$$$

 A fost odată, undeva pe lume, o Femeie Obosită. În fiecare dimineață se trezea ca după o bătălie — fără putere, fără dorință, fără nicio scânteie în privire. Întreaga zi o străbătea prin treburi ca printr-o ceață densă, iar seara se prăbușea în pat cu gândul: „Poate mâine va fi mai ușor”. Dar nu devenea. De mult uitase cum e să te trezești cu sentimentul bucuriei.

Așa a continuat până într-o zi toridă, când Oboseala ei s-a desprins de ea. Umbra care fusese cândva parte din ființa sa s-a retras brusc, lăsând-o pe femeie așezată pe un scaun, în mijlocul biroului, sleită și golită pe dinăuntru.

Femeia a implorat Umbra:

— Te rog, întoarce-te la mine! Fără tine sunt cu totul neputincioasă…

— Așa este, a răspuns Umbra. — Pentru că eu sunt Păstrătoarea Energiei tale. Dar nu te mai pot ajuta: ți-ai epuizat toate rezervele. Gândește-te de ce s-a întâmplat asta.

— Fără tine nu pot înțelege. Ajută-mă, te implor!

Umbra a stat o clipă pe gânduri, apoi a încuviințat:

— Bine. Dar numai dacă vei trece prin trei încercări care îți vor descuia puterea. Ești de acord?

— Da!

— Prima încercare: simte-ți spatele, umerii. Simți această povară insuportabilă?

Femeia a încuviințat — cum să nu o simtă? Ani la rând purtase grijile altora, ca pe niște saci plini cu pietre.

— Atunci eliberează-te de tot ce nu îți aparține. Întoarce oamenilor poverile lor — lecțiile, victoriile, greșelile. Păstrează pentru tine doar ce este al tău. Numai așa vei începe să trăiești propria viață.

Recunoașterea aceasta a fost cea mai grea. A înțeles că dusese pe umeri problemele părinților, ale soțului, ale prietenelor, ale colegilor — și se pierduse pe sine. Acum era de ajuns: fiecare are de trăit propria soartă. A închis ochii și, în gând, a înapoiat fiecăruia ceea ce luase cândva asupra ei.

Și, dintr-odată, telefonul a sunat — toți cei obișnuiți să-și arunce greutățile pe umerii ei o căutau.

— Ce să fac? a întrebat ea speriată Umbra. — Vor încerca din nou să-mi dea poverile lor!

— Dacă vrei să fii sănătoasă și să le dai șansa să devină independenți, treci la a doua încercare: învață să spui „nu”, a răspuns calm Umbra.

Aceasta era și mai dificilă. Cum să refuzi? Dacă se vor supăra? Dacă nu te vor mai iubi? Dar nu exista altă cale.

A sunat o prietenă, cerându-i să facă ceva în locul ei. Femeia deja începuse să se justifice, când Umbra i-a șoptit:

— Ca să înveți să spui „nu”, trebuie mai întâi să dezveți să te scuzi. Altfel, te vor convinge din nou să porți ce nu-ți aparține.

Atunci Femeia Obosită a spus încet, dar ferm:

— Nu.

Acest „nu” nu era aspru, ci plin de compasiune. El suna astfel: „Te prețuiesc. Dar vreau să-mi trăiesc propria viață. Numai așa se poate simți fericirea adevărată”.

Unii s-au îndepărtat de ea, alții s-au supărat, dar au fost și cei care au înțeles.

Atunci Umbra a spus:

— A sosit vremea celei de-a treia și ultimei încercări. Pentru ca energia ta să se întoarcă, învață… să te odihnești. Pentru asta va trebui să te întâlnești cu cel care nu-ți dă pace — Sentimentul de Vinovăție.

Aceasta a fost cea mai perfidă încercare. De fiecare dată când femeia încerca să se întindă sau să se odihnească, vocea Vinovăției șoptea cu vorbele mamei:

— Nu ți-e rușine? Atâtea treburi, iar tu stai!

Sau cu tonul tatălui:

— Dacă nu faci tu, nu face nimeni. N-ai făcut nimic și deja ești obosită!

Iar uneori cu glasul bunicii:

— În familia noastră n-au fost leneși. Muncește, că te va chinui conștiința!

Atunci Femeia Obosită n-a mai putut răbda și a strigat:

— Am dreptul la odihnă! Îmi dezleg de pe mine blestemul acestui „trebuie” neîncetat! Chiar și natura se odihnește — ziua face loc nopții, iarna dă primăverii o pauză. Nu lenevesc, mă refac, ca să pot crea din nou și să trăiesc cu iubire!

Aceste cuvinte au fost suficiente pentru ca Vinovăția să se topească. Iar Femeia Obosită s-a transformat într-o Femeie Odihnită. A făcut o baie parfumată, s-a învelit într-o pătură cu o carte, a privit apusul și a simțit cum în inimă se întorc puterea, liniștea, frumusețea și inspirația.

Așa s-a întors Energia ei. Pentru că, într-o zi, Femeia Obosită și-a permis pur și simplu — să trăiască și să se odihnească.

Vă doresc fericire și pace lăuntrică.

N. Sumire