###

 

Fetițele stăteau în fața chirurgului. Aveau opt ani și erau surori. Nu gemene, nu. Chirurgul, înalt și chel, le privea cu o expresie încruntată.

Conversația ce urma să aibă loc se anunța grea, aproape insuportabilă. Îi rugase pe părinți să iasă din încăpere pentru cinci minute. Dorea din tot sufletul să vorbească și să explice. Deși... ce-ar fi de explicat, de fapt?

Că șansele de supraviețuire sunt infime? Să le spună despre zădărnicia vieții? Că, mai devreme sau mai târziu, toți ajungem acolo? Să-i spui toate acestea unui copil de opt ani?

Căuta cuvintele potrivite, ezitând să înceapă discuția.

– Dar voi de ce sunteți amândouă fără păr?

întrebă el, trecându-și instinctiv mâna peste chelie.

– Eu mi-am ras părul ca să fiu alături de sora mea.

răspunse una dintre fetițe și îi strânse mâna surorii sale cu palma stângă.

– O iubești mult?

continuă doctorul.

– Foarte mult.

venise răspunsul, simplu și limpede.

– Nu vă faceți griji, domnule doctor. Vreau din tot sufletul să-i dau o parte din ficatul meu. Nimeni nu m-a rugat. De când s-a îmbolnăvit de cancer, am știut că voi face orice ca ea să se facă bine.

Buzele chirurgului tremurară ușor, strânse de o crampă emoțională.

– Dacă ar fi venit puțin mai devreme...

murmură el, aproape inaudibil.

– Ce-ați spus, domnule doctor?

întrebară fetițele în cor.

– Spuneam...

își reveni medicul.

– Spuneam: ce iubiți voi cel mai mult?

Și ele începură să turuie.

Chirurgul le privea cu durere în suflet, privind chipul palid al copilei bolnave, care se înseninase la amintirea lucrurilor dragi.

– Ah, dacă ar fi fost mai devreme...

îi răsunau gândurile.

Fetițele povesteau cu entuziasm.

– Când o să se facă bine, primul lucru pe care-l vom face va fi să ne jucăm cu motanul nostru iubit, Phoenix.

– Când mă voi simți mai bine, mergem la grădina zoologică să vedem cacadu uriași și pârși.

– Vă plac animalele?

întinse doctorul conversația.

– Foarte mult!

răspunseră în cor.

– Acasă îl avem doar pe Phoenix. I-am cerut mamei voie să luăm un pisoiaș care trăiește pe casa scării, dar...

– Dar n-a fost de acord. Spune că sora mea nu are voie, deocamdată.

– Și bine face.

suspină medicul și luă o decizie.

– Ascultați-mă. Nu vă faceți griji. Voi face tot ce-mi stă în putință. Dar să știți...

Chirurgul ezită.

– Nu sunt un vrăjitor. Din păcate, nici pe departe.

– Domnule doctor...

fetița bolnavă se ridică și se apropie de el.

– Nu vă temeți. Nu mi-e frică de moarte. Am avut o viață frumoasă. Am părinți buni, o soră minunată și pe Phoenix. Toți mă iubesc. Și, atâta timp cât mă vor ține minte, n-o să mor niciodată, nu-i așa?

Chirurgul rămase fără suflu. Înghiți în sec, își drese glasul și o mângâie pe cap.

– Chemați, vă rog, din nou părinții.

spuse el fetelor care ieșeau.

Discuția cu părinții fu grea. După ce semnară toate documentele necesare, el le făcu semn și fetițele se îndreptară spre ușă cu pasul unor oameni deodată îmbătrâniți.

Mama lor își reținea cu greu lacrimile. Nu trebuia să le arate copiilor.

– Știți ceva?

îi opri chirurgul.

Părinții se întoarseră.

– Duceți-le pisoiașul acela. Cel de sub scară.

– E murdar, plin de purici. Vreți să se îmbolnăvească înainte de operație?

încercă mama să protesteze.

Chirurgul se ridică, păși aproape de ea și spuse, cu voce joasă:

– Nu înțelegeți că poate fi ultima ei bucurie? Trebuie să vă explic lucruri atât de simple? Luați-l, îngrijiți-l, curățați-l. Nu contează cum. Dar faceți-o.

Se întoarse și se așeză la birou.

După câteva zile, fetele au fost internate și pregătite pentru transplantul hepatic.

Chirurgul stătea de multă vreme în fața ușii salonului, înainte de a intra.

Nu credea în Dumnezeu și întotdeauna scria cuvântul cu literă mică. Pentru că...

Pentru că cine vede atâtea suferințe și morți, încetează să mai creadă în ceva bun.

Și totuși, acum, în fața ușii, căuta în minte o rugăciune. Una din copilărie, pe care mama i-o spusese cândva.

Buzele i se mișcau fără sunet, dar niciun cuvânt nu-i venea în minte.

Apăsă pe clanță și intră.

– Domnule doctor!

strigară fetițele cu veselie, și o piatră căzu de pe inima lui.

– Domnule doctor! Ați convins-o pe mama?

– Nu, nu.

răspunse el.

– A fost ideea ei. Sigur, așa a fost.

spuse, așezându-se pe marginea patului.

Fetițele îi apucară mâna.

– Sunteți un om bun.

zise una.

– Vă mulțumim!

spuse cealaltă.

El își înghiți lacrimile și ieși în grabă din salon. Străbătu culoarul și, ajuns în cabinet, începu să-și șteargă obrajii înlăcrimați.

Atunci, deodată...

Cineva începu să aplaude.

Privirea i se opri asupra colegilor — doctori și asistente. Toți aplaudau, tăcuți.

Uimit, chirurgul rămase înmărmurit.

– Un caz fără speranță, colegule.

spuse cel mai în vârstă dintre chirurgi.

– Nimeni n-a avut curajul. Nici eu. M-am temut. N-am vrut să plec la pensie așa.

– Vă înțeleg.

răspunse chirurgul.

– Eu pe mine nu mă înțeleg.

spuse bătrânul, întinzându-i mâinile. Nu tremurau.

– Oferiți-mi onoarea, colegule. Luați-mă în echipă. Nu mă lăsați să plec așa, cu regretul acesta.

– O fac.

zâmbi chirurgul. Și din nou, toți aplaudară.

Înainte de anestezie, fetița bolnavă îl chemă cu un gest. Se apropie.

– Mulțumesc pentru pisoi.

spuse ea.

– L-am numit Speranță.

– E pisicuță?

întrebă doctorul.

– Nu, motănel.

răspunse ea și zâmbi slab.

– Are... niște oușoare mici.

Operația fu lungă și extrem de dificilă. N-am să vă spun toate greutățile. Doar atât: inima copilei s-a oprit de două ori.

– A treia oară n-o mai suportă.

șopti chirurgul colegului său.

Și a treia oară veni.

Inima mică se opri.

Echipa se agită. Se făceau manevrele salvatoare. Iar bătrânul chirurg se trase deoparte, sprijinindu-se de perete.

Se ținea de inimă. Buzele îi murmurau:

– Nu. Niciodată. E ultima mea luptă. Și eu decid.

Inima copilei porni din nou.

– Coaseți, în muma voastră!

strigă chirurgul, iar toți se întoarseră febril la masa de operație.

Când totul se termină, iar fetele erau scoase din sală, chirurgul zări:

– Colegule! Colegule!

îl strigă pe bătrânul care rămăsese rezemat de perete.

Dar el nu răspundea.

Medicul se apropie, îi privi chipul, îi scoase boneta.

– Dumnezeule...

șopti.

– Cum ai putut?

Apoi zise:

– A plecat ca un erou. A dat totul, până la capăt.

Când ieși la părinții care așteptau cu sufletul la gură, aceștia se repeziră spre el.

– Liniște.

le spuse, ridicând mâinile.

– Operația a reușit. Atât pot spune. Speranța ne rămâne.

După un an, mama fetelor îl sună.

– Domnule doctor, ați putea face un mic gest pentru noi? Fetițele vor tare mult să mergeți cu ele la grădina zoologică. Ne însoțiți?

El acceptă.

Fetele mergeau, ținându-l de mână, zâmbitoare, vorbind întruna. Povesteau tot. Cum trăiesc, cât de năzdrăvan e Speranță.

Chirurgul le asculta. Și, deodată, în minte i-au revenit acele cuvinte demult uitate, din rugăciunea pe care mama lui îl învățase.

Literele se adunau în cuvinte, cuvintele în versuri.

Iar buzele i se mișcau ușor, murmurând.

– Ce spuneți?

întrebară surioarele în cor.

– Spun...

zâmbi el.

– Spun că sunteți două fetițe curajoase. Țineți-vă strâns una de cealaltă. Și nimic nu vă va învinge.

Fetițele se lipiră de el, l-au îmbrățișat. Iar în fața lui se contura chipul bătrânului chirurg. Cel care-și dăruise viața până la capăt. Și care, acum, zâmbea.

Aceasta este povestea.

Și nu știu, cu adevărat, despre ce e ea.

Despre dragostea dintre surori?

Despre curajul unui medic de a lua asupra lui o povară pe care alții n-au putut-o?

Despre un chirurg bătrân, care a ales să plece tăcut, dar să lase viața să învingă?

Ce e mai important?

Cum decizi?

Cum?