Timp de cinci ani, Marie Rossiter a stat aplecată peste mese albe, într-o fabrică impecabilă a companiei U.S. Radium Corporation, pictând cadrane de ceas cu o vopsea care promitea progres, modernitate și bani, o pulbere miraculoasă numită radiu, despre care superiorii spuneau că este complet inofensivă, chiar benefică, atât de sigură încât muncitoarele erau instruite să-și ducă pensula la buze, să o ascută cu limba și să continue să picteze cu precizie, după un ritual repetat obsesiv: „buze, înmoaie, pictează”.
Marie și-a dus pensula la gură de mii de ori pe zi, înghițind radiu cu fiecare mișcare, fără să știe că fiecare atingere era o condamnare lentă, pentru că nimeni nu le spusese adevărul, nimeni nu le spusese că substanța care le făcea mâinile să strălucească în întuneric le pătrundea în oase, în dinți, în sânge, devenind parte din ele, imposibil de eliminat.
În 1925, corpul lui Marie începea deja să se destrame din interior, maxilarul i se necroza, dinții îi cădeau unul câte unul, oasele feței se sfărâmau, iar noaptea, trupul ei emana o lumină slabă, verzuie, ca o fantomă vie a industrializării fără scrupule, însă în loc de ajutor a primit acuzații, pentru că medicii companiei au declarat că suferă de sifilis, insinuând că boala ei nu era rezultatul muncii, ci al unui „stil de viață imoral”, o minciună convenabilă menită să protejeze profitul.
Compania a insistat că radiul este sigur, că nu poate provoca rău, iar Marie, muribundă, a fost forțată să-și dovedească nevinovăția într-o sală de judecată, unde a apărut cu fața descompusă, cu structura osoasă vizibil afectată, ținând în mână pensula pe care o linsese ani la rând la ordinul superiorilor, în timp ce avocații companiei susțineau că nu substanța a ucis-o, ci propriile ei alegeri.
Cinci dintre așa-numitele „fete ale radiului” au depus mărturie împreună, în timp ce corpul lor se dezintegra sub ochii tuturor, iar procesul s-a întins pe doi ani de minciuni, expertize cumpărate și negări oficiale, până în momentul în care, în timpul uneia dintre audieri, maxilarul lui Marie s-a dislocat complet, prăbușindu-se, iar ea l-a susținut cu mâna și a continuat să vorbească, pentru că adevărul nu mai putea fi oprit, nici măcar de moarte.
Când judecătorul a decis, în 1928, în favoarea muncitoarelor, Marie era deja moartă, avea doar douăzeci și șapte de ani, fără maxilar, cu oasele colapsate și cu un corp atât de radioactiv încât a fost îngropată într-un sicriu căptușit cu plumb, unde va continua să emită radiații timp de încă o mie șase sute de ani, o prezență tăcută într-un cimitir din New Jersey, imposibil de ignorat.
Familia ei a primit cinci mii de dolari și cheltuielile de înmormântare, o sumă infimă în schimbul unei vieți distruse, dar sacrificiul ei a schimbat pentru totdeauna legislația muncii, pentru că datorită acestor femei au apărut reglementările privind siguranța angajaților, responsabilitatea angajatorilor și dreptul muncitorilor de a ști la ce sunt expuși.
Marie Rossiter a murit pentru ca alții să nu mai fie mințiți, pentru ca munca să nu mai fie o condamnare ascunsă și pentru ca profitul să nu mai fie apărat cu prețul vieților umane, iar sicriul ei strălucitor rămâne o dovadă crudă a unui adevăr incomod: atunci când banii sunt mai importanți decât oamenii, minciuna devine politică de companie.
Morală
Progresul fără etică este doar o altă formă de crimă lentă, iar drepturile muncii au fost scrise nu cu cerneală, ci cu trupurile celor care au fost sacrificați în numele profitului.
#RadiumGirls #MarieRossiter #IstorieIndustrială #DrepturileMuncii #ProfitVsViață #Memorie #JustițieÎntârziată #ModelePentruVremuriStrâmbe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu