2####

 

Nu mai pot să tac. Acesta este adevărul meu

STRIGĂTUL DIN SPATELE ZÂMBETELOR

Un mesaj sincer, în numele meu – Loredana  – și al Pensiunii Munții Aninei

HoReCa nu înseamnă doar mese întinse și camere curate.

În spatele fețelor  îngrijite și al zâmbetelor politicoase se află vieți care se sting, încet și tăcut.

Eu sunt Loredana.

Am o pensiune în Anina, județul Caraș-Severin. Am construit totul cu mâinile și inima mea.

Ani de muncă. Ani în care am fost antreprenor, dar și femeie de serviciu, bucătar, tâmplar, administrator, om de PR, contabil, psiholog pentru clienți și uneori… doar o femeie care plânge în baie, dar iese să servească masa zâmbind.

Nimeni nu vede ce e în spatele ușilor de la bucătărie.

Nimeni nu simte mirosul de ulei ars care îți rămâne în păr.

Nimeni nu calculează în minus, cum o facem noi:

– mâncare pregătită din greu, vândută sub costul real

– camere la prețuri de compromis, doar ca să nu fie goale

– investiții pe datorie, în speranța că „vara viitoare va fi mai bine”

– taxe care cresc, încasări care scad

De la 1 iulie, ni se cere mai mult: TVA mai mare, costuri mai mari, reguli tot mai stricte, controale tot mai dese , care se lasă cu măsuri care costă tot mai mult să le aplici ….

Și știți ce avem în schimb?

Liniște. Și tot mai multă concurență neloială.

Nu mai suntem colegi, ne-am transformat în supraviețuitori care se subcotiază între ei doar ca să prindă un turist.

Se vând camere la prețuri de rușine. Se oferă meniuri la prețuri de supermarket.

Și tot ce pierdem e respectul față de munca noastră. Și față de noi înșine.

Eu, una, spun azi:

Ajunge.

Nu mai pot munci 14 ore pe zi ca să rămân pe zero.

Nu mai pot sacrifica haine, miros, timp, familie, vise – pentru un profit mic ( se se înțeleagă diferența între cât câștigăm și cât rămâne profit ) 

Nu mai pot să fiu gazda tuturor, dar străina propriei mele vieți.

Pensiunea Munții Aninei nu e doar o afacere.

E o parte din mine. Și tocmai de aceea aleg să spun lucrurilor pe nume.

Fac acest pas public nu ca să mă plâng, ci ca să trag un semnal pentru toți cei care, ca mine, au ajuns la capătul puterilor:

Nu suntem leneși. Suntem epuizați. Nu suntem nepricepuți. Suntem striviți.

Concluzie

Nu cer compasiune.

Cer doar ca, din când în când, cineva să vadă omul din spatele mesei servite.

Să înțeleagă că nu tot ce pare „scump” e cu adevărat scump – uneori e doar prețul real al unei munci cinstite, făcute cu sufletul, dar nu cu puterea infinită.

Eu am ajuns într-un punct de cotitură.

Nu mai vreau să alerg pentru un vis care mă epuizează.

Vreau să rămân om, să pot zâmbi sincer, să nu mă mai pierd în cifre care nu se leagă.

Am pregătit mese de calitate, cu ingrediente bune, cu grijă, cu suflet.

Și le-am servit zi de zi, uneori la prețuri de cantină.

Am plătit din mine ca alții să mănânce cald.

Iar acum, plătesc cu oboseală, cu pierderi și cu vise rămase în așteptare.

Și dacă vocea mea ajunge și la alți colegi din HoReCa – să știți că nu sunteți singuri.

Să nu mai tăcem.

Să nu ne mai acceptăm epuizarea ca pe o condiție de supraviețuire.

Să ne cerem înapoi dreptul la viață, nu doar la muncă.

Eu sunt Loredana,

și azi aleg să nu mă mai pierd în propria afacere.

Aleg să trăiesc.

Poate mai simplu. Poate altfel.

Dar cu capul sus și cu sufletul întreg.

NOTĂ PERSONALĂ (pentru cine citește cu sufletul):

Această postare nu este despre nemulțumire, victimizare sau lipsă de recunoștință.

Este despre un adevăr trăit de mine și de mulți alții din domenii diferite: muncim mult, dăm tot ce avem mai bun… și totuși, uneori, rămânem goi.

Nu am probleme (eu sunt bine ), nu scriu din slăbiciune sau răutate.

Scriu din luciditate, din dorința de a nu tăcea atunci când devine prea mult.

Cred că e nevoie să vorbim deschis – despre efort, despre echilibru, despre demnitate.

Am încredere că Dumnezeu mă ține. Am speranță. Dar am ales și să spun lucrurilor pe nume.

Mulțumesc tuturor celor care citesc cu inimă deschisă și înțeleg ce am vrut să transmit  🙏