$$$

 VASILE CÂRLOVA

Deschizător de drumuri în literatura română, poetul Vasile Cârlova (1809-1831) a trăit doar 22 de ani, a lăsat doar 5 poezii, și nu se știe ce ar fi putut să mai producă talentul lui, recunoscut de contemporani, dacă moartea nu l-ar fi răpus atît de devreme. Deși creația lui este de mică întindere, el a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809, într-o familie de mici boieri buzoieni, printre înaintașii lui numărîndu-se Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi, mitropolit al Ungro-Vlahiei. Tatăl, vel medelnicerul Ioniță Cârlova, a fost ispravnic de Buzău. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu, din Locusteni, Dolj.

La doar şapte ani îşi pierde ambii părinţi, fiind crescut de o soră de-a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu. Copilăria şi-a petrecut-o în Tîrgovişte şi Bucureşti, unde se aflau casele tutorilor săi. La Tîrgoviște, se pregătește cu dascălul Rafail și la școala lui Ioan Mitilineu. Aici ia lecții de franceză şi greacă, avîndu-l ca tovarăș de învățătură pe un alt viitor poet, Grigore Alexandrescu.

În 1827 debutează cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și o parte din poemul Zaire al lui Voltaire. După cîteva versificaţii în greceşte şi traduceri, se încumetă, sub influenţa unor scriitori romantici francezi, să scrie versuri în limba română. Din creaţia lui se cunosc doar cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade-Rădulescu în „Curierul românesc”: prima, „Păstorul întristat”, scrisă la 18 ani şi publicată la 8 mai 1830, a fost pusă pe muzică, două decenii mai tîrziu, de Anton Pann. Urmează „Ruinurile Tîrgoviştei”, o romantică meditaţie cu accente patriotice asupra gloriei de altădată a neamului românesc în contextul trecerii devastatoare a timpului. „Înserarea”, „Rugăciune” şi „Marşul oştirii române” vor completa mica dar expresiva lui operă. În versurile lui se regăsesc, întîia oară în spaţiul literar românesc, metafore de un profund lirism, unele influenţîndu-l şi pe Eminescu, precum „negura uitării”, „viscol de dureri” sau „aripile vremii”.

În 1830, Vasile Cârlova intră în militia națională, prim nucleu al oștirii române, ca sublocotenent de cavalerie, fiind al treizecișitrelea dintre voluntarii angajați.

La 18 septembrie 1831, se stinge din viaţă în tabăra militară de la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea Bisericii Madona Dudu, din Bănie. Avea doar 22 de ani şi nimeni nu va şti unde ar fi ajuns creaţia lui, dacă Heliade Rădulescu putuse să scrie deja despre el că „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atît de frumoasă sub pana lui”.

Creația lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută și prețuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tînărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detașîndu-se datorită înrîuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Heliade și Gr. Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilității artistice.

Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenționale a Secolului al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice și galante, imaginea simplificată a omului și a naturii, figurația mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simț al expresiei, vizibile și în versul de grațioasă fluență, potrivit cerințelor genului și candorii iubirii tinerești.

Ruinurile Tîrgoviștei rupe vădit cu clișeele poeziei neoanacreontice (inspirate din poezia lirică cultivată de imitatori tîrzii ai lui Anacreon), opunîndu-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfășurare meditativă pe tema rui­nelor (care pătrunde astfel în lite­ratura romană). Sen­timentul timpului devastator (,,Cum toate se răpun ca urma îndărăt,/ Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se împletesc cuaccentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecției, nocturnul tainic configurează la Cârlova schița unui stil capabil să se ridice pînă la viziune lirică. Unele dintre metaforele sale, de un profund lirism, se regăsesc întîia oară în spațiul literar românesc.

Înserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristețea, neliniștea nedefinită și gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) și singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniștea cîmpenească, sesizată cu o sensibilitate profund românească.

,,Pe cînd abia se vede a soarelui lumină

În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,

Și zefirul mai rece începe de suspină

Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,

De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,

Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale,

Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,

În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos,

Și-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte

Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos”. - Înserarea (fragment)

În poezia Rugăciune, poetul aplică formula originală a rugii animate de iubirea de patrie, de visul unui viitor de glorie și dreptate. (Cea mai zguduitoare ,,Rugăciune” în lirica noastră este crezul artistic al lui Octavian Goga, care imploră divinitatea să-i de puterea de a exprima în poezia sa suferința celor mulți, lirica lui devenind astfel ,,cîntarea pătimirii noastre”).

Marșul (Oștirii române) este cea de-a cincea poezie a lui Vasile Cârlova. Creată cu un avîntat entuziasm patriotic cu ocazia înființării noștirii naționale; este creația care, prin tonul ei, vestește poezia pașoptistă.

Ceea ce dă o valoare deosebită poeziilor lui Cârlova este acordarea corespunzătoare a tonalității, care parcurge aproape întregul registru expresiv al lirismului romantic: elegiac (,,Înserare”), meditativ (,,Ruinurile Tîrgoviștei”), protestatar (,,Rugăciune”) și eroic (,,Marșul”). Lirica sa, atît de redusă, indică priceperea unui maestru al prozodiei, în sfera căreia inițiază (concomitent cu Heliade) pseudoalexandrinul de 14-16 silabe. Fluente și degajate, de o adîncă muzicalitate interioară și de o mare limpezime, versurile izvorăsc fără efort, constituindu-se într-o confesiune sinceră și firească, mărturisire ce se desfășoară uneori în ample acorduri minore, ca în poezia elegiacă și meditativă - ,,Înserare” și ,,Ruinurile Tîrgoviștei” – prima evocare a vestigiilor trecutului din literatura română; alteori se revarsă în ritmurile puternice și impetuoase ale poeziei patriotice și militante din ,,Rugăciune” și ,,Marșul”.

Prevestind întreaga evoluție a liricii românești în etapa romantismului pașoptist, cele cinci poezii îndreptățesc deopotrivă elogiul și regretul că primul nostru poet modern a avut o atît de scurtă trecere prin viață. Vasile Cîrlova a demonstrat că, în artă, adevărata valoare nu piere.

,,O stea care răsare chiar într-al său apus”, vers ce face parte din poezia ,,La moartea lui Cârlova”, scrisă de Ion Heliade Rădulescu, definește metafora nefericitului destin literar și existențial al poetului Vasile Cârlova, ,,Steaua” care s-a stins la început de drum. Chiar dacă ,,zestrea” literară pe care ne-a lăsat-o cuprinde cinci poezii, atît de tînărul locotenent al oștirii naționale a rămas în conștiința celorlalți, cunoscătorilor și iubitorilor de poezie, un poet de mare talent, ,,ce inaugurează romantismul, intuindu-i toate notele particulare”, după cum constata Șerban Cioculescu.