$$$

 Scriitorul pe care au încercat să-l reducă la tăcere, dar nu au reușit

În 1939, când John Steinbeck a publicat Fructele mâniei, nu și-a imaginat probabil că o carte despre oameni flămânzi, obosiți și izgoniți de pe pământurile lor avea să provoace o furtună atât de violentă, încât să ajungă arsă în piețe, interzisă în biblioteci, condamnată de politicieni și urmărită pas cu pas de FBI într-un dosar de peste trei sute de pagini, doar pentru că îndrăznise să scrie despre săraci ca și cum viețile lor ar fi contat.

Romanul, care urmărea familia Joad, fermieri din Oklahoma alungați de secetă și foamete și împinși spre California cu speranța unui trai mai bun, nu era o simplă ficțiune, ci o realitate observată cu ochii deschiși și transpusă pe hârtie cu o luciditate dureroasă, pentru că Steinbeck trăise printre muncitorii migranți din Valea Centrală a Californiei, văzuse taberele mizere, copiii slăbiți de foame, oamenii exploatați pe salarii de mizerie de marii proprietari de pământ, iar ceea ce a scris nu a fost o invenție, ci o mărturie.

Cei puternici l-au urât pentru asta, fermierii bogați l-au acuzat de propagandă comunistă, politicienii au cerut să fie tras la răspundere pentru calomnie, iar FBI-ul a început să-i monitorizeze viața, convingerile și relațiile, ca și cum adevărata amenințare la adresa Americii ar fi fost un scriitor care spunea că oamenii nu ar trebui să moară de foame, în timp ce cititorii obișnuiți stăteau la cozi să-i cumpere cartea, recunoscându-și propriile vieți în paginile ei.

Pentru Steinbeck, acesta nu era un accident, ci culminarea unui drum lung, presărat cu eșecuri, respingeri și ani de sărăcie. Născut în 1902, la Salinas, California, crescuse printre muncitori agricoli, rancheri și oameni simpli, iar poveștile lor îi deveniseră firești. A încercat universitatea, a abandonat-o, a mers la New York cu visul de a deveni scriitor și a eșuat, lucrând ca zidar, reporter sau muncitor, întorcându-se acasă aproape înfrânt, susținut doar de tatăl său, care a crezut în el atunci când editurile nu au făcut-o.

Ani la rând, romanele lui au trecut neobservate, până când succesul a venit târziu, iar odată cu el, posibilitatea de a scrie „în siguranță”, fără riscuri, doar că Steinbeck a ales contrariul, scriind despre visuri spulberate, despre oameni care pierd totul și totuși rămân demni, despre înfrângere și curaj, într-o epocă în care America ar fi preferat să nu se uite în oglindă.

Atacat, amenințat și izolat, nu a cedat, iar timpul i-a dat dreptate: Fructele mâniei a câștigat Premiul Pulitzer, a fost apărat public de Eleanor Roosevelt și, în cele din urmă, a contribuit decisiv la recunoașterea lui internațională, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură, acordat în 1962, în discursul căruia a vorbit despre datoria scriitorului de a celebra capacitatea umană de compasiune, curaj și iubire, chiar și înfrânt.

Când a murit, în 1968, dosarul FBI încă exista, criticii încă murmurau, dar cărțile lui continuau să fie citite, iar adevărul spus de el nu mai putea fi șters, pentru că literatura care dă voce celor invizibili supraviețuiește oricărei încercări de cenzură.

Morală:

A spune adevărul despre suferință nu este subversiv, ci necesar, iar o poveste spusă cu onestitate poate speria puterea mai mult decât orice armă, pentru că demnitatea umană, odată recunoscută, nu mai poate fi anulată.

#JohnSteinbeck #FructeleManiei #LiteraturaCareConteaza #Curaj #Adevar #Istorie #ScriitoriCareSchimbaLumea