£££

 Refuzul care a oprit o legendă

Numele lui era Robert Plant și pe 26 iulie 1977 a primit telefonul care avea să redefinească tot ce credea important în viață, pentru că se afla la New Orleans, în plin turneu cu Led Zeppelin, cea mai mare trupă din lume la acel moment, o mașinărie fără frână, fără pauză, hrănită de stadioane pline, bani, mitologie și idolatrie, când soția lui a sunat prima dată spunând că fiul lor, Karac, în vârstă de cinci ani, este bolnav, un simplu virus stomacal, nimic neobișnuit, iar câteva ore mai târziu a venit al doilea apel, cel care nu mai lasă nimic în picioare: Karac murise.

Robert Plant, zeul de aur al rockului, vocea care definise o generație, omul care părea intangibil, s-a prăbușit într-o cameră de hotel, la mii de kilometri de locul unde copilul lui își dăduse ultima suflare, fără avertisment, fără rămas-bun, doar o infecție fulgerătoare care a ucis un copil sănătos în câteva ore, în timp ce tatăl lui cânta pentru străini, iar turneul a fost anulat pe loc și Plant s-a întors în Anglia ca să-și îngroape fiul.

La înmormântare, dintre colegii lui de trupă, a venit doar John Bonham, împreună cu soția și copiii lui, stând alături de Plant într-un moment imposibil de dus, în timp ce Jimmy Page și John Paul Jones nu au fost prezenți, din motive rămase neclare, iar Plant a simțit atunci nu nevoia de spațiu, ci nevoia de prieteni, lucru pe care avea să-l spună mai târziu cu amărăciune, realizând că relațiile din interiorul mitului Led Zeppelin nu erau cele pe care le crezuse.

Din acel moment, ceva esențial s-a rupt, Plant s-a retras acasă cu familia, a oprit drogurile, alcoolul, personajul scenic, spunând că în clipa în care și-a pierdut fiul nu a mai vrut să fie în Led Zeppelin, ci doar să fie tată și soț, ajungând chiar să aplice pentru un post într-o școală din Sussex, pregătit să renunțe complet la rock, pentru că se întreba ce valoare mai are totul atunci când pierzi ceea ce contează cu adevărat.

John Bonham a fost cel care l-a convins să mai încerce, nu cu discursuri despre carieră sau bani, ci cu prietenie, cu drumuri nocturne, cu tăceri împărțite, cu prezență, iar Plant s-a întors pentru o ultimă etapă, însă nu mai era același om, pentru că mitologia Zeppelin îi părea obscenă, iar versurile care odinioară electrizau stadioane nu mai aveau nicio semnificație pentru un tată care își îngropase copilul.

Trupa a mai scos un album, iar „All My Love” a fost dedicată lui Karac, nu ca un imn, ci ca o confesiune, o rană deschisă pusă pe muzică, iar în 1980, când pregăteau un nou turneu, John Bonham a murit, sufocat în somn după o noapte de băut, iar atunci Led Zeppelin s-a oprit definitiv, fără turneu de adio, fără reveniri, fără exploatarea nostalgiei.

Au urmat zeci de ani de oferte de reuniune, sume uriașe, presiuni constante, iar Robert Plant a spus de fiecare dată nu, alegând să-și schimbe complet drumul artistic, să-și coboare vocea, să exploreze alte genuri, alte sunete, alte forme de expresie, refuzând să devină o statuie vie a trecutului, pentru că omul care fusese în 1973 murise odată cu fiul său.

Astăzi, Robert Plant este încă pe scenă, încă face muzică, dar nu a mai fost și nu va mai fi Led Zeppelin vreodată, iar din când în când, așa cum a spus el însuși, Karac se strecoară în cântecele lui, nu ca legendă, ci ca dor, ca absență, ca iubire care nu dispare niciodată.

Morală:

Uneori, cel mai curajos gest nu este să continui cu orice preț, ci să refuzi gloria, banii și mitul atunci când ele cer sacrificarea a ceea ce a mai rămas din umanitatea ta.

#RobertPlant #LedZeppelin #DurereSiRefuz #PierdereaUnuiCopil #IstoriaRockului #Umanitate #CurajulDeASpuneNu