$$$

 Regina care a îndrăznit să vadă viitorul prea devreme

În 1919, Afganistanul și-a declarat independența față de influența britanică, iar pe tron a urcat Amanullah Khan, un rege tânăr, educat și hotărât să rupă cercul stagnării, însă adevărata forță revoluționară a domniei sale a fost femeia de lângă el, Soraya Tarzi, fiica unui mare intelectual reformist, crescută cu ideea că o națiune nu poate fi liberă dacă jumătate dintre oamenii ei sunt ținuți în umbră, iar Soraya nu a fost niciodată o simplă regină decorativă, ci un partener real de guvernare, o voce activă și o prezență vizibilă într-o societate care nu era pregătită să o accepte.

Împreună, cei doi au lansat unul dintre cele mai îndrăznețe programe de modernizare din lumea musulmană a începutului de secol XX, proclamând egalitatea între femei și bărbați, interzicând poligamia, deschizând școli laice pentru fete și băieți, promovând educația feminină, dreptul femeilor la muncă și, mai mult decât atât, acordând drept de vot femeilor în anii ’20, într-o epocă în care multe state europene încă îl refuzau, iar Soraya a fondat prima revistă pentru femei din Afganistan, a deschis un spital dedicat femeilor și a apărut public fără văl complet, uneori cu un simplu batic, alteori cu capul descoperit, transformându-și propriul corp într-un manifest politic.

În 1926, Amanullah a declarat oficial că regina Soraya este egala sa în guvernare, dar această viziune, oricât de coerentă și bine intenționată, s-a lovit frontal de realitatea unui Afganistan profund tribal, rural și conservator, unde liderii religioși și locali au perceput reformele nu ca o evoluție, ci ca o agresiune, o occidentalizare forțată și o trădare a tradiției, iar ruptura dintre orașe și sate s-a adâncit rapid.

Călătoria diplomatică a cuplului regal în Europa, în 1927–1928, a devenit scânteia finală, pentru că imaginile cu Soraya îmbrăcată modern, alături de lideri europeni, au fost folosite ca armă propagandistică de opozanți, iar la sfârșitul lui 1928 a izbucnit revolta condusă de Habibullah Kalakani, care a prăbușit puterea lui Amanullah în doar câteva săptămâni, forțându-l să abdice pe 14 ianuarie 1929, după mai puțin de zece ani de domnie.

Exilați mai întâi în India și apoi la Roma, Amanullah și Soraya au privit de la distanță cum tot ceea ce construiseră era anulat aproape instantaneu, școlile pentru fete au fost închise, revista Sorayei a fost interzisă, dreptul de vot retras, vălul reimpus, iar deși Kalakani însuși a domnit doar câteva luni, distrugerea fusese deja făcută, iar Afganistanul s-a întors brutal înapoi.

Soraya Tarzi și-a petrecut restul vieții în exil, încercând, pe cât i-a fost posibil, să susțină educația și drepturile femeilor prin scrisori, întâlniri discrete și sprijin moral, murind la Roma în 1968, fără să se mai întoarcă vreodată în țara pentru care visase atât de mult, în timp ce Amanullah murise cu opt ani înainte, în Elveția, amândoi devenind simboluri ale unei șanse ratate.

Deși unele reforme aveau să fie reintroduse parțial în deceniile următoare, mai ales în orașe, istoria Afganistanului a demonstrat cât de fragil este progresul atunci când nu este susținut de întreaga societate, pentru că drepturile câștigate pot fi șterse rapid, iar viitorul poate fi anulat de frică, conservatorism și violență.

Morală:

Progresul nu este niciodată definitiv, iar o societate poate pierde în câteva luni ceea ce a refuzat să înțeleagă în ani, pentru că a vedea viitorul prea devreme este uneori la fel de periculos ca a refuza schimbarea.

#SorayaTarzi #AmanullahKhan #Afghanistan #FemeiInIstorie #ProgresFragil #DrepturileFemeilor #Istorie #Reforme #Viziune