$$$

 Când am fost în Hallstatt (Austria) și am urcat cu funicularul spre mina de sare, lângă mine au stat o mămică și fetița ei nevăzătoare. Fetița părea să aibă vreo doisprezece ani. Mama îi descria fetei tot ce se întâmpla în jur, cu blândețe, cu răbdare, cu o frumusețe în glas care mi-a atras toată atenția. 

Am rămas aproape de ele și în urcușul pe jos până la mină. Îmi amintesc cât de atent o ghida mama pe copilă, cum o învăța să meargă în siguranță, să nu-i incomodeze pe ceilalți. Dar cel mai mult m-a emoționat felul în care îi povestea ce se află în jur, cu un ochi poetic, luminos, ca și cum voia să-i dăruiască o lume întreagă doar prin cuvinte.

- Acum vom urca pe o alee minunată, îi spunea. Pe margine sunt multe flori colorate, zboară pe aici albine și fluturași, iar în spatele nostru, jos, se vede lacul. E imens și albastru, sclipește de la soare și e înconjurat de munți și de căsuțe. 

Fetița zâmbea cu fața întoarsă spre soare. Părea că se hrănește din acea poveste, din acea priveliște nevăzută, dar simțită adânc.

- Sunt mulți oameni? a întrebat la un moment dat, auzind forfota din jur.

- Da, sunt, dar se grăbesc spre vârf și trec pe lângă noi. De aceea mergem pe margine.

- Sunt și copii?

- Da, sunt și copii. Și toți îți zâmbesc când trec pe lângă tine.

Doar că… nu era chiar așa. Copiii care treceau pe lângă fetiță o priveau cu nedumerire, poate chiar cu spaimă. Nu zâmbeau, ci se depărtau repede, cu o sfială neîndemânatică.

Însă a fost o minciună frumoasă... Una esențială. 

Mama aceea nu-i descria copilei doar frumusețea naturii, ci îi desena o lume în care merită să trăiești. Una în care ești binevenit, iubit, în siguranță. O lume unde diferența nu e rușinoasă, ci firească.

Și m-am gândit atunci: dacă ne-am imagina, măcar uneori, că suntem ochii celorlalți, nu doar ai celor nevăzători, cum le-am arăta lumea?

Mi-o amintesc pe acea fetiță zâmbind, încrezătoare, bucurându-se de imaginea pe care i-o desena mama ei în cuvinte. Mama îi oferea nu doar orientare, ci și o formă de frumusețe, de speranță, de încredere. O ajuta să „vadă” o lume bună, blândă, caldă - așa cum ar trebui să fie lumea. Așa cum ar trebui să fim și noi.

Poate că mulți dintre noi încercăm să facem asta: să le arătăm celor din jur o versiune mai frumoasă a realității. Să le redăm încrederea că există lumină, chiar și atunci când totul pare greu de înțeles.

Și uneori mă întreb: cum ar fi fost dacă mama acelei copile i-ar fi descris lumea în mod crud, fără filtru? Dacă i-ar fi spus că unii o privesc straniu, că se întreabă ce caută o fetiță nevăzătoare într-un loc atât de frumos dacă oricum nu poate vedea nimic, că poate îi încurcă pe ceilalți?

Ce bine ar fi dacă am înțelege cât de mult contează prin ochii cui vedem lumea... Și mai ales, pe cine alegem să lăsăm să ne ghideze pașii atunci când propria privire e obosită, încețoșată de frici sau de singurătăți...

Irina Binder

Să aveți o săptămână frumoasă! ❤