$$$

 CHELESTINA

Chelestina, la 17 ani, era frumsăţa ce întăi a Grenadii. Săracă de părinţi, şi clironoamă unei mari averi, ea trăie supt epitropie unui bătrân al ei moş, aprig şi scump, acest moş să numie Alonţ. El să îndeletnicé toată ziua a-ş număra galbenii şi toată noaptea a goni serenadile cari cânta supt fereştile Chelestinii. Scoposul lui Alonţu era ca să mărite pe această bogată clironoamă după don Enric, fiiul său, cari învăţa de ani la Academie de la Salamanca şi începusă acum a tălmăci pe Cornilius Nepos.

Mai toţi cavalerii Grenadii iubé pe Chelestina: ei nu o puté vidé decât la bisărică şi totdeauna bisărica la cari ea merge era plină de tinerii cei mai frumoşi şi mai vrednici de iubit. Dintre dânşii să deosăbe don Pedro; căpitan de cavalerii, fiind la vârsta de 20 de ani, nu bogat dar de bun neam, frumos, blând, cu duh şi pre iubitori, el trage asupra sa ochii tuturor daniilor Grenadii, în vremi ci el nu să uita decât la Chelestina. Aceasta, cari pricepusă, începusă îarâş a căuta la don Pedro.

Ei au pitrecut aşa două luni fără să-ş poată vorovi, zâcându-ş însă îndestule lucruri, în vremea aceasta, don Pedro au aflat chip a enhirisâ amorezatii sale un bilet prin cari o înştiinţa aceea ci ea acum ştia pre bine. Mânioasa Chelestina de abié l-au cetit şi îndată cu defăimări l-au triimes lui don Pedro înapoi: dar cum ea avé o minunată ţâneri de minte, au ştiut scrisoare de rost, şi după 8 zile i-au făcut şi răspuns. Amorezaţii noştri să iubié şi îs scriia: don Pedro voié mai mult. De mult ceré voie a veni ca să vorovască la zaluzia Chelestinii; aşa feli este obiceiul în Işpaniia unde fereştile slujăsc mai bine pentru noapte decât pentru zi: acolo să fac toate întâlnirile. La ceasul când uliţa să află pustie, amo-rezatu să învăleşti în mantaua sa, să înarmează cu sabiia sa şi mergi, chemând întru agiutori amoriul şi noapte, cătră o zaluzie josâtă şi încuiată pe dinlăuntru cu geamuri. Curând geamurile să deschid încetişor; minunata işpanioală să arată şi întreabă cu glas tremurăcios de nu eşti cineva pe uliţă: amorezatul, plin de bucurie, o încredinţază: îs vorovesc încet, îs zic de o sută de ori aceleş cuvinte; giurământurile zboară pintre zaluzeli, sărutările trec pe giumâtate; amorezatul blastămă zaluzălile: ziua să apropii... trebui să-s dispărţască... mai treci un ceas păn să-s dispărţască şi, în sfârşit, să dispărţăsc fără să-ş spuie o mie de lucruri interesătoare ci ave a-ş spune. Fereastra Chelestinii era întru o laturi, cătră o uliţă proastă, mai pustie şi lăcuită numai de cei mai săraci din norod. Manca ce bătrână a lui don Pedro şâdé întru o casă proastă, în dreptul fereştii Chelestinei. Pedro s-au dus la manca sa: „Buna me mamă, i-au zâs el, mult ai suferit şăzând întru o aşa proastă casă, această uitare este vinovată din parte me şi aşadar, voind a-mi îndrepta greşala, îţi dau un apartament în casăle meii, vino di şăz într-însul şi lasă pi această bună fimei plângând di bucurii.” Multă vremi n-au vrut, dar în sfârşit priimeşti schimbul, sărutând mânile evlaviosului ei copil. Niciodată un împărat n-au stăpânit un palat cu atâta bucurie încât au sâmţât don Pedru aşăzându-să în căsuţa maicii săli. în dreptul fereştii Chilistinii, îndată ci sară vine, Chilistina s-au arătat la zaluză şi s-au ţânut parola. Aceste dulci întâlniri au înfocat mai mult pi aceşti iubitori amorizaţ, curând toati ceasurile nopţăi au fost mitahirisâte a-ş vorbi şi toati ceasurile zâlii a-ş scrii, în sfârşit, ci era amândoi în cei mai mari fericire, cel mai di pi urmă Pedru, când fiiul lui Alonţ, Enric, cari învăţá di zăci ani la Academiia, adusăsă pentru hotărâta lui soaţă o dicleraţă di amori latinească. Alonţ alcătuia contractul nunţii şi zâua spre însoţire lui Enric şi a Chelestinii era însămnată. Toată lume ştii că întru o aşa întâmplare nu eşti de luat altă hotărâri decât de a fugi în Portugaliia; la cari s-au şi hotărât. Pe lângă aceste au mai pus la cale că sosind la Lisbona, amorezatii întăi să vor lua şi după aceea vor porni giudecată cu epitropul. Chelestina trebuia să iai împreună şi o besacte cu giuvaericali pe cari maică-sa i-o lăsasă: această besacte alcătuia o mari soma de bani şi trebuia să facă pe amorezaţi să trăiască păn la câştigare giudecăţii. Niciodată un sfat nu au fost mai cu minte alcătuit. Nu mai era trebuinţă decât de a puté scăpa; şi pentru aceasta era trebuinţă să furi cheia zaluzălii. Chelestina au catorthosât. După aceasta s-au hotărât ca a doazi la 11 ceasuri de cu sară, Pedro, după ce va pune la cali pentru cai afară din târg, va veni să caute pe Chelestina, care să va scoborâ pe fereastă şi că vor fugi amândoi cătră Portugaliia.

Don Pedro s-au îndeletnicit toată zâua întru a să găti; Chelestina, din parte sa, au aşăzat şi au disşăzat de de ori besacteluţa ci era să-i întovărăşască; pe lângă aceste, au strâns şi o foarte mari şi frumoasă piatră de smaragd ci amorezatul său i-o didesă. Chelestina şi besacteaua era gata la 8 ceasuri de cu sară şi încă nu era când don Pedro, a căruia trăsură era pe drumul Andalusiei, vinea cu bucurie cătră uliţa ce mică. Când era să sosască, aude strigând: agiutori! şi vedi doi oameni atacarisâţi de spadasini care, înarmaţi cu săbii şi cu beta, să slujă asupra lor; viteazul Pedro uită toate pentru ca să alergi asupra nevinovaţilor: el râneşti pe doi din spadasini; şi goneşte pe cielalţi trii. Cari este înspăimântare sa, cunoscând în acei ci i-au izbăvit pe Enric şi pe tatăl său Alonţu! Tinerii cavaleri a târgului iubind pe Chelestina şi, ştiind că Enric era să o iei, pusăsă nişte spadasini (un fel de făcători de răli pre obicinuiţi în Işpaniia) şi, fără vitejîia lui don Pedro, bătrânul scump şi tânărul şcoler ar fi avut mari nevoi a scăpa din mâinile lor.

Pedro căuta a să mântui de mulţămirile lor; dar Enric să giura că nu-l va lăsa toată noapte. Diznădăjduitul Pedro auzâsă acum bătând 11 ceasuri. Vai! El nu ştie nenorocire ci i să întâmplasă!

Unul din spadasinii ci fugisă trecusă cu nasul învălit în mantaua sa pe lângă zaluzie Chelestinii. Era o noapte tari întunecoasă: nenorocita amorezată, cari deşchisăsă fereastă şi aştepta pe don Pedro, au socotit că esti el, văzând pe spadasin. Ea îi întinde mâna cu o oftare de nerăbdari şi bucurie; şi dându-i besacteaua:

— Ţâni diiamanturile noastre, îi zâci ea, păr mă voi scoborâ.

La auzul de diiamanturi, spadasinul stă, ia besacteaua fără să zică nimic; şi în vremi ce Chelestina să scoboră, fuge cu grăbiri. Giudecaţi de spaima Chelestinii când, singură în uliţă, caută împregiur şi nu vedi pe acela ce îl socotisă de don Pedro! Ea socoteşti întăi că s-au depărtat pentru ca să nu dei vreun prepus; ea merge, să grăbeşti, îl caută cu ochii, îl strigă încetişor: nu vedi nimic şi nimine nu răspunde. Frica o cuprinde: ea nu mai ştii ci trebui să facă. Să va întoarci ea acasă? Ieşi-va din târg ca să-s ducă să caute caii şi oamenii lui don Pedro, ci o aştepta? Ea să îndoieşti, să îngrijăşti, dar tot mergi. Curând să rătăceşti pe uliţă, singurătate, întunericul, toate înmulţăsc frica sa. în sfârşit, ea întâlneşti un om şi îl întreabă tremurând dac-îi departe de poarta cetăţii? Acest om i-o arată. Chelestina îs mai vine în simţiri; ea prohorisăşte cu mai mult curaj, iesă din Grenada şi nu afla pe nimine, însă tot nu învinovăţăşti pe amorezatul său, socoteşti că-l va afla mai înainte: ea să depărtează, să cutremură la tot pâlcu de ciritei, strigă la tot pasul pe don Pedro; şi, cu cât mergi, cu atâta să rătăceşti: aceasta era parte ce dimpotrivă Portugaliei.

În vremea aceea, don Pedro nu s-au putut mântui de mulţămitoriu Enric şi de tatăl său; fără să vroiascâ a-l lăsa măcar un pas, l-au silit ca să vie acasă la ei. Pedro, socotind că Chelestina văzându-l, va afla pricina întârzierii sale, s-au supus a-i urma. Sosăsc; Alonţ aleargă în odaia nepoatii sale pentru ca să o înştiinţăzi de primejdie în cari au fost; el o strigă: nu răspunde nimine; întră! Zaluzie deschisă!.. Strigările sale adună slugile; turburare să vesteşti în casă: Chelestina au fugit! Pedro, în diznădăjduire, vre îndată să alergi după dânsa: Enric, mulţămindu-i de enteresul ce are cătră nenorocire sa, vroieşti a-l întovărăşi piste tot locul, Dar pentru ca să fie mai siguri de a o afla, Pedro zâci: că el să-s ducă pe de o parte, când el s-a duci pe de ceealaltă. El aleargă să-şi găsască oamenii; şi ne mai îndoindu-să că Chelestina este pe drumu Portugaliei, aleargă cât poate, depărtându-să de dânsa, în vremi ci Enric călătoreşti cătră Alpuxari, drumu ci Chelestina apucasă. Trista Chelestina urma drumu Alpuxarilor, întrebând de don Pedro pe orişicine întâlné. Ea au auzât după dânsa un tropot de cai; gândul său cel întăi au fost cum câ-i don Pedro; al doilea că puté să fii călători sau tâlhari: ea să abate din drum şi să ascunde după nişte mărăcini. Curând vedi pe Enric trecând, urmat de multe slugi. Ea se cutremură întru această videri şi temându-sâ ca să nu cadă iarâş în mâinile lui Alonţ de va urma drumul cel mari, ea se întoarce şi să afundă în pădure. Alpuxarii este un lanţ de munţi cari mergi de la Grenada păn la Mediterane: ei nu sunt lăcuiţi decât de ciobani şi plugari. Un pământ gol şi pietros, stejari sămănaţi încoace şi încolo, râuri, cascadi huitoare şi nişte capri spânzurate pe vârfu stâncilor au fost lucrurile ce s-au înfăţoşat Chelestinii întru ce dintăi ivire a zorilor zâlii. Obosâtă de ostineală şi de dureri, cu picioarile zgâriete de pietri, să opreşti supt o stâncă prin cari izvora o apă limpide. Tăcerea aceştii peştiri, privelişte ci o împregiura, sunetul cel dipărtat a unor cascadi, murmurisâre acestui izvor cari cade în groapa ci îs săpasă în stâncă, toate pare că arată Chelestinii că să află singură întru o pustietate, lăsată de toată fire. Culcată pe margine acestui pârău, unde lacrămile sale cade pe rând, cugetând la nenorocirile ci o înfricoşa, iar mai vârtos la don Pedro, să fălé întru sine că poate îl va afla într-o zâ. „Nu era el, îs zâce ea, pe cari l-am văzut fugind cu giuvaierurile meli, în zădar gândem că-l cunosc! Cum s-au putut să nu-mi spuie inima me? El mă caută, sunt încredinţată; el plânge departe de mine, şi eu voi să mori departe de dânsul!”

Cum ea zâce aceşti cuvinte, au auzât în peştiră viersul unui fluier de ţară: ea ascultă: şi curând un glas dulce dar prost cântă aceste cuvinte:

A amoriului dulceaţă

Un cifert de ceas numai ţâne,

Dar dorul lui şi durerea

Toată viiaţa rămâne!

Pentru cumplita Silvii

Toati cele le-am lăsat,

Şi acum necredincioasa

Îş ia alt amorezat!

Cât acest izvor va curgé

De multi ori ea-mi zâcé,

Te voi iubi cu credinţă.

Alt amori nu voi avé,

Ah! izvorul n-au săcat,

Dar Silvie m-au lăsat!

A amoriului dulceaţă

Ah! un menunt numai ţâne,

Iar jale sa şi durerea

Toată viiaţa rămâni.

(Să socotească iubitul cetitori că aceste sunt stihuri alcătuite de un cioban.)

„Cine o ştie aceasta mai bine decât mine!” au strigat Chelestina ieşind din peştiră ca să vorbească cu cel ce cântá. Acesta era un tânăr păstori de capre cari şâde la tulpina unei răcniţi căutând cu ochi lâcrămători la apa cari şărpie pe chetriceli: în mâini ţâné un fluier, lângă sâne sta un toiag şi nişte strai învălite într-o piele de capră. „Păstoriule, i-au zâs Chelestina, fără îndoială te-au lăsat; fie-ţi milă de o streină pe cari asămine o lasă şi îndrepteazâ-mă într-aceşti munţi, la vreun sat, la vreo lăcuinţă unde să poci găsi nu odihnă, ci măcar pâne.” „Vai! Madamă, i-au răspuns ciobănaşul, aş vré din toată inima să te duc păn la satul Gadara cari esti după acesti stânci; dar d-ta nu vei ceri ca să mă întorc iarăş când vei şti că astăzi amorezata me să însoţăşte cu protivnicul meu, mă duc din aceşti munţi hotărât să nu mai viu în viiaţa; şi nu mi-am luat decât fluierul, nişte strai şi pomenire binelui ci am perdut.” Acesti puţine cuvinte au făcut să-s nască în Chelestina multe idei: „Prietine! au zâs ea ciobănaşului, tu n-ai bani, şi când vei ieşi din acest loc, îţi vor trebui: am câţva galbeni pe cari îi vom împărţi, de vei voi să-mi dai hainile cari sunt într-această bocce.” Păstoraşul priimeşti: Chelestina i-au dat o duzină de galbeni; şi, după ce ciobanul i-au arătat drumul ci merge la Gadara, ea ş-au luat zâua bună de la dânsul şi au întrat în peştiră ca să-s îmbrace ciobăneşti. Ea au ieşit cu cheptariu cel de peli de capră, cu traista, cu pălărie ce de pai cu cordeli şi mai frumoasă aşa fel decât cum fusăsă împodobită cu giuvaiericale; ea au apucat drumul la sat, unde sosind, întreabă pe ţărani de n-ari vreunul trebuinţă de un argat. O încungiură, o paratirisăsc cu luare-aminte: fetile mai vârtos să uită la părul ei cel galbăn şi frumos cari să învăluia pe spinare ei, ochii ei cei dulci şi strălucitori, măcar că obosiţi de lacrimi: talie ei ce supţâri, mersul său, toate le aduce merare. Nimine nu poate şti de unde vine un tânăr aşa frumos. Unul zâci: câ-i vreun om mari prifăcut; altul că eşti vreun prinţip amorezat de vreo păstoriţă ; şi maghistratul, cari era poeticul locului, mârturisăşte: că este Apolon rânduit a veni spre a paşte oile a doua oară.

Chelestina, cari au luat numile de Marţelio, nu au întârziet a-ş găsi un stăpân. Acesta au fost bătrânul alcad(Giudecâtori) a satului, cel mai cinstit om a locului. Acest bun sătean curând au luat o mare iubire asupra Chelestinii. De abia au lăsat-o el o lună spre paza turmii sale şi au însărcinat-o a privighé pe casa sa; şi Marţelio îş împline datoria cu atâta blândeţă şi credinţă, încât stăpânu şi argaţii să mulţămé deopotrivă, în vremi de 6 luni alcadu, cari era om piste 80 de ani, au lăsat desăvârşit stăpânire averii sale la iubitul său Marţelio: el încă să sfătuia cu dânsul asupra tuturor pricinelor ce îi aduce de giudecat, şi niciodată alcadul nu mai fusăs atât de drept ca de când era povăţuit de Marţelio. Marţelio era pilda şi iubire satului; blândeţile, graţiile, înţălepciunea sa îi câştiga toate inimile. „Videţi, zice maniile fiilor lor, videţi pe acest frumos Marţelio, el este de a purure cu stăpână-său; el să îndeletniceşti necontenit de a face bătrâneţile săli fericite, şi nu-ş lasă trebuinţăle ca voi, ca să umble după feti.”

Doi ani s-au pitrecut aşa. Chelestina, gândind tot la don Pedro, trimesăsă pe taină un cioban la Grenada, de cari era încredinţată, ca să afle de amorezatul său, de Alonţ şi de Enric. Ciobanu îi adusăsă vesti că bătrânul Alonţu au murit, că Enric s-au însurat şi că don Pedro de doi ani nu să arătasă pe acolo. Chelestina nu mai nădăjduie să-l vadă; şi, fericită de a-ş pitreci zilile întru un sat, în sânul liniştii şi a prieteşugului, să sâlié a-ş obicinui inima a nu trăi decât deprieteşug, când bătrânul alcad, stăpână-său, s-au bolnăvit. Marţelio au avut pentru dânsul toată purtare de grijă ce un fiiu iubitori este datori a avé cătră părintile său, şi bunul bătrân l-au tratarisât iarâş ca un părinte iubitori de fii: el au murit lăsând toată averea sa credinciosului Marţelio. Dar această diiată nu au mângâiet pe clironom.

Tot satul au plâns pe alcadul său; după ce l-au îngropat cu mai multe lacrămi decât pombă, s-au adunat ca să aleagă pe diiadohul său. în Işpaniia, unile sate au drit de a numi singure pe alcadul lor, adică maghistratul cari giudecă pricinile lor, sa înştiinţazâ de răle, opreşti pe vinovaţi, îi cercetează şi după aceea îi trimete la giudecătoriile celi mai mari cari, celi mai adesăori, întăresc hotărâre acestor ţărani maghistraţi: căci pravelili celi bune să învoiesc totdeauna cu rezonul cel prost.

Adunându-sâ, sătenii au ales într-un glas pe acel ci mortul alcad pare că li l-au arătat de urmaş. Bătrânii cu tinerii au venit în ţirimonie să aducă lui Marţelio sămnul cel de cinste: acesta era un beţişor alb. Chelestina l-au priimit; şi pătrunsă păn la suflet de arătările celi de iubire cari îi da aceşti buni oameni, ea au hotărât a jărtvi la fericire lor o viiaţă rânduită întăi amoriului.

În vremi ce nou alcad să îndeletniceşti cu trebile statului său, noi să ne întoarcim la nenorocitu don Pedro pe cari l-am lăsat alergând pe drumu Portugaliei, şi depărtându-să de aceea ci gândé să întâlnească.

El s-au dus pân la Lisvon şi tot nu poate afla nimica de Chelestina, să întoarce înapoi, caută de iznoavă prin toate locurile pe unde au căutat: să duce iarăş la Lisvon şi iar nu este mai fericit. După nişte trudi şi necazuri zadarnice de 6 luni, încredinţându-să că iubita sa Chelestina nu să arătasă la Grenada, au socotit că poate eşti la Sevila, unde avé rude, el aleargă la Sevila: rudile Chelestinii purcesăsă cu flota la Mexic, el să ambarcarisăşte pentru Mexico, sosăşti; află pe rudile Chelestinii, dar nu află pe aceea ci căuta. Să întoarce iarâş în Işpanie: corabia sa, bătută de furtuni, să sfărâmă cătră marginile Grenadii. Don Pedro scapă înot cu câţva trecători; ei sosăsc la ţărmuri, să suie pe munţi ca să cei agiutori, şi întâmplare sau amoriul îl povăţuieşti la Gadara.

Don Pedro şi tovarăşii nenorocirii sale întră în ratoşul cel întăi: ei mulţămesc ceriului că au scăpat de primejdii; şi, în vremi ce sătenii cercetează nenorocire lor, unul din trecători să apucă la sfadă cu un soldat de corăbii pentru o besacte ce soldatul o scăpasă şi cari trecătoriul zâce că este a lui. Don Pedro, vrând să potoali sfada, întreabă pe trecători ci era în besacte, şi o deşchidi pentru ca să vadă ci cuprinde. Ce s-au făcut el cunoscând giuvaiericalile Chelestinii şi pintre eli şi piatra ace de smaragd ci el îi dasă! El au rămas un menut neclintit, le caută mai cu luari-aminte şi, uitându-să la stăpânul lor cu ochi scânteind de mânie: „De unde ai aceşti giuvaieruri”, îi zâce cu un glas înfricoşat. „Ce-ţi pasă, răspunde cu trufie trecătoriu, agiunge c-îs a meli.” El vre atunci să le iei de la don Pedro, dar acesta, nemaiputându-să stăpâni, îl împinge, scoate sabie şi îi zâce: „Vânzătoriule! Vei mărturisi păcatul tău, sau vei muri pe loc.” Zicând aceşti cuvinte, loveşti pe protivnicul său cari să diiafefsăşti vitejaşte, dar în sfârşit cade rănit de moarte.

Toată adunare aleargă la această privelişte: împregiură pe don Pedro, îl prind, îl trag la închisoare; şi hangiu îs trimete fimeia ca să chemi pe preot, în vremi ci să duce însuş la alcadu ca sa-i ducă besacteaua, povestindu-i toate întâmplarile.

Care au fost mirare, bucurie, frica Chelestinii, cunoscând diiamanturile sale şi înştiinţându-să de fapta cavaleriului închis! îndată ea aleargă la han; preotul venisă; şi bolnavul atins de îndemnările sale, au mărturisât denainte giudecătoriului că, cu doi ani mai înainte, trecând noapte pe o uliţă a Grenadii, o tânără fimei, la o zaluzie, îi dasă besacteaua aceea zicându-i să o ţâie păn ci să va scoborâ; că el fugisă cu giuvaieriurile şi că să roagă lui Dumnezău să-l ierti de acest furtişag, precum şi damii aciia pe cari nu o cunoşte. După această povestire au murit, şi Chelestina au alergat la temniţă. O, cum i să băté inima pe drum! Ea îndoieşti paşii săi: toate îi spun că don Pedro esti acel pe care va să-l vază: dar ea să temi să nu o cunoască, îs îndeasă pălărie pe ochi, să învăleşti în mantaua sa, şi, împrenă cu un scriitori şi un străjeri ce duce un fânari, să scoboară în temniţă. De abia s-au scoborât pe scări, şi au cunoscut pe don Pedro. întru această videri, bucurie o lipsăşte mai de sâmţârile sale: ea să razămă de zâd; capul îi cade pe umăr şi lacrâmi curg pe obrajii săi. Ea le şterge şi, îmbărbătându-să, să apropie de vinovatul închis: „Streinule, îi zâce ea, prifăcându-ş glasul, ai ucis pe tovarăşul tău... Ci te-au sâlit... la o aşa vinovată faptă?“ După aceşti puţâne cuvinte nu să mai poate sprijini şi să pune pe o piiatră, acoperindu-ş faţa cu mâna. „Alcadule! îi răspunde don Pedro, nu am făcut o vinovăţie, aceasta era o dreptate; dar eu cei moarte, numai moarte poate sfârşi nişte lungi nenorociri a cărora ticălosul pe cari l-am jărtvit au fost ce întăi pricină. Hotărăşti-mă la moarte, . nu mă voi apăra; mântuieşti-mă de o viiaţă care îmi este nesuferită de când am pierdut singur binile ce îl iubem, şi de când nu mai nădăjduiesc să aflu...“ N-au sfârşit; şi buzile sale au murmurisât încet: Chelestina.

Chelestina au înlemnit auzând numile sau: n