_$$$$

 ODA ROMÂNIEI 

Alexandru ODOBESCU

O! țara mea iubită! o! mândră Românie!

Pământ cu râuri d-aur sub boltă azurie!

Tu, mumă iubitoare a fii nesimțitori

Ce-adânca ta durere nu poate să re-nvie!

Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători,

Cum trec l-al toamnei crivăț plăpânde dalbe flori!

Când fiii tăi s-adapă cu laptele-ți cel dulce,

Și când cosesc ei spicul ce sânul tău aduce,

Se mai gândesc ei oare la sfântul legământ

Ce ți-au jurat odată, în timpuri mai ferice:

„Să apere cu brațul străbunul lor pământ,

Până și cel din urmă va zace în mormânt?”

Nu,... a patriei iubire a stins a sa făclie!

De vechi făgăduințe nu va nimeni să știe;

Dac-a jurat strămoșul, nepotul a uitat,

Nu,... nu mai e Românul acel ce-n bătălie

Uita că copilașii, sărmanii! zac în sat,

Lipsiți de hrana zilei,... când țara-i de scăpat!

Era vremea p-atuncea de n-avea păs săteanul

Când cete mii și sute, când Ungurul ș-Osmanul

Zdrobiau a lui altare și pustiau cumplit!

Când se sculau Românii, pe loc perea dușmanul!

Vai! Dunărea spumată ș-Ardealul îngrozit

Au fost adesea marturi l-al lor măcelărit!

Românii d-acum însă trăesc cu umilința!

Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința,

Colo pulbere d-aur ascunde putregai.

Străina uneltire revarsă neștiința

Ș-a țării neatârnare e numai ca un pai,

Luptându-se în viscol cu crivețe de plai.

Dar țara-i tot aceea, frumoasă, roditoare;

Tot limpede e cerul, câmpia zâmbitoare,

Și munții cu pâraie, cu piscuri, cu zăpezi;

Și nopțile de vară tot sunt încântătoare.

Cu fața-ți argintie, tu, lună! scânteiezi

Și prin desiș, în crânguri, ca flacări văpăiezi!

E mută însă firea, când omul n-o învie,

Când el nu varsă într-însa suflarea lui cea vie,

Când duhul libertății e stins și nimicit.

Ah! vai de acea țară, – cât de bogată fie, –

Ai cării fii duc jugul cu cuget umilit...

D-asupra ei rușinea întinde-un văl cumplit!

S-a stins, la noi, s-a stins virtutea strămoșească;

Trecut-au vremi de trudă, de luptă vitejească,

De aspră voinicie pe câmpuri de omor.

În sânul României acum va să-nflorească

O floare care varsă miros încântător,

A păcii dulce floare, al artelor izvor.

Să vină cântărețul al gloriei trecute,

Să verse focul vieții în strofele-i plăcute,

Serbând și veștezi lauri, și dafini viitori,

Ș-atunci vor suna iarăși acordurile mute;

În vinele române vor fulgera fiori

Și orizonul țării nu va mai fi cu nori!

Sosi-vei, timp ferice, când trista Românie,

Ștergând a sa plânsoare, cu mândră bucurie,

Își va vedea feciorii slăviți între popoare,

Nălțând semeți o frunte ce-n oarba lor mânie

Vrăjmașii țării noastre cătau să o doboare,

Dar care-o vor încinge cununi isbânditoare!

Atuncea vor renaște virtuțile străbune;

Românul va fi încă vestit prin fapte bune.

Dar geniul pe dânsul atunci îl va mâna

Și vorba-i mai puternic atunci o să răsune.

Acela este țelul! Acolo vei căta,

O! patrie română, o! scumpă țara mea!

Să furi ca Prometeu, scânteia ce nu pere,

S-apuci glorioasa cale spre luminoase sfere

Și, despicând tăria în zboru-ți prelungit,

Să cânți cu glas d-aramă măreața-ți renviere,

Și limpedea-ți cătare, în vecinicul zenit,

La steaua nemuririi s-aținte neclintit!

Paris, 1852

România Literară, 1855, p. 247