un moment crucial al Primului Război Mondial, când loialitatea dominionului față de Marea Britanie trebuia consolidată, chiar dacă spiritul de independență începea deja să se facă simțit.
Căsătoria sa, în 1879, cu prințesa Louise Margareta a Prusiei i-a adus trei copii, printre care și Margaret, devenită prințesă moștenitoare a Suediei, dar viața lui Arthur nu a fost una ferită de durere, pentru că și-a îngropat soția în 1917 și singurul fiu în 1938, ajungând să trăiască suficient de mult încât să vadă cum lumea aristocratică în care crescuse se destramă sub presiunea războaielor mecanizate, a revoluțiilor sociale și a declinului vechilor certitudini.
În 1936, l-a cunoscut pe tânăra prințesă Elisabeta ca moștenitoare a tronului, iar deși a murit în 1942, cu șase ani înainte ca ea să devină Elizabeth II, a rămas unul dintre foarte puținii oameni care au cunoscut personal atât regina Victoria, cât și generațiile care aveau să conducă lumea modernă, un om care a trăit suficient de mult pentru a vedea cum epoca lui dispare, dar care nu a renunțat niciodată la disciplina victoriană, la demnitatea regală și la credința profundă în serviciul față de țară.
Morală:
Uneori, adevărata măreție nu stă în a străluci, ci în a rămâne drept și loial într-o lume care se schimbă mai repede decât pot ține pasul valorile, iar cei care trăiesc cel mai mult nu sunt întotdeauna cei care se bucură cel mai mult, ci cei care poartă pe umeri greutatea istoriei fără să abdice de la datorie.
#PrinceArthur #DuceleDeConnaught #RegalitateBritanică #IstorieVietoriană #ImperiulBritanic #ViațăDeOameniMari #MemorieIstorică #Demnitate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu