$$$

 Cât timp soțul meu își lua „o pauză” — eu mă regăseam pe mine însămi.

— Sunt obosit. De tine. De familie. Trebuie să trăiesc separat, să mă descopăr, — mi-a spus soțul meu, aruncând vorbele ca niște palme. — Mă plictisesc cu tine. De mult nu am fost singur.

Aveam în spate zece ani de căsnicie, amândoi aveam treizeci și cinci de ani. Fiul nostru — abia de trei ani. Iar pentru a-l avea, am luptat șase ani: tratamente, analize, calcule precise, un trai în ritmul ciclurilor lunare.

Când au apărut două liniuțe pe test, soțul meu plângea în genunchi. Iar când m-au externat din maternitate, în dormitor nu mai era loc nici de o floare în plus. Și iată acum — era epuizat...

Și-a strâns lucrurile repede, sec, a înghițit un pahar de tărie în bucătărie — probabil pentru curaj. Nici nu s-a uitat la copilul care i se agăța de picior. A lăsat doar hainele groase. Și a plecat.

Slavă Domnului că locuiam într-un apartament moștenit de la bunica — măcar nu am ajuns în stradă cu copilul.

— Și-a găsit pe alta, — a spus prietena mea, Nina. — „E obosit”, vezi Doamne. Greu e, sărmanul, cu un copil. Nu-l aștepta, nu fi naivă. Dă-l în judecată pentru pensie alimentară. Din ce ai de gând să trăiești, cât timp el „se regăsește”?

Și într-adevăr — nu aveam din ce trăi. La insistențele lui, renunțasem la serviciu când băiatul avea un an și jumătate:

— L-am așteptat atâta timp, — spunea Denis, — nu-l dăm la creșă. Stai acasă, am grijă eu de voi.

Și am stat. Mi-am crescut copilul, mi-am susținut soțul, am creat căminul. Am trăit după dorințele lui.

Și chiar câștiga bine. Îmi dădea bani — fără să întrebe pe ce i-am cheltuit. Dar de îndată ce a plecat — n-a dat niciun semn. Niciun apel, nicio întrebare dacă avem ce mânca sau cu ce plăti facturile. Tăcere.

După o săptămână, m-am dus la tribunal să cer pensie alimentară. Iar acasă, căutam frenetic locuri de muncă. Norocul mi-a surâs — la fostul meu loc de muncă, o doamnă se pensiona. Puteam începe chiar de a doua zi. Doar că nu aveam loc la grădiniță.

Mama mi-a oferit ajutor:

— Îl aduci la mine. Da, mi-e greu cu picioarele mele și cu energia lui, dar ce să facem? Doar să-mi lași ceva bani de mâncare.

Era firesc. Pensia ei era mică. Am împrumutat bani de la Nina — aveam nevoie de hrană și de transport.

Soțul nu suna. Nu apărea. Nu se interesa.

Și apoi am văzut totul cu ochii mei.

„Pauza” era o brunetă frumușică, de vreo 25 de ani, înaltă și suplă. Stăteau la o cafenea chiar lângă locul meu de muncă. Probabil nu se gândea că m-aș putea întoarce vreodată acolo. I-am fotografiat și mi-am continuat drumul.

Și viața… a început să se așeze. Am simțit, dintr-odată: îmi e mai bine fără el. Mai liniște. Mai curat. Nimeni nu mai face mizerie, nu lasă cada murdară, nu cere mâncăruri care mie nu-mi plac.

Am înțeles că sunt altcineva. Nu mai sunt femeia din căsnicie. Am descoperit că ador hocheiul, nu fotbalul. Că parfumul care lui îi plăcea, mie îmi repugna. Că uram acea nuanță plictisitoare de castaniu pe care o prefera. Că îmi stă bine tunsă scurt și că rochiile cu adidași sunt minunate. Iar rujul nud — clar nu e pentru mine.

Să fi pierdut zece ani, topindu-mă în el?

Am început să mă reconstruiesc — pas cu pas. M-am angajat, iar în trei luni am primit o promovare și un bonus. Am schimbat rochiile cu blugi și costume office. Am vopsit pereții în culori vii. Pe cele care îmi plac mie. Și am cerut divorțul.

Timp de opt luni, soțul nu a sunat. Nicio dată.

Cu două zile înainte de proces, a apărut. Cu un buchet și o pungă cu fructe.

— M-am gândit... m-am regăsit. Aș vrea să mă întorc. Dar, Dumnezeule, ce culoare au pereții din hol?! Și de ce te-ai tuns? Nu-ți stă deloc bine.

— Și eu m-am regăsit, — i-am răspuns. — Și această culoare este preferata mea. Iar tunsoarea îmi place. Cum o cheamă pe cea cu care „te-ai regăsit”? Te-a refuzat?

I-am arătat poza.

— Nu vreau să te întorci. M-am gândit — și am înțeles: fără tine îmi este mai bine.

A început să spună că sunt egoistă, că nu mă gândesc la copil, că sunt aproape de patruzeci de ani, cu un copil, cine m-ar mai vrea?

— Eu m-am gândit la copil în toate aceste opt luni. Cât timp tu „te odihneai”. Mă întrebam cu ce să-l hrănesc și cui să-l las. Și da, sunt egoistă. Și știi ceva — e minunat. Pentru că am devenit importantă. Pentru mine. M-am regăsit. Pe tine — nu.

I-am închis ușa în urma lui. Și nu regret nimic. Pentru că, dacă iubirea e adevărată — ea nu cunoaște „pauze”.