***

 STRIGĂTE ȘI DURERE

Incepand cu anul 1948, peste localitatile Romaniei incepuse sa se extinda in cascada un val rosu de pervertire a obiceiurilor, a celor sfinte, a felului de a gandi. Cuvintele smerenie, piosenie, cainta erau date uitarii. Dumnezeu devenise interzis. A fost inlocuit cu Marele Stalin, eliberatorul popoarelor. Politica bolsevica, adusa din importul rasaritean, s-a introdus cu forta in biserici, in scoli si mai ales in suflete. Principala sa caracteristica era dispretul fata de om. Scara valorilor s-a rupt din temelii. Intelectualul era considerat bandit, ce trebuia reeducat cu pumnii tortionarilor – oameni care, in marea lor majoritate, aveau putini ani de scoala.

In acest episod este vorba de dramele prin care au trecut cateva femei cu caracter integru, care au suportat cu multa demnitate teroarea ateista.

Una dintre acestea este calugarita Maria Iordache, nascuta la 15 noiembrie 1914, in localitatea Nicoresti, din judetul Galati. Cursurile liceale le-a urmat la Dej. Intre 1934 si 1938 a urmat Faculta­tea de Educatie Fizica – ANEF, din Bucuresti. Cu toate ca devenise profesoara, s-a inscris la Facultatea de Litere si Filosofie, la care a renuntat dupa un an. Perioada studentiei a fost decisiva pentru destinul tinerei aflate la inceput de drum. Convingerile sale politice o vor duce, in final, la esafodul martirajului.

La fel ca multi tineri din epoca, ea a fost atrasa de mesajul lui Corneliu Zelea Codreanu. Miscarea legionara era perceputa ca o alternativa la partidele traditionale, considerate depasite, insuficient de dinamice pentru generatia timpului, care nu se mai multumea cu fapte marunte. Toata suflarea dorea o Romanie infloritoare si stralucitoare. Tineretul studios era fascinat de mesajul legionar, centrat pe valorile crestine. Se punea accentul pe refacerea demnitatii nationale, credinta in Dumnezeu si ridicarea Romaniei la un statut pe care il merita. In programul Legiunii se aflau masuri energice impotriva lumii decadente, lupta impotriva raului si protejarea bisericii. Crearea elitelor spiritului si de contemplare a divinului. Prin prezenta la Liturghie, credinciosul capata o conduita crestina si invata principiile corectitudinii.

Teoreticienii Miscarii au afirmat in repetate randuri ca legionarismul a facut parte din categoria ontologiei, nu a fost de natura politica. Altii nu au gasit puncte comune intre biserica si curentul legionar. Pe acest fundal s-a desfasurat activitatea Mariei Iordache. Dupa ce a prestat diferite munci, vazand si multe nedreptati, precum asasinarea fratelui sau, Iordache Nicoara, si a lui Corneliu Zelea Codreanu, Maria se hotaraste sa se calugareasca, spre disperarea parintilor, care doreau sa o vada la casa ei, inconjurata de copii. Dupa o perioada petrecuta la Manastirea Pasarea, la 22 septembrie 1942 a ajuns la Manastirea Vladimiresti, din judetul Galati, primind numele de Mihaela. Avand studii superioare, la 12 septembrie 1946 i s-a incredintat functia de secretara. Anii au trecut fara ca noile autoritati comuniste sa depisteze unde se ascundea. In urma unui denunt, in noaptea de 30 martie 1955, Securitatea a intervenit in forta, arestand mai multe persoane din manastire. Chiliile au fost devastate, trebuind sa fie resfintite.

Mihaela a fost dusa la inchisoarea din Galati, fara mandat de arestare, care avea sa fie intocmit abia o luna mai tarziu. In cadrul anchetelor de mare duritate, calugarita era acuzata pentru trecutul sau legionar si pentru faptul ca a dat bani si alimente unor fugari, urmariti de fortele de represiune comuniste. Prin Sentinta numarul 1655 din 7 decembrie 1955, Tribunalul Militar Galati a condamnat-o pe contrarevolutionara Maria Iordache la 25 de ani munca silnica, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. De la Galati a fost transferata la Miercurea Ciuc, apoi la penitenciarul Arad. La 21 februarie 1921 a revenit la Miercurea Ciuc, dupa un stagiu de cinci luni la Jilava. Batuta zilnic, infometata, contractand mai multe boli si degeraturi, fara sa primeasca medicamentele necesare, a murit in seara zilei de sambata, 20 aprilie 1963. Atunci cand a cerut asistenta medicala, temnicerii ii spuneau in mod repetat sa se adreseze lui Dumnezeu, singurul care poate sa o ajute. Pe certificatul de deces figura ca a murit de o criza de sufocare.

Din notele inaintate de temniceri catre comandant s-au mai pastrat cateva: Pe 9 august 1958 detinuta a tusit pe coridor, probabil pentru a semnaliza ceva. A fost pedepsita cu 7 zile de arest sever. Pe 27 martie 1960, sapunul ei era zgariat cu unghia, prezentand un semn. A fost pe­dep­sita cu trei zile de arest sever.

In conditii similare au murit Nicodina Vasilache – calugarita, Eugenia Hulea – stareta si multe alte femei care au fost aruncate in gropi fara preot, lumanare si cruce.

O alta femeie-martir care a cunoscut infernul concentrationar, murind la putin timp dupa eliberare, a fost Anita Gherghelas, o credincioasa catolica nascuta in anul 1902, la Bargauani, in judetul Neamt, sotia primarului din comuna. Dupa moartea sotului, survenita in 1946, vaduva, ramasa in deriva cu cei patru copii, a inceput sa cunoasca pe viu cinismul noilor autoritati comuniste, care au inclus-o in categoria chiaburilor, pentru cele zece hectare de teren arabil. Multe familii erau intr-o permanenta tensiune nervoasa, datorita abuzurilor la care erau supuse. Butoiul cu pulbere a explodat in momentul in care conducerea comunista a hotarat infiintarea in comuna a Gospodariei Agricole Colective – Victoria Socialismului. Festivitatea urma sa aiba loc dumi­nica, 25 iunie 1950, zi in care au fost adusi din comunele invecinate simpatizantii noului regim, deoarece localnicii s-au opus participarii, scarbiti de promisiunile demagogice. Stiau ce urmeaza: sa li se ia pamanturile, animalele si sufletele, la fel ca in URSS.

Dupa ce s-a terminat Liturghia, activistii PMR au decis sa scoata din biserica bancile, covoarele si mesele, ce trebuiau duse la sediul primariei, unde urma sa se desfasoare evenimentul politic. In cateva minute, clopotarul Mihai Gherghel si dascalul Leon Budau au dat alarma sa vina tot satul, sa apere bunurile bisericii. Printre cei aflati in primele ran­duri s-a aflat si Anita Gherghelas. A urmat o confruntare directa intre sateni si trupele de Securitate, operandu-se 40 de arestari, dintre cei mai curajosi, considerati instigatori ai revoltei contrarevolutionare. Deferiti justitiei, Tribunalul Miltar Iasi i-a condamnat in regim de urgenta la ani grei de detentie. Anita a primit sase ani si sase luni, pentru crima de uneltire contra or­dinii sociale. Ea nu omorase pe nimeni.

S-a opus pustiirii bisericii, cu gandul ca acele obiecte, odata ridicate de comunisti, nu vor mai fi returnate niciodata. Potrivit marturiei lui Ioan Gherghelas, fiul martirei, mama sa s-a inbolnavit de TBC in inchisoarea Mislea, de langa Ploiesti. La eliberare, a incercat inutil sa se trateze. A murit in 1960, in numele demnitatii credinciosilor catolici.

Printre femeile chinuite, care au suportat cu stoicism teroarea concentrationara, a fost si Lena Constante, sora cu Viorica, sotia savantului Grigore Moisil. Martira s-a nascut la 18 iunie 1909, la Bucuresti. Dupa absolvirea studiilor liceale, a urmat studii universitare de Arte Frumoase, unde l-a avut profesor pe celebrul Dimitrie Gusti. A colindat prin multe regiuni din tara, pentru a cerceta arta populara romaneasca si obiceiurile satului. Din grupul lor mai faceau parte nume care vor deveni celebre, precum Mircea Vulcanescu, Petru Comarnescu, Paul Sterian si Harry Brauner, cu care se va casatori in 1963, dupa ce vor iesi din inchisoare. Lena Constante a prezentat lucrarile sale la diferite expozitii de tapiserie din Bucuresti si Ankara, fiind alesa membra a Uniunii Artistilor Plastici. O perioada a profesat ca scenograf la Teatrul de Papusi Tandarica, fiind unul dintre fondatorii institutiei. In anul 1945, acelui colectiv i s-a adaugat Elena Patrascanu, sotia ministrului de Justitie comunist Lucretiu Patrascanu.

La 24 august 1948, dupa intemnita­rea ministrului, a urmat un sir de arestari, printre si cea a sotiei sale, Elena, si a colegilor ei de teatru, Lena Constante si Harry Brauner. Lucretiu Patrascanu a fost condamnat la moarte, iar ceilalti au primit cate 12 ani pentru vinovatia de a fi fost camarazi cu sotia ministrului. Cel care a pus la cale acele inscenari nu putea sa fie decat un amic din anturajul lor, Herbert Zilber. Lena a fost incarcerata in anul 1950 si eliberata in 1962. Pana in decembrie 1989 nu a avut curajul sa se confeseze cuiva despre calvarul indurat in in­fernul concentrationar. In inchisorile Miercurea Ciuc, Vacaresti, Mislea si Dumbraveni a cunoscut duritatea metodelor folosite de temniceri pentru exterminarea fiintelor plapande. Incaperile erau pline de sobolani si de plosnite. Cu acele vietati in preajma, noptile erau albe. Orice tipat de spaima era sanctionat de gardieni prin batai crunte. In mijlocul acelui tablou devorator de trupuri se aflau fete tinere cu studiile intrerupte, pe care nu le-au mai finalizat niciodata. Nefericitele incarcerate nu au avut niciodata dreptul sa scrie sau sa primeasca o scrisoare. Intre acele ziduri au tremurat de frig, au suferit de foame, indiferent de simpatii politice, de etnie, varsta, pregatire si profesie.

Dimineata se spalau dupa ce spargeau cu bocancii gheata din lighean. Ani de zile nu au vazut o floare sau o fructa. Feminitatea si ciclul devenisera o amintire. La Miercurea Ciuc, detinuta care trebuia pedepsita exemplar era coborata cu o funie in putul unei fantani fara apa, pe fundul careia misunau sobolani infometati. Victima era desfigurata de rozatoarele care se napusteau in valuri, muscand de unde apucau. Dupa ce ramanea fara globii oculari, fara sani si bucati de carne din corp, restul cadavrului mutilat era scos afara, pentru a fi aratat asistentei ingro­zite, detinute care trebuiau sa recunoasca ce doreau temnicerii. Dupa 1990, toate aceste orori au fost consemnate de Lena Constante in doua carti memorialistice, Evadarea tacuta si Evadarea imposibila, in care sunt descrise clipele cumplite, oferite cu multa generozitate de tortionari in inchisorile comuniste. Suferinta generata de tortura a determinat-o sa evadeze zilnic in estetic, prin imaginatie, uitare si speranta. Autoconsolarea i-a atenuat disperarea, singuratatea si a ferit-o de varianta sinuciderii. A murit la 14 noiembrie 2005. Tineretea ei a fost anulata, fara sa stie din ce motiv. Intreaga ei viata nu facuse rau nimanui.

O alta martira a fost profesoara de religie si filosofie Gabriela Hajdu, nascuta la 8 ianuarie 1915, in localitatea Madarasi-Ciuc, din judetul Harghita. Dupa absolvirea liceului la Oradea a plecat la Budapesta, unde a urmat studii de filosofie si religie. A revenit in tara si a fost profesoara la Gimnaziul de Fete din Oradea, unde preda unor adolescente ce urmau sa se calugareasca. In 1948, dupa desfiintarea multor scoli catolice si manastiri, s-a stabilit la Targu Mures, langa parinti. La 6 octombrie 1958 a avut loc al doilea val de prigonire a religiilor si a celor ce le deserveau. Ministrul de Interne Alexandru Draghici, ateu convins, a cerut reducerea la jumatate a numarului de scoli cu profil religios si, mai ales, a numarului de manastiri, in care urmau sa aiba acces numai persoanele cu varste de peste 50 de ani. Despre acel ordin voi reveni cu amanunte intr-un episod viitor.

Gabriela Hajdu a continuat sa predea religia in particular elevilor dornici sa se pregateasca in aceasta directie, lucru care era interzis. La 1 decembrie 1961 a fost arestata de Securitate si condamnata la cinci ani de temnita, pentru vinovatia descrisa mai sus. Supusa unui regim dur de exterminare intre zidurile inchisorii Oradea, s-a stins din viata la 20 aprilie 1963, cand clopotele bisericii din apropiere bateau de amiaza. In anul 1970 mor­mantul ei a fost identificat de familie si osemintele reinhumate in cimitirul catolic din Oradea, in prezenta preotului si a celor apropiati. A urcat la cer un suflet nevinovat, dar acuzat de legile anacronice ale acelei perioade de trista amintire.