$$$

 UN EROU UITAT. LUMINI ŞI UMBRE. Ioan P. Daşchevici

     Ioan P. Daşchevici, se năştea în satul Şipote-Iaşi, la 22 iunie 1872, ca fiu al adminstratorului de moşie Petru ( 1835/36-1893) şi al Eufrosinei Ţopa.Tatăl său venise din Bucovina Austriacă, unde îşi făcuse studiile, ajungând la Şipote în anul 1870 împreună cu trei copii Leon(1864), Eugen şi Emilia(1870-?), la care se adaugă alţi trei născuţi în acest sat :Ioan (22 iunie 1872) , Elena(16 martie 1874-1941) şi Glicheria ( 29 mai 1875-? ). După moartea primei soţii, se va recăsători cu Elena Placa(1860-1933), cu care va mai avea alţi 4 copii: Zenovia, Gheorghe, Constantin(12 august 1883-ianuarie 1966) şi Victoria (6 martie1888-1962)[1].   

    Casa în care a copilărit viitorul erou nu mai există , dar locul îl cunosc graţie relatărilor a doua persoane, un bătrân veteran ,Constantin Ciobanu şi socrul meu Gheorghe Prisacaru. De la primul am aflat că în lumea satului familia era percepută drept evreiască, datorită numelui, iar de la cel de-al doilea am aflat ce s-a întâmplat cu casa. În anii ‘30 familia a vândut casa părintelui Ursu şi de la acesta a trecut la familia Mihai Crăcană. Casa se află foarte aproape de biserca satului, lângă curţile lui Luca Arbore.Îşi face studiile primare la Iaşi, apoi cele militare la Iaşi şi Bucureşti . Actele şcolare îl atestă ca elev silitor la sfârşitul anului şcolar 1884-1885, sârguinţa sa fiind recunoscută prin acordarea premiului I cu coroniţă la Şcoala din Păcurari.

Urmărtorii patru ani sunt marcaţi de pregătirea cu profesori particulari, semn al prosperităţii familiei .Fişa personală de intrare în Şcoala fiilor de militari indică ca dată de accedere în şcoală prin hotărârea Ministerului de Război nr.134 din 2 august 1889, fiind primit în clasa a-II-a ca elev scutit ,intrarea în şcoală s-a produs la 23 august 1889. În cei trei ani a promovat toate clasele până la 15 septembrie 1892, când a fost înaintat în Şcoala de Ofiţeri prin decizia 187 a Ministerului. Numărul matricol acordat era 899 ,iar posesorul său avea 1,67 inaltime.

Şcoala de Ofiţeri de Infanterie şi Cavalerie de la Bucureşti este continuatoarea Şcolii Militare Unice a Principatelor Unite, care pentru o perioadă de 6 ani va rezida la Iaşi , iar din 1872 va fi mutată la Bucureşti cu nivelul superior[4].  

  Îşi începe cariera în 1894 ca sublocotenent (1894), locotenent (10 mai 1898), căpitan (10 mai 1906), maior (10 mai 1911), lt-col (1 iulie 1915), colonel( 11 mai 1917) şi general de brigadă la 1 aprilie 1919. Mutaţiile sunt următorele Reg.VIII Călăraşi (1897), 1 aprilie 1913, Reg.V Călăraşi cu o vechime de 16 ani în cadrul regimentului şi decorat. Ca stagiu înaintea promovării ca lt.-col, a fost mutat la 1 iunie 1915 la un alt eşalon[5].

 Câteva documente de familie arată că a îndeplinit funcţii militare în cadrul Reg.8 Călăraşi 1894-1906 la Galaţi, apoi în cadrul Reg.1 Roşiori Turnu Severin (concomitent Reg. 8 şi 9 Călăraşi), din 1906-1911 Reg.5 Călăraşi, 1911-1913, 1913-1919 ,ofiţer comandant al Reg.8 Roşiori ca lt-col şi colonel.A fost decorat cu Medalia Jubiliară Carol I (1906), Coroana României în grad de Cavaler(1918), Semnul Onorific de Aur pentru XXV ani de serviciu (1919), Crucea Comemorativă cu baretele Bucureşti şi Mărăşeşti (1919), Steaua României cu spade în grad de Ofiţer şi panglica Virtuţii Militare(1920), apoi Comandor al Coroanei Românei (1922), al Stelei României (1928) şi Mare Ofiţer al Coroanei României (1931).

Regimentul 8 Roşiori al Div. II Cavalerie în 1872 încartiruit în oraş şi la Popăuţi iar din 1899 şi noile cazărmi de lângă gară, “o frumoasă cazarmă în cadrul căruia, după primul război mondial, s-a amenajat "Câmpul de alergări"[7].Efectivele sale au participat la Războiul de Independenţă , iar în 1913 la Campania din Bulgaria. În primul război mondial s-a distins în luptele din Transilvania – Carpaţi – Dunăre – Bucureşti – Mărăşeşti, ulterior participând la operaţiunile militare din Ungaria (1918 - 1919).

În perioada 1904-1906 asa cum însuşi generalul de brigadă menţiona într-o scrisoare datată 27 Mai 1931 a făcut un stagiu de 2 ani în armata austro-ungară în Regimentul 5 Dragoni din Winner Neusdadt[8]. La sfârşitul stagiului de 2 ani se reîntoarce în ţară şi este promovat căpitan la 10 mai 1906 , în cadrul căruia rămâne pentru câţiva ani, iar mai apoi va fi mutat la Regimentul 5 Călăraşi până la 1911,când revine la Reg.8 Roşiori cu care participă la al II-lea război balcanic.

  Un episod nefericit din istoria Armatei Române.Răscoala de la 1907

    După incidentul din 8 februarie 1907 din comuna Flămânzi, judeţul Botoşani, când administratorul moşiei, Gheorghe Constantinescu, a fost agresat de ţăranii nemulţumiţi de

clauzele împovărătoare ale învoielilor agricole, a urmat o perioadă de agitaţie în rândul ţărănimii din nordul Moldovei, din cauza noilor învoieli pe anul în curs. Până la sfârşitul lunii februarie a avut loc o adevărată mişcare petiţionară care nu s-a soldat cu un răspuns satisfăcător din partea autorităţilor. La 28 februarie se înregistrează primele manifestări violente ale ţăranilor din satele din nordul Moldovei, pentru ca în următoarele două săptămâni revoltele să se întindă în întreaga ţară.În acel moment la putere se afla Partidul Conservator, condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino, cu generalul Gheorghe Manu la Ministerul de Război. Depăşiţi, conservatorii au cedat locul unui guvern liberal, în frunte cu D.A. Sturdza, la interne fiind Ion I.C. Brătianu.

A doua zi, Parlamentul a votat abrogarea unor legi contestate de ţărani, cum erau cele care instituiau taxa pe vin sau taxa de 5 lei pe gospodărie în vederea constituirii pătulelor de rezervă pentru anii secetoşi, iar guvernul a trecut la o represiune dură. Teritoriul României a fost împărţit în 12 zone de operaţii, fiind organizate coloane mobile care patrulau şi interveneau în forţă împotriva grupurilor de răsculaţi, folosind muniţie de război. Până la sfârşitul lunii martie răscoala a fost înăbuşită printr-o represiune foarte dură, în special în Oltenia, unde luase formele cele mai violente. Majoritatea trupelor au fost retrase în cazărmi la începutul lui aprilie, dar (aşa cum se poate constata şi din documentele din lucrarea de faţă) ultimele unităţi militare au intrat în garnizoanele de reşedinţă abia la începutul lunii mai, iar pe timpul strângerii recoltei au fost trimise patrule înarmate prin sate pentru a preîntâmpina orice tulburări. Analizând conţinutul documentelor, se poate constata că armata nu a acţionat ca o forţă oarbă de represiune, aşa cum de multe ori s-a scris, mai ales în timpul regimului comunist. Într-o primă fază a răscoalei, în judeţele din Moldova, armata a reacţionat de cele mai multe ori cu reţinere, trupele fiind însoţite de un procuror care supraveghea respectarea formelor legale de acţiune, în special executarea somaţiilor regulamentare. Tot în această perioadă,unităţile militare angajate în restabilirea ordinii au folosit, în majoritatea cazurilor, muniţie de manevră, neletală. Această procedură, departe de a linişti spiritele, a contribuit la creşterea caracterului agresiv al grupurilor de răsculaţi şi la înmulţirea cazurilor de devastări şi incendieri de conace, precum şi de brutalităţi, care au dus uneori până la comiterea de asasinate, săvârşite asupra administratorilor de moşii, arendaşilor şi chiar a oficialităţilor. Desigur, nu putem minimaliza acţiunile extrem de dure de reprimarea răscoalei din Oltenia, acolo unde mişcările ţărăneşti au fost cele mai violente.

  În perioada 27 februarie-1 aprilie 1907 în Registrul istoric la Reg. 8 Călăraşi din Corpul 4 Armată se consemna : ,, 2 martie Regimentul, cu 3 escadroane, a împiedicat, prin şarje, pe răsculaţi de a pătrunde în oraş. Escadronul 2, căpitan Daşchievici Ion, a fost detaşat la Erbiceni, unde locuitorii asediaseră casa proprietăţii , urmând a o devasta. Escadronul a intervenit, şarjând pe răsculaţi. Un locuitor a lovit pe un sergent cu un ciomag; sergentul parând lovitura, lama sabiei s-a rupt, iar locuitorul a fost lovit la un deget".

Al II-lea Război Balcanic 1913

     Mobilizarea Armatei Române a început în noaptea de 5 iulie spre 6 iulie 1913. Au fost chemate sub drapel contingentele: 1901-1911 pentru unităţile operative, 1895-1900 din miliţii şi 1897-1909 pentru marină.Efectivele mobilizate s-au ridicat la un total de 509.820 oameni, reprezentând peste 6 % din populaţia ţării, din care: 417.720 pentru armata de operaţii, 56.000 părţile sedentare şi 36.100 trupele „teritoriale” (miliţii). Dintre aceştia 8.693 erau ofiţeri, circa 91 % din ei (7.940) fiind detaşaţi la armata de operaţii . Concentrarea marilor unităţi a fost realizată operativ prin transportarea pe calea ferată a Corpurilor 3 şi 4 Armată din Moldova şi depla sarea pe jos a trupelor aparţinând corpurilor 1 şi 2 Armată, dislocat la pace în zona Craiova şi respectiv Bucureşti.

Funcţii 1913-1916

     Printre primele misiuni la nivelul Ministerului de Război este cea prezentată de Ziarul ieşean Opinia din 20 octombrie1913 care semnala : ,, Maiorul Daşchievici din regimentul 8 Roşiori a fost numit delegat al Ministerului de Război în Comisiunea recensământului, inspectării şi clasării noilor contingente” (Opinia, X,1913,nr.2015, 20 Octombrie).

De la Carpaţi , la porţile Bucureştilor şi pe reduta Mărăşeşti

În anul 1916 colonelul Ioan Daşchievici îl avea în subordine pe căpitanul Victor Dombrovski şi pe care l- a numit la Escadronul 2 Roşiori din Regimentul 8 Roşiori, post în care a fost remarcat de superiorii săi Astfel în foaia calificativă era notat „l-a comandat cu mult curaj în luptele de eliberare a Transilvaniei şi la Oituz” (după cum nota comandantul Regimentului 8 Roşiori, colonelul Daşchievici). După o perioadă de refacere din punct de vedere organizatoric, al completării efectivelor de luptători şi mijloacelor de luptă, precum şi al instrucţiei efectivelor de ostaşi, căpitanul Victor Dombrovski a participat, cu Escadronul 5, pe care l-a comandat, la crâncenele lupte de la Oituz, din lunile iulie - august 1917.

     În a doua jumătate a lunii septembrie 1916, trupele româneşti s-au retras din Transilvania în faţa ofensivei de neoprit a armatei austro-ungare. Valea Oituz era apărată de Divizia a II –a de cavalerie, retrasă din Transilvania, la care s-a mai adăugat divizia 15, care venea din Dobrogea. Potrivit mr. Nicolae Irimia, “zona Trotuş-Ghimeş-Uz era apărată de divizia a VII-a comandată de generalul Istrate, iar în munţii Vrancei se afla brigade a VII-a mixtă, compusă dintr-un regiment de grăniceri şi un regiment de infanterie. (…) Divizia a II-a cavalerie, comandată de generalul Sinescu, care evacuase Târgu Secuiesc, la 26 septembrie, se găsea în ziua următoare pe muntele Moghioroş, între localităţile Breţcu şi Oituzul Ardelenesc. La Oneşti debarcau în aceeaşi zi primele grupuri de ostaşi ai Diviziei 15 retrasă din Dobrogea, care împreună cu Divizia a II-a cavalerie formau armata ce avea misiunea să apere poarta ţării de la Oituz”.

Divizia II Cavalerie este retrasă spre spaţiul dintre Olt,Argeş şi Dunăre în încercarea de a rezista presiunii extraordianre exercitată de Puterile Quadruple :Germania, Aunstro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria. Totuşi, la 20 noiembrie 1916, copleşită de superioritatea adversarului şi cu forţele epuizate după marşuri şi lupte neîntrerupte, Divizia 2/5 Infanterie a început retragerea la est de Neajlov. Generalul de divizie Eremia Grigorescu a inlocuit Divizia 14 Infanterie, care se afla la est de Siret, cu Brigazile 1 si 6 Rosiori, iar greu incercata Divizie 5 Infanterie cu Divizia 2 Cavalerie. Aceasta din urma si cele doua brigazi formau Corpul de Cavalerie. La est de rău se afla Corpul de Cavalerie (Brigazile 1 si 6 Rosiori, Divizia 2 Cavalerie si o brigada din Divizia 5 Infanterie).           

Participarea la luptele pentru dezrobirea provinciilor româneşti în primul război mondial cu gradul de colonel în Regimentul 8 Roşiori la Bucureşti,Mărăşeşti au fost răsplătite prin decernarea Crucea Comemorativă cu baretele Bucureşti şi Mărăşeşti 1919 prin Înalt Decret Nr. 1744/ 18 iulie 1918 şi Brevet Nr. 13078/ 20 iunie 1920.

     În componenţa Diviziei 8 infanterie avea să fie numit colonelul Ioan Daşchievici, comandantul regimentului 8 Roşiori ca participant la eliberarea Bucovinei natale, în funcţia de comandant al Suceava , cu rol de rezervă a Diviziei. Apoi teritoriul Bucovinei a fost împărţit în două sectoare la sud de Prut:Sectorul I cu judeţele Suceava , Gura Humorului, Câmpulung şi Vatra Dornei controlat de colonelul Gheorghe Liciu şi Sectorul II cu judeşele Rădăuţi şi Siret cvontrolat de roşiorii săi şi jandarmii colonelului Nicolae Samsonovici [15].

 Despre campania militară română în Pocuţia , un martor ocular nota în rezumat :

     ,, La 22 mai 1919 Marele Cartier General ordona prin intermediului Corpului 4 Armată de la Iaşi, în subordinea căreia se afla Divizia 8 Infanterie (cmdt.gen. Ioan Zadik) să treacă graniţa Bucovinei şi să înnainteze între Carpaţi şi Nistru pe linia Nodworna-Ottynia-Nieszwiska. În ziua de 24 mai , la ora 4.00 trupele române nu întâmpină rezistenţă semnificativă , iar teritoriul este preluat de armatele române care constituie Comitetul Teritorial Pocuţia cu garnizoana al Kolomeea. La conducerea garnizoanei a fost numit temporar colonelul Daşchievici şi apoi Liciu Gheorghe”[16]. 

Răsplata meritelor militare 

     Modul strălucit în care s-a achitat de misiunea sa în Bucovina şi Pocuţia i-a adus aprecierile compatrioţilor, al căror ecou le consemna într-o scrisoare :,, căci acest valoros şi distins ofiţer general ne este cunoscut încă din iarna anului 1918 şi primăvara anului 1919, când a fost c-dantul sectorului Sud Bucovina cu reşedinţa la Rădăuţi , a fost în capul unui Detaşament mixt , a trecut în Pocuţia şi a fost c-dantul garnizaonei Colomeea, timp de 2 luni.La plecarea sa din Colomeea populaţia i-a îmbrăcat vagoanele unităţilor ce le comanda în flori, pentru modul desăvârşit cum s-a condus cu populaţiunea”

     Pentru activitatea militară din perioada 1919-1921 în postul de comandant de brigadă 7 Călăraşi şi de comandantal Garnizoanei Arad,a primit Ordinul Steaua României în grad de Ofiţer cu panglică de Virtute Militară ca ofiţer combatant prin Îalt Decret nr.3958 din 30 septembrie 1920, la care se va adăuga Coroana României în grad de Comandor prin Înaltul Decret No.4768/ 14 noiembrie 1922.

În perioada 1921-1931 a îndeplinit funcţii de comanda în cadrul Corpului VII Armată cu sediul la Sibiu , dintre care enumăr : Brigada 4 Roşiori, Divizia 18 Infanterie şi chiar adjunct al Corpului VII Armată, merite care i-au adus Ordinul Coroana României în grad de Comandor pentru generalul ce făcea parte din C-damentul Teritorial al Corpului VII Armată, şi chiar la data de 1 Octombrie 1931,a Ordinului Coroana României în grad de Mare Ofiţer prin Înaltul Decret No 3357/ 7 Oct. 1931, pentru Comandantul Corpului VII Armată Sibiu, publicat în M.O. Nr. 242 / 1931.

 Prefect de Cernăuţi

În perioada domniei lui Carol II-lea au fost numiţi generali activi sau în retragere, în funcţiile administrative cele mai înalte, un exemplu fiind chiar Viktor Dombrovski , subordonat al generalului , mai ales că circumstanţele epocii impuneau o sporire a capacităţii de apărare. Numirea sa fusese agreată de Rege, dar care amâna numirea în postul de Prefect al Bucovinei, poate pentru o numire în posturi militare. Spijinul fusese obţinut şi din partea populaţiei Bucovinei şi a cercurilor politice apropiate lui Nicolae Iorga şi Constantin Argentoianu.Omul din preajma vieţii politice se numea Ioan Şoneriu, vărul drept la soţiei generalului, după cum mărtirisea într-o scrisoare din 1931.

      Ca prefect de Cernăuţi s-a confruntat cu diferite probleme precum starea drumurilor, însă cea mai gravă problemă era traiul greu al pensionarilor şi profesorilor , după cum declara ziarului de limbă germană Der Tag in Cernowitz : ,, Eu voi vorbi , ne-a spus prefectul , în special pentru persoanele în vârstă și profesorii care nu sunt plătiţi pentru mai multe luni, în cadrul audinţei la Ministerul de Finanțe"(Nr. 27, Mittwoch, 13.04.1932,p.4,Mitte, links).

Ca unul care a cunoscut realităţile războiului şi luptase împotriva forţelor bolşevizate ucrainene , a avertizat factorii de decizie de la Bucureşti asupra periolului bolşevizării din interiorul societăţii , pe fondul tăierilor de salarii , aşa numitele curbe de sacrificiu.

    Sub titlul,Politica externă şi pensionarii” prefectul general rostea următoarele :   

Nu-i uitaţi pe pensionari! În cazul în care statul nu-i va plăti, atunci s-ar putea să fie bolșevici. Cu toate acestea noi nu dorim. Și cred că, dacă am deveni bolșevici, apoi toată România ar fi acoperită de bolșevism.Spiritulul bolșevismului, dar apoi nu regat în cauză, a inundat țările vecine. După România urmează la rândul lor Ungaria, Austria, Germania și Cehoslovacia, și în cele din urmă întreaga lume. Deci, dacă ar trebui să fie bolșevici Dumnezeu sa ne fereasca !, Europa ne-ar face pe noi responsabilide răspândirea bolșevismului”.

Arestarea şi deportarea

     După teminarea perioadei prefectoriale generalul, trecut în retragere din 1938, trăia liniştit la Cernăuţi împreună cu familia, însă norii negri ai bolşevismului au întunecat cerul României şi în situaţia încălcării celor 72 de ore promise pentru repatriere, în capitala Bucovinei rămân o serie de personalităţi prea bolnave să se mai poată salva.

Încercările de protest i-au adus arestarea în 1940 şi prima deportare la Berestetzko , alături de nobilimea poloneză, apoi readus la Cernăuţi în 1941 şi ţinut în Penitenciaul Central până în prezilele începerii Campaniei din Răsărit.

     Din ce motive a fost deportat se poate doar bănui. Vorbele acide referitoare la pericolul bolşevismului, personalitatea sa marcantă printre românii din Cernăuţi , păstrarea sa pentru un viitor schimb de prizonieri de rang înalt sovietici, calitatea de fost funcţionar regal , toate au cauzat răpirea din miljocul familiei şi României sfârtecate a unui mare general român.  

    Regretul deportării unui membru al elitei militare româneşti se regăseşte în cuvântul lui Grigore Gafencu care mărturisea : ,,Dacă aş avea putere, l-aş aduce pe g-ralul Daşchievici aici în locul g-ralului Ilcuş, şi l-aş trimite pe g-ralul Ilcuş în Rusia în locul g-ralului Daşchievici. Asemenea lucruri nu vreau să se mai repete”.

 Sursa: Daschievici Andi

Marius-Andi Daşchievici, Arhiva personală Prof.Daşchievici Andi-Iaşi, pachet Arhiva Istorică Ioan şi Vasile V.Daşchevici (1926-1963), fişa personală a generalului, Idem,Destinul unui general-erou Ioan Daşchievici, Pe aici nu se trece !, Focşani, ,nr.40/ 30 decembrie 2006,p.5 ; nr.41/mai 2007,p.6; nr.42/decembrie 2007,p.6

 Arhiva personală Prof.Daşchievici Andi-Iaşi, pachet Arhiva Istorică Ioan şi Vasile V.Daşchevici (1926-1963)

 Dr.Petru Otu, Alexandru Averescu-150 ani de la naştere, Document, 2/2009,p.2

 Serviciul Istoric al Armatei (SIA) Armata Română şi Răscoala din 1907.Documente, Ediţie îngrijită de:Maior dr. Florin Şperlea,Lucian Drăghici, Manuel Stănescu, Editura Militară, Bucureşti, 2007,p.8-11