$$$

 Povestea Ellei Abomah Williams, care aduce în lumină contrastul dureros dintre demnitatea celor din lumea a treia și privirea disprețuitoare sau exoticizantă a aristocrației europene de la inceput de secol trecut si care continuă din pacate si acum.

Într-o fotografie îngălbenită de vreme, făcută în anul 1900, o femeie se înalță tăcută și mândră în fața lumii. Nu zâmbește. Nu cere aplauze. Stă acolo, drept în calea istoriei, cu o privire care străpunge veacurile.

Numele ei a fost Ella Abomah Williams, cunoscută drept Mme Abomah. Dar mulți n-ați auzit de ea, nu-i așa?

Pentru că istoria a fost scrisă de cei care o priveau din fotolii plușate nu de cei care mergeau cu fruntea ridicată, în ciuda disprețului servit non-stop.

Ella nu era nici bonă, nici servitoare, nici curiozitate ambulantă.

A fost gardă de corp personală a regelui din Dahomey, un regat african din inima a ceea ce azi numim Benin.

A fost una dintre acele războinice legendare, amazoa­nele Africii, antrenate pentru luptă de la vârste fragede, temute de armate întregi, respectate de propria civilizație.

Dar când a pășit pe pământ european, nu i s-a spus „luptătoare”.

I s-a spus „exotică”.

I s-a spus „atracție”.

I s-a spus „fenomen”.

„Această frumusețe brună va vizita în curând principalele noastre orașe”, scria presa britanică, incapabilă să vadă dincolo de culoarea pielii și înălțimea neobișnuită.

Nu au văzut curajul.

Nu au văzut demnitatea.

Nu au văzut o legendă în carne și oase.

Au văzut doar un spectacol.

Așa a fost primit, adesea, omul din lumea a treia în saloanele aristocrației europene: nu ca mesager al unei culturi, ci ca obiect de privit, de judecat, de pus în vitrină,de folosit.

S-au tras perdelele de dantelă și, prin ele, s-au rostit șoapte cu subînțeles:

„Ce interesantă e lumea aceasta care nu ne seamănă.”

Dar Ella nu era un decor.

Ea era un steag.

Un steag pe care l-a purtat singură, în fiecare privire batjocoritoare pe care a îndurat-o, în fiecare cameră în care i s-a cerut să se arate „așa cum e în junglă”, în fiecare tăcere încărcată de superioritate.

Astăzi, când vorbim despre adevăratele eroine, trebuie să ne întrebăm:

Câte Elle Abomah Williams au trecut prin istorie, nevăzute, tăcute, înfășurate în vălul disprețului colonial?

Câte femei din Benin, din Congo, din Sudan, din Haiti, din India, din Filipine ,din țările sărace — au fost reduse la simple siluete în fotografii alb-negru, în timp ce lumina lor era prea mare pentru obiectivul vremii?

Să nu ne mai prefacem că „civilizația” a fost echitabilă.

Să nu ne mai prefacem că aristocrația a fost vreodată curioasă de om.

Ella Abomah nu cere azi milă.

Dar ne cere recunoaștere.

Ne cere să fim sinceri în fața oglinzilor trecutului.

Ne cere să vedem că, uneori, în centrul circului, nu era o bestie. Era o regină.

Iata cateva rânduri scrise catre fica ei:

Fiică a trupului meu,

si a sângelui meu prea mult risipit

îți scriu dintr-o lume care nu mă iubește, dar care m-a îmbrăcat în priviri.

M-au adus aici ca pe un spectacol.

M-au numit “exotică”, “fascinantă”, “înaltă cât o minciună bine spusă”.

M-au făcut să pășesc între rochii de dantelă și zâmbete rujate,

dar nimeni n-a întrebat vreodată:

„Ce ți-ai pierdut, femeie, ca să ajungi atât de dreaptă?”

Ține minte, fiica mea:

când pașii tăi vor fi grei,

nu înseamnă că ești slabă.

Înseamnă că porți mai mult decât ai spus.

Îmi amintesc de fetița albă ce mi-a strâns degetele azi pe stradă.

N-a știut că sunt altfel.

N-a întrebat de ce pielea mea e noapte.

A ținut de mine cum ține o pasăre de aer: cu încredere.

Poate că viitorul vine ținut de mână, nu împins de la spate.

Tu să nu te temi să fii înaltă.

Să nu-ți ceri iertare pentru statura ta,

nici pentru tăcerea pe care o porți ca pe o coroană.

Oamenii mici vor încerca să te micșoreze.

Nu le da voie.

Să fii sabie când trebuie,

dar și apă când totul arde.

Să-ți păstrezi rădăcina în pământul tău,

chiar dacă te plantează în grădinile lor.

Poate că nu te voi vedea crescând.

Poate că nici numele nu ți-l voi rosti.

Dar dacă într-o zi simți că ești văzută ca ciudățenie, nu ca femeie,

amintește-ți:

n-ai fost niciodată un spectacol. Ești un steag.

Cu tărie,

Mama ta,

Ella.

@reper