$$$

 POEZIA LUI VALERIU ANANIA

Scriitor și poet, teolog și preot, cu talent nativ, Mitropolitul Bartolomeu rămâne modelul de muncă stăruitoare. În tinerețe a citit mult, acumulând o solidă cultură generală, istorică, literară și teologică. A citit mereu, la maturitate și bătrânețe. Spre apusul vieții, în lucrarea de diortosire a Sfintei Scripturi, va folosi întreaga bogăție de cunoaștere teologică și întregul său talent literar. Prin cunoștințele sale scripturistice, teologice, istorice, literare și lingvistice, a lăsat Bisericii și neamului româ­nesc un Monument de teologie și spiri­tua­litate, de poezie și literatură.

Este vremea urcu­șului duhovnicesc. Săptămânile Marelui Post sunt ca niște trepte de suire spre întâlnirea cu Mirele ceresc Iisus Hristos. Prin dreaptă-credință, rugăciune necontenită, dragoste jertfelnică, sete de Dumnezeu, milă față de toată făptura, tânjim spre curăția inimii și vederea lui Hristos-Dumnezeu, spre a petrece uniți cu El săptămâna pătimirilor Sale, spre a muri și a învia cu El întru viață adevărată, fericită și nestricăcioasă. Bogăția imnografică a Bisericii este mult ajutătoare în urcușul nostru. Asemenea şi alte scrieri și poezii duhovnicești, căci după imnograf (Sfântul Efrem Sirul) turma lui Hristos petrece perioada postului în pășunea dumnezeieștilor cărți.

Duhul Sfânt ne întărește și insuflă spre a trăi sinergic, împreună cu Hristos, viața Sa dumnezeiască în trup omenesc (Sfântul Maxim Mărturisitorul), mai cu osebire ultimele momente ale vieții Sale pământești, trăite într-o tensiune maximă, când viața și iubirea Sa au fost jertfite pentru noi. Dorul de a ne adânci în taina pătimirii Sale, a ajunge la o mai adâncă unire cu El, ne face să cercetăm viețile părinților ca în lumina vieții lor să limpezim căile propriului nostru drum, de la chip la asemănare, de la pământ la cer. Cu sete arzândă după cereasca lume, prin cântări, rugăciuni și contemplații, prin împărtășire cu Hristos cel prezent în Sfintele Taine, ne hrănim sufletul, ne luminăm mintea, ne curățim și îmbunăm inima.

Ne-ai făcut, Doamne, pentru a Te căuta, și neliniștit este sufletul nostru, până va ajunge la Tine (Confesiuni 1. 1), zice Fericitul Augustin, iar scurta noastră trăire pe pământ este drumul sfintei cărări care urcă spre cer. Drumul de la pământ la cer, drumul de la chip la asemănare.

Din cei care au parcurs acest drum, lăsând urme de lumină, l-am ales pe poetul și teologul Bartolomeu Valeriu Anania, de la a cărui naștere se împlinesc 102 ani. Omul care a muncit și suferit, purtând (prin Duhul Sfânt) cheile transfigurării suferinței și jertfei. Asemeni altor poeți ai temnițelor comuniste: Crainic, Gyr, Voiculescu, Dorz, el a lăsat în urma sa stropi de lumină și de har. Pe drumul presărat cu spini, lacrimi, osteneală și sudori, a adunat în suflet zăcăminte de lumină, comori de înțelepciune și tezaur de viață. Poetul descrie drumul său de la pământ la cer, așa cum Sfânta Scriptură descrie drumul lui Dumnezeu prin istorie. Drumul apostolilor și prorocilor, drumul poporului Israel și al noului popor sfânt, poporul creștin, este un drum greu și fascinant. Durerile omului sunt mereu pătrunse de bucurii cerești. Parcursul este însoțit de intervenții binefăcătoare ale lui Dumnezeu, prietenul de nădejde și nedespărțit.

Poetul și scriitorul Valeriu Anania, (dublat) de teologul și clericul Bartolomeu, a parcurs acest drum al credinței care a rămas adânc încrustat în istoria Bisericii și neamului românesc. Luminos și puternic, bogat-roditor, prin viață și operă, el a intrat în lumea nemuritoare. Descendent (după mamă) dintr-o familie preoțească, a citit Sfânta Scriptură la 10 ani, la aceeași vârstă compunând și prima sa poezie. A debutat la 15 ani (1935) în revista „Ortodoxia” cu poezia „Pământ și cer”, iar scrierile sale de proză, poezie, teatru și dramaturgie aveau să curgă una după alta, izbutind să acopere o paletă largă de genuri literare care i-au adus mai apoi recu­noașterea cititorilor și criticilor, culminând cu Premiul pentru dramaturgie, din anul 1982.

Sursă de inspiraţie luminoasă

Poezia și rugăciunea sunt modalități asemănătoare în rostul lor de a purta sufletul, într-un zbor înalt. Desigur, poezia poate fi uneori un simplu zbor al gândului, fără să asume un angajament duhovnicesc al întregii persoane. Nu așa cum se întâmplă cu rugăciunea, care are mai multă greutate în talgerul balanței. Chiar dacă nu poartă încărcătura duhovnicească a rugăciunii, poezia, prin exercițiul de inspirație, deschide drumuri spre înălțimi. Când poezia se împletește cu rugăciunea, ca în fericitul caz al persoanei Mitropolitului Bartolomeu, sfârșitul nu poate fi decât unul luminos și izvorâtor de lumină. Astfel, persoana și opera Mitropolitului Bartolomeu, teologică și literară, rămân o sursă de inspi­rație luminoasă, un izvor de tărie, căci el a reușit să parcurgă drumul de la chip la asemănare, teologul și poetul desăvârșindu-se împreună. Poeziile lui Valeriu Anania tratează teme literare diverse, dar și spirituale.

Încă din tinerețe, autorul lasă să se întrezărească în opera sa dorul nesfârșit de cer, zborul unui suflet avântat spre înălțimi. Nu va rămâne însă doar un suflet însetat de zborul în tării, ci va deveni și un înțelept cunoscător al regulilor zborului. Dacă Filocalia ne descrie treptele desăvârșirii: curățire, iluminare și desăvârșire, poetul Bartolomeu-Valeriu descrie în poeziile sale aceste trepte. El cunoștea modalitățile desprinderii sufletului din lumea care-l imobilizează și-l reține prin forța ei de gravitație. Poeziile sale religioase revarsă în potirul sufletului lumină și înțelepciune. Imnu­rile-Acatist închinate Sfântului Mucenic Ioan Valahul și Luminătorului său, desăvârșitului Sfânt Ierarh Calinic de la Cernica, cuprind întregul arsenal al virtuții, al căii de dobândire a sfințeniei. În mod magistral, poetul-teolog stăpânea nu doar știința desprinderii de cele lumești, ci și știința revenirii din starea de lumină imponderabilă la natura firii omenești căzute, în vederea pregătirii pentru un nou zbor. De aceea am ales din poeziile sale cinci, care ilustrează calea dumnezeiescului urcuș.

Singur cu Dumnezeu, în rugăciune

Psalmistul David condițio­nează cunoașterea lui Dumnezeu prin oprirea din iureșul vieții: Opriți-vă și cunoaște-ți că Eu sunt Dumnezeu (Psalmul 46, 10). Iar Evanghelistul Luca ne arată următoarea treaptă, prin exemplul de însingurare și rugăciune al Mântuitorului: Se retrăgea noaptea Singur și se ruga (Luca 6, 12). Mitropolitul Bartolomeu numea însingurarea reacţie ecologică a sufletului în fața poluării spirituale și bombardamentului infor­mațional contemporan. Ne-a lăsat în acest sens poezia În Singu­rătăți, care ne cheamă și îndeamnă la împlinirea acestui act:

Suflete, te-am luat aici cu mine,

în singurătățile senine

unde nu-i aproape nici departe,

nici fiorul gândului de moarte.

Un aspect unanim recunoscut al vieții duhovnicești este acela că însingurarea nu poate fi realizată întotdeauna fizic. În schimb, ea poate fi și este mereu realizabilă spiritual, fiind absolut necesară pentru starea pregătitoare a sufletului, în vederea rugăciunii. Desprins de greutatea și schimbabilitatea materiei, unit prin rugăciune și har cu dumnezeirea, sufletul trăiește adevărata libertate dincolo de spațiu și de timp. Într-o lume extratemporală și extraspațială, deplin fericit, unde fiorul gândului de moarte, care planează pământului și făpturii corupte, nu mai există, el trăieşte pacea și bucuria Duhului Sfânt.

Moartea a murit de mult în noi;

zarea depărtărilor s-a scurs șuvoi,

și din toate-acestea au rămas

doar întinderile albe, fără glas.

Acolo există doar liniștea și pacea întinderilor albe ale luminii cerești. Sufletul rămâne în stare de lumină și fericire, unde, potrivit învățăturii ortodoxe, își păstrează conștiința personală de sine. El este conștient de faptul că, îndepărtându-se de pământul opac, devine transparent, limpede, cunoscător și clarvăzător. Cunoaște astfel prin experiență nu doar stările fericirii spirituale, ci și cauzele nefericirii celor care zac și se scaldă, ca într-o mare moartă, în ermetismul patimilor și în propriul lor egoism. Cânturile cântate de oameni egoiști și muritori, care trăiesc vremelnic pe acest pământ, sunt sortite morții spirituale, împreună cu sufletele celor care le cântă.

Suflete, de vezi cumva o stea,

cea mai palidă din câte sunt ca ea,

 unde sferele își încetează cântul,

suflete, acolo e pământul.

Oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni,

ci sunt sclavii zilelor de mâini;

cântecele lor sunt doar scântei,

căci ei cântă numai pentru ei.

Ei nu au văpăi clocotitoare

să topească-a zărilor strânsoare;

dincolo de ei nu cunosc zbor

și de-aceea cântecele mor.

Lucrarea egoistă a necredinței și neiubirii este sortită morții și pierii duhovnicești. Omul este chemat cu consecvență la lepădare de sine și îndemnat la auto­depășire, prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc, care îi sporește mereu puterile. Acest act se realizează prin credință, baza oricărei înălțări spirituale, însoțită de rugăciune și meditație duhovnicească. Depărtat de lumea patimilor și păcatelor, ieșit din sinele egoist, sufletul se roagă și se-nchină Stăpânului ceresc, înconjurat de îngeri și sfinți (în poezie stele), cu toate gândurile și sentimentele sale bune și sfinte, curățite și unite, ca florile într-un buchet. Rămâne apoi plin de pace, iubire, mulțumire și bucurie duhovnicească, în urma zborului realizat prin credință și rugăciune.

Suflete, te-am luat aici cu mine,

în singurătățile senine,

să-nchinăm Stăpânului din stele

zvon din zvonul cânturilor mele.

Pacea și bucuria nu pot fi păstrate în suflet decât atunci când acesta este în starea (zborul) rugăciunii. Nestematele de mare preț, credința și iubirea lui Hristos, trebuie păstrate cu grijă de alipirea senzuală a materialității corpului și lumii. Trebuie mereu întraripate cu gânduri cerești, mereu provocat la zboruri înalte. Această chemare o adresează poetul-teolog printr-o lirică vie, un luminat și înălțător dialog cu partea superioară a eului personal, în poezia Poem pentru suflet.

Hai, suflete, și-om hoinări prin cer!

Vom hăui coclauri fără nume:

Un viers și-un suflet au fugit de lume

pe căi de sihăstrie și mister…

Și dacă sângele te-o trage - grea povară -

spre nopțile adânci de greu mormânt,

te-oi smulge pe aripa unui cânt

și te-oi purta prin slăvi fără hotară.

Urcușul duhovnicesc se face în trepte, cu multă trudă, cu suișuri și coborâșuri. Trupul, cu multiplele sale neputințe și repetabilele sale escapade, îi este sufletului o grea povară, iar lumea, pe care Sfântul Apostol Ioan o definește: Pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții (I Ioan 2, 16), îi este un dușman nărod și ne-mpăcat. Pe lângă nevoința personală, omul are mereu nevoie de comuniunea și ajutorul Bisericii. Aceasta se face prin Tainele și ierurgiile sale, prin slujbele, învățătura și sfaturile ei, prin sfințenia lăcașului de cult, îi este un apanaj, loc de odihnă, loc de renaștere și reînviere duhovnicească. Ca om al Bisericii, autorul nostru știa prea bine acestea.

În ritmul și cadența versului, poetul ne cheamă și ne mângâie, grăind:

Hai, suflete, spre cer necunoscut!

N-auzi cum zarea veșnic ne îngână

și lumea râde-n hohot de nebună

cum suflă vântu-n oalele de lut?

Vom poposi la schit, în alb de zori,

în cânt de toacă ne-om lega de-o strană

și coama unui dangăt de aramă

ne-o fi un sprinten Pegas printre nori.

Adunându-se în sine prin taina rugăciunii, sufletul realizează unitatea ontologică a facultăților sale (iubire, rațiune și voință), ajungând să-L laude pe Dumnezeu cu toată inima și tot sufletul, cu toate gândurile, simțămintele și puterile sale. Dar, mai mult decât atât, el se dăruiește iubirii divine mai mult decât iubirii pământești. El se-nchide în cuvintele rugăciunii și devine el însuși rugăciune, Se închide în cuvintele cântului și devine el însuși cântare. El se alătură îngerilor-serafimi și se pierde împreună cu ei, în lauda și doxologia iubirii Tatălui Creator - Dumnezeu.

Și-atunci doar pentru tine voi cânta:

Țâșni-va viersul în sclipiri, ca stropii,

să moară de necaz și fata popii,

că pentru ea eu n-am cântat așa.

Ne-or asculta sclipiri de vii lumini

din visul stelelor înfiorate

 și largurile ne-or privi, mirate,

 cum lunecăm - serafici peregrini.

 Așa ne-om pierde-n dragostea suavă

 și ne-om topi-n văpaia unui cânt,

 și n-om mai ști de cer și de pământ,

 ci de fiorul rătăcirii-n slavă.

Poezia, un popas de bucurie şi pace în lumina harului 

Parcursul vieții duhovnicești are și popasuri, pajiști de odihnă. Ele nu sunt multe, nici prea dese. Dar sunt totuși momente când sufletul este cercetat de harul dumnezeiesc, de strălucirea luminii necreate. Atunci el se află în pace, în bucurie și odihnă. După osteneala luptelor purtate, în vâltoarea dogoritoare a ispitelor, el are nevoie de această odihnă. Harul dumnezeiesc, prin lumina și bunătatea sa, îl răcorește, îl bucură și-l întărește. Aceasta este liniștea rugăciunii din ceasul de seară. După o zi trăită-n osteneala muncii și simțământul prezenței lui Dumnezeu, să vezi strălucirea Lui în viața ta, în rosturile oamenilor, ale lucrurilor și ale întregii creații. Un asemenea popas de bucurie și de pace în lumina harului dumnezeiesc îl oferă poetul-rugător în poezia Lumină lină.

Lumină lină, lumină senină,

licoare nouă în slava divină,

lucind peste ape de ceruri te cerne

prin glasuri calde în cânt de vecerne.

Când tainic - vrajă de îngeri - tu susuri

pe câmpuri roșii de-ntinse apusuri,

smerite inimi în cor ți se-nchină,

lumină lină, lumină senină.

Coboară astăzi în sufletu-mi iară,

să laud slava din ceasul de sară,

lumină lină, lumină senină!

De tine, Doamne, mi-e inima ­plină.

Calea pe care mergem este urcușul nostru duhovnicesc până la asemănarea cu Hristos, prototipul și modelul nostru absolut. Aportul și sprijinul Său în acest drum sunt fundamentale, căci noi trăim într-o deschidere și relație sinergică cu Persoana Sa divino-umană. De armonia și intensitatea acestei împreună-lucrări depind armonia sufletului nostru, tăria și răbdarea lui, în lucrarea virtuților în vederea mântuirii. Într-o poezie de mare frumusețe, intitulată Confessio, Mitropolitul Bartolomeu exprimă magistral importanța Tainelor Sfintei Spovedanii și Împăr­tășanii. Aceste Taine sunt prilejul fericit și modul minunat al împăcării sufletului cu Dumnezeu, cu Hristos Mântuitorul său, fiind în același timp cristelnița unei continue renașteri și reînnoiri duhov­nicești. Spovedania presupune multă discreție, bun simț și mai ales multă smerenie. Faptul este zugrăvit în primele trei strofe ale poeziei:

Doamne, tinde-Ți patrafirul

peste fața mea de lut,

sufletu-mi neghiob și slut

să-l albești cu tibișirul

când amurgu-și toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii,

iar osânda e păcat;

eu să stau pe-un colț plecat

și să-mi scriu povara vinii,

pe când Tu, la vremea cinii,

să-mi șoptești că m-ai iertat.

Aciuiați pe-o vatră nouă

vom purcede spre-un nou cânt;

eu, o mână de pământ,

Tu, lumina-n strop de rouă,

migăli-vom cartea-n două

Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Spovedania este dialogul între suflet și Hristos, care duce la împăcarea lor deplină. Prin continuarea acestui dialog iubitor, prin împreună-lucrarea duhovnicească cu El, în truda muncii mântuirii şi scrierii cărții vieții noastre, Hristos scrie împreună cu noi, iar noi scriem împreună cu El. De­sigur, aportul lui Hristos la această lucrare este mai mare decât al nostru. Buna înțelegere, dulcea conlucrare sunt pecetluite și întărite de tainica unire cu El în Taina Sfintei Împărtășanii. Acest dar al Său ne îndulcește, ne întărește, ne bucură și ne deschide noi orizonturi, duhovnicești.

Și-ncălțându-Te-n sandale

să pornești pe drum stelar,

și-ntr-al slovelor chenar

eu opri-Te-voi din cale

și-n minunea vrerii Tale

Te-oi sorbi dintr-un pahar.

Împărtășirea cu Hristos aduce sufletului gânduri luminoase, dorințe sfinte, țeluri înalte, iar ființa noastră se îndumnezeiește. Simțămintele și puterile lui Hristos ni le-am împropriat. El trăiește și lucrează prin noi. Acest proces duhovnicesc, numit teologic îndumnezeire, mai poate fi numit, după Sfântul Iustin Popovici, înhristificare. Mitropolitul Bartolomeu folosește un frumos cuvânt românesc, anume încuvântare. Într-o poezie care face parte din ciclul „Anamneze”, numită Puterile cuvântului, el dă mărturia încuvântării, înhristificării sau îndumnezeirii ca finalitate a lucrării duhovnicești și arată efectele sale vizibile în viața din afară. Mărturisirea poate fi una personală, urmând într-un fel Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar ea poate fi și una hristică. Hristos mărtu­risește prin gura poetului propria Sa lucrare de Dumnezeu-Om, de Logos întrupat. Este evidențiată îndeosebi împreuna-lucrare dintre poet și Hristos, sinergia, așa cum a fost trăită de-a lungul întregii vieți. Versul de mare frumusețe literară are o profunzime telogică strălucitoare și binefăcătoare. ­Poezia poartă în ea bucuria, pacea și mulțumirea. Poartă harul dobândit prin osteneala unui suflet îndumnezeit.

Poezia poate fi și un testament, o chemare pe calea urcușului duhovnicesc, pe care autorul, ca părinte duhovnicesc, l-a lăsat fiilor și cititorilor săi. Autorul se destăinuie, se dăruiește duhov­ni­cește. Prin versurile ei, încheiem calea acestui urcuș, la care ne cheamă Postul Mare. Împreună cu imnurile Bisericii, glasul poetului-teolog încuvântat Bartolomeu Valeriu Anania ne spune:

Puterile cuvântului le știu

și nu de-acum și nici de prin aproape,

ci de pe când mi se purta pe ape

în oglindirea cerului sălciu,

precum în Deltă duhul dimineții

închipuie icoane din nimic,

în pelican se-ncuibă și-n chitic

și-ngreuiază cimbrii și scaieții.

Rostesc, și totul se preface-n rost;

Ologul zburdă, ciungul vă mângâie,

Vă-mbrățisați cu cel mâncat de râie,

lunatecul surâde-n adăpost,

aude surdul, orbul vede, sfinte

vi-s târfele cetății, prin ce spun

se-ntoarnă osândiții din surghiun,

cuvântul meu răzbate și-n morminte.

Uimiți, voi credeți că scornesc minuni

Ca să-mi arăt puteri nepământene.

Minunea, vai!, e numai pentru lene.

La spaime sacre când veți fi ­imuni?

Sunt om ca voi, dar om încuvântat

Miracolul e fapta mea cea bună.

De-acum nici o durere n-o să spună

că mi-a cerut un leac și nu i-am dat.

$$$

 PROSTITUATELE CARE AU CONDUS ROMA ȘI VATICANUL

Născută (cu aproximație) în anul 890 ca fiică a consulului roman Theophylact, conte de Tusculum, și a Theodorei, Marozia avea să devină la nici 15 ani amanta propriului său unchi, Papa Sergiu al III-lea. În 42 de ani de viață, Marozia a fost senatoare a Romei, regină a Italiei, mamă, bunică și țiitoare a doi papi, personajele care dețineau puterea în acea vreme în actuala Italie.

 

Pentru a înțelege mai bine istoria scrisă a secolului în care a trăit Marozia (născută Maria), cunoscută și ca Mariuccia sau Mariozza, e musai să amintim că la sfârșitul secolului al IX-lea Europa era bulversată în nord de nebuniile atroce ale vikingilor, în sud – de atacurile musulmanilor, iar în est – de descălecările sălbaticilor huni. Cum a reușit o femeie, fie ea și nobilă, să devină stăpâna absolută a Romei, centrul religios al Bătrânului Continent? Unii cronicari au lăsat scris că Marozia și-ar fi folosit frumusețea pentru a suci capul bărbaților puternici și a-i manipula, alții, că doar inteligența fină ar fi menținut-o în cercurile înalte ale societății medievale. Oricare ar fi adevărul, estompat parțial astăzi, Marozia a dominat vreme de două decenii instituția romană a papalității.

 

„Influența celor două prostituate – consemna istoricul englez Edward Gibbon despre Marozia și mama sa Theodora în monumentala lucrare închinată decăderii Imperiului Roman – s-a bazat pe bogăția și pe frumusețea lor, pe intrigile politice și amoroase. Cei mai viguroși dintre amanți – aprecia Gibbon – erau răsplătiți cu mitra papală și poate că tocmai domnia acestor patriciene a sugerat, în secolele mai întunecate, legenda unei femei-papă. Fiul bastard, nepotul și strănepotul Maroziei – ce genealogie neobișnuită! – au fost așezați pe rând pe scaunul Sfântului Petru.

 

În 904, pe când nu împlinise încă 15 ani, Marozia devenea amanta verișorului tatălui ei, Papa Sergiu al III-lea. Sedus de adolescenta provocatoare, Sergiu al III-lea avea să aibă un fiu bastard cu Marozia, viitorul Papă Ioan al XI-lea, rămas în istorie drept unul dintre cei mai tineri conducători din istoria bisericii catolice (a urcat pe tron la doar 20 de ani). În 909, așadar doar cinci ani mai târziu, Marozia avea să se mărite cu Alberic, duce de Spoleto, căruia, la rândul lui, avea să-i dăruiască un fiu, pe Alberic al II-lea. La scurt timp după moartea soțului (ucis în bătălia de la Orta, în 924), Marozia devenea curtezana preferată a lui Ioan al X-lea, papă puternic și respectat, învingătorul sarazinilor și, în trecut, amantul Theodorei, mama Maroziei.

 

Cum nu și-a putut exercita așa cum și-a dorit influența asupra lui Ioan al X-lea, Marozia a întors decisiv armele. L-a părăsit pe papă și s-a căsătorit cu un alt personaj reprezentativ al epocii, Guy de Toscana, rivalul lui Ioan al X-lea. Împreună cu acesta, Marozia și-a încercat norocul asediind Roma cu armate puternice. Când orașul cândva imperial a cedat asalturilor, Marozia și Guy de Toscana l-au prins, l-au întemnițat și l-au strangulat în castelul Sant’Angelo pe Papa Ioan al X-lea, preluând astfel puterea la Roma. De aici înainte, mlădița lui Theophylact avea să domnească ani buni nestingherită, mai întâi prin intermediul papilor-marionetă Leon al VI-lea și Ștefan al VIII-lea, apoi prin mijlocirea propriului fiu, Ioan al XI-lea.

 

Când și obedientul Guy de Toscana va părăsi scena vieții, Marozia se va reorienta rapid către Ugo de Arles, regele Italiei. Faptul că Ugo era deja căsătorit nu a reprezentat o problemă. Sărmana regină a pierit exact la momentul potrivit, lăsându-l pe monarh văduv și deschizând astfel calea unirii dintre Marozia și principele Italiei. Cei doi au cârmuit destinele urmașilor romanilor până când Alberic al II-lea, fiul Maroziei din prima căsătorie cu ducele de Spoleto, i-a răsturnat de pe tron. Alberic a fost neîndurător cu propria mamă. A aruncat-o în temniță, unde cea mai puternică femeie a secolului al X-lea și-a și găsit sfârșitul.

 

Ca o ironie a sorții, după aproape douăzeci de ani de domnie, Alberic, aflat pe patul morții, a dispus ca un fiu nelegitim să fie numit papă. Așa a ajuns să urce pe tron Octavian, cunoscut în istorie ca Papa Ioan al XII-lea, nepotul Maroziei, cel considerat unul dintre cei mai nepotriviți pontifi ai Bisericii, întruchiparea antitezei virtuților creștine. Octavian a condus destinele Romei vreme de nouă ani și a transformat Vaticanul într-un bordel. Avea doar 18 ani când a preluat puterea, iar nesățioasele sale pofte trupești – care făceau ca Sfântul Palat Lateran să fie locuit de sute de prostituate – l-au împins la păcate grele. Cronicile menționează că Octavian s-ar fi culcat inclusiv cu două dintre surorile lui! Anii în care Octavian și bunica lui Marozia au deținut puterea supremă în Cetatea eternă au fost etichetați de istorici drept „perioada pornocrației papale”.

 

Între 905 și 1048, Roma a fost condusă prin intermediul papilor, mai precis al papilor descendenți exclusiv din dinastia Tusculum. Theophylact I, conte de Tusculum, a fost capul acestei genealogii, el conducând Roma din 905 până la moarte, în 924. Urmașii lui, Marozia (fiica), Theodora (soția), nepoții și strănepoții au purtat mai departe stindardul puterii romane vreme de mai bine de un secol.

$$$

 PAUL NEWMAN

Paul Newman, în întregime Paul Leonard Newman, (n. la 26 ianuarie 1925, Cleveland, Ohio, S.U.A. – d. la 26 septembrie 2008, Westport, Connecticut), actor și regizor american a cărui înfățișare, inteligență și carismă uimitoare au devenit semne distinctive într-un cariera cinematografică care a durat peste 50 de ani, timp în care a devenit cunoscut pentru spectacolele sale convingătoare ale antieroilor emblematici. De asemenea, a fost activ într-o serie de activități filantropice.

Newman a crescut în Shaker Heights, Ohio. A urmat studiile la Universitatea Ohio - din care se pare că a fost exmatriculat - înainte de a servi ca operator radio al Marinei SUA în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După demobilizare, s-a înscris la Colegiul Kenyon din Ohio (BA, 1949), unde a jucat într-o serie de piese de teatru. După absolvire, a apărut în producții de serie, dar s-a întors acasă după moartea tatălui său în 1950. Newman a condus magazinul de articole sportive al familiei timp de un an, înainte de a se înscrie la departamentul de teatru al Universității Yale. A părăsit programul în 1952 și s-a mutat în New York City, unde a studiat la The Actors Studio, pe care l-a creditat pentru succesul său actoricesc de mai târziu.

În 1953, Newman și-a făcut debutul pe Broadway în „Picnicul lui William Inge”. În timp ce lucra la producție, a cunoscut-o pe Joanne Woodward. Cei doi s-au căsătorit în 1958 și au devenit unul dintre cele mai durabile cupluri de la Hollywood. Performanța lui Newman din Picnic a dus la un contract de film cu Warner Brothers, iar în 1954 a realizat primul său lungmetraj, filmul „The Silver Chalice”, despre care actorul a susținut că a fost cel mai prost film făcut în anii 1950. În ciuda debutului său nefavorabil în film, Newman a câștigat recenzii pozitive pentru munca sa în drame de televiziune live, în special „Our Town” (1955) și „Bang the Drum Slowly” (1956), care au fost difuzate în Producers’ Showcase și, respectiv, în The United States Steel Hour. În plus, a continuat să joace pe scenă.

Arătos din punct de vedere fizic - cu ochi albaștri pătrunzători - și având un magnetism natural, lui Newman i s-a oferit curând un alt rol pe ecran. În 1956 a jucat în filmul lui Robert Wise „Somebody Up There Likes Me”, iar portretul său impresionant al boxerului Rocky Graziano i-a asigurat viitorul în filme. A urmat curând un șir de spectacole apreciate în drame notabile. „Cat on a Hot Tin Roof” (1958) a fost o adaptare foarte apreciată a piesei lui Tennessee Williams, care i-a avut și pe Elizabeth Taylor și Burl Ives. Pentru performanța sa de fost jucător de fotbal autodistructiv care este în dezacord cu tatăl său, Newman a câștigat prima sa nominalizare la Premiul Oscar, în „The Long, Hot Summer” (1958), care a fost bazat pe nuvela lui William Faulkner. A fost primul dintre cele 10 lungmetraje în care avea să joace alături de Woodward. Drama se concentrează pe un vagabond care se încurcă cu o familie bogată. În filmul biografic „The Left Handed Gun” (1958), Newman a apărut ca Billy the Kid. El a încheiat deceniul cu melodrama „The Young Philadelphians” (1959), în care a jucat rolul unui avocat manipulator.

În 1960, Newman a condus o distribuție internațională în filmul epic al lui Otto Preminger, „Exodus”, bazat pe romanul lui Leon Uris despre întemeierea Israelului. În 1961, el a încercat rolul care probabil i-a definit cel mai bine personajul de pe ecran, cel al rechinului „Fast” Eddie Felson din „The Hustler”. Câștigându-i o altă nominalizare la Oscar, „The Hustle”r a fost primul dintr-o serie de filme din anii 1960 în care Newman a evitat rolurile mai tradiționale pentru a interpreta protagoniști antieroici. În „Hud” (1963) - care s-a bazat pe romanul lui Larry McMurtry Horseman, „Pass By” - el a jucat rolul unui manipulator afemeiat, egocentric, care este nerăbdător să controleze imperiul vitelor al tatălui său în vârstă. Ca o dovadă a simpatiei pentru Newman, cinefilii l-au îmbrățișat pe personaj, spre surprinderea actorului, care a primit a treia nominalizare la Oscar. „Mister Harper” (1966) l-a prezentat pe actor ca un detectiv privat care bea excesiv. El a repetat rolul pentru continuarea din 1975, „The Drowning Pool”. După „Cortina ruptă” de Alfred Hitchcock (1966), Newman a jucat în westernul revizionist „Hombre” (1967), bazat pe un roman lui Elmore Leonard. În „Cool Hand Luke” (1967), Newman a mai susținut o performanță nominalizată la Oscar, creând unul dintre cele mai memorabile personaje de pe ecran, un condamnat înțelept care face față temnicerilor săi sadici. Seria de spectacole a solidificat imaginea lui Newman ca un iconoclast încurajator.

Două filme extrem de populare l-au făcut echipă pe Newman cu co-starul Robert Redford și cu regizorul George Roy Hill. Westernul comic „Butch Cassidy and the Sundance Kid” (1969) a primit șapte nominalizări la Oscar și s-a numărat printre filmele cu cele mai mari încasări ale anului. În 1973, perechea a interpretat escrocii din epoca Depresiei în „The Sting”, un film cunoscut pe scară largă care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun film.

Newman a lucrat pentru un număr de regizori renumiți la filme care au fost eșecuri la box-office la momentul lansării, dar au devenit favorite în timp. A jucat alături de Lee Marvin și Strother Martin în westernul antieroic „Pocket Money” (1972), regizat de Stuart Rosenberg. John Huston l-a regizat pe Newman în rolul principal al filmului „The Life and Times of Judge Roy Bean” (1972) și din nou în thrillerul britanic „The Mackintosh Man” (1973). Regizorul Robert Altman l-a folosit eficient pe Newman în parodia sa despre folclorul western american, „Buffalo Bill and the Indians” (1976), și din nou în controversatul „Quintet” (1979), o saga futuristă. Newman și-a menținut, de asemenea, statutul de vedetă, apărând în filme populare precum „The Towering Inferno” (1974), un thriller de acțiune în care a jucat cu Steve McQueen și William Holden, „Slap Shot” (1977), o comedie despre o nefericită echipă de hochei din ligă minoră, care este adesea clasată printre cele mai bune filme sportive și „Fort Apache, Bronx” (1981), în care a jucat rolul unui polițist care refuză să acopere o crimă. În „Absence of Malice” a lui Sydney Pollack (1981), Newman a oferit o performanță nominalizată la Oscar în rolul unui om de afaceri pe care un reporter (jucat de Sally Field) îl implică în mod greșit într-o crimă. De asemenea, a primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru pestația sa în „The Verdict” (1982), o dramă din sala de judecată despre un avocat alcoolic într-un caz de malpraxis.

După ce a primit șase nominalizări la Oscar pentru cel mai bun actor și o singură realizare în carieră la Oscar (1985), Newman a câștigat în cele din urmă un premiu Oscar pentru interpretarea sa din filmul „The Color of Money” (1986) al regizorului Martin Scorsese, continuarea filmului „The Hustler”. În 1989, el l-a portretizat pe guvernatorul Louisiana, Earl K. Long, în „Blaze”. La vârsta de 70 de ani, a fost nominalizat din nou, pentru descrierea lui Sully, un muncitor în construcții iresponsabil, dar plin de umor, în „Nobody’s Fool” (1994), regizat de Robert Benton și bazat pe romanul lui Richard Russo. Newman a susținut odată că personajul este cel mai apropiat de sine pe care l-a jucat vreodată. În același an, actorul a oferit o performanță larg satirică ca un magnat fără scrupule în filmul „The Hudsucker Proxy” de Joel și Ethan Coen. Benton l-a regizat și în thrillerul polițist „Twilight” (1998).

Rolurile ulterioare pentru Newman au inclus un șef al mafiei în „Road to Perdition” (2002) al lui Sam Mendes, care i-a adus o altă nominalizare la Oscar. În 2005, a jucat alături de Woodward în miniseria de televiziune „Empire Falls” (2005), bazată pe un roman al lui Russo. Newman a câștigat un premiu Emmy, un premiu Globul de Aur și un premiu Screen Actors Guild pentru interpretarea tatălui ticălos al protagonistului Miles Roby (Ed Harris). După ce și-a împrumutat vocea unui personaj din filmul de animație „Cars” (2006), Newman s-a retras în 2007, spunând: „Nu mai pot lucra ca actor la nivelul pe care mi-aș dori să-l fac... deci aceasta este o carte aproape închisă pentru mine. .” În acel an a fost diagnosticat cu cancer, care s-ar dovedi fatal.

Newman a regizat ocazional filme. El l-a distribuit-o frecvent pe Woodward în rol principal - începând cu „Rachel, Rachel” (1968), o dramă subtilă, dar puternică, despre un profesor reprimat, cu care a câștigat o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film. Newman a regizat și a jucat apoi într-o adaptare a romanului-fluviu al lui Ken Kesey despre tăietorii de lemn din Oregon, „Sometimes a Great Notion” (1971). Deși a fost o dezamăgire la box office, filmul a primit recenzii în general pozitive. În 1972, Newman a regizat „Efectul razelor gamma asupra crăițelor”, care s-a bazat pe piesa lui Paul Zindel, câștigătoare a premiului Pulitzer. Woodward a jucat rolul unei mame dominatoare ale cărei fiice tânjesc să scape din prezența ei. Puternicul „The Shadow Box” (1980) a fost un film pentru televiziune despre interacțiunea dintre trei pacienți cu boli terminale și familiile acestora, în care au jucat Woodward, Valerie Harper și Christopher Plummer.

„Harry & Son” (1984) i-a prezentat pe Newman și Robby Benson ca tată văduv și, respectiv, fiul său nesimțitor. Cu toate acestea, dinamica a fost mai puțin convingătoare, în ciuda unui scenariu scris de Newman. În 1987, Newman a regizat ultimul său film, „The Glass Menagerie”, care a fost o adaptare de bun gust a piesei clasice a lui Tennessee Williams, cu Woodward, John Malkovich, Karen Allen și James Naughton.

Un liberal politic remarcat, Newman a fost deschis în sprijinul unor cauze precum căsătoria între persoane de același sex și dezarmarea globală și a scris ocazional articole pentru The Nation. A fost, de asemenea, un om de afaceri și un filantrop. El a lansat linia de produse alimentare de succes Newman’s Own în 1982, profiturile sale fiind destinate unor cauze caritabile. La aproximativ 25 de ani de la înființare, linia alimentară cuprindea aproximativ 80 de produse și a fost vândută în întreaga lume, generând un profit estimat de 250 de milioane de dolari donat unor organizații de caritate. Newman a glumit: „Lucrul jenant este că sosul pentru salată depășește filmele mele”. În 2008, el și-a predat dreptul de proprietate asupra firmei Newman’s Own Foundation. În „Shameless Exploitation in Pursuit of the Common Good” (2003), Newman și partenerul său de afaceri A.E. Hotchner au discutat despre înființarea Newman’s Own.

Alte lucrări filantropice ale lui Newman au inclus Fundația Scott Newman (mai târziu Centrul Scott Newman), o organizație pe care a înființat-o în 1980 pentru a educa publicul despre abuzul de substanțe și care a fost creată în onoarea fiului său (din prima căsătorie), care murise din cauza unei supradoze accidentale de droguri și alcool în 1978. În 1988 a fondat Hole in the Wall Gang Camp în nord-estul Connecticutt pentru copiii cu afecțiuni medicale grave. La începutul secolului 21, Hole in the Wall se extinsese la 14 tabere situate în întreaga lume. Ulterior, Newman a ajutat la înființarea (2006) unui restaurant gourmet pentru a susține Westport Country Playhouse, un grup de teatru în care el și Woodward au activat mult timp.

Pilot pasionat de mașini de curse de la începutul anilor 1970, Newman a devenit coproprietar al Newman/Haas Racing în 1982. A primit numeroase distincții, inclusiv Premiul Cecil B. DeMille (1984) de la Globurile de Aur și Jean Hersholt. Premiul umanitar (1993) de la Academia de Arte și Științe Cinematografice. În 2022, Newman și Woodward au fost subiectul seriei documentare în șase părți „The Last Movie Stars”, care a fost regizat de Ethan Hawke. Mai târziu în acel an a fost publicată cartea de memorii „The Extraordinary Life of an Ordinary Man”. Munca extrem de sinceră s-a bazat pe interviuri cu actorul și apropiații lui. Se pare că Newman a cerut ca toți cei implicați să fie „dureros de cinstiți” și a discutat deschis despre luptele sale personale, inclusiv nesiguranța de-a lungul vieții, o copilărie dificilă și moartea singurului său fiu.

@@@

 RELICVELE DIXON

Există o anumită percepție a Marii Piramide ca un aranjament complet gol de săli și camere goale, în mod ciudat lipsit de artefacte și inscripții care ar putea oferi indicii despre construcția ei. În 1992, totuși, inginerul german Rudolf Gantenbrink și echipa sa au oferit telespectatorilor moderni prima lor privire asupra artefactelor metalice originale ale Marii Piramide, trimițând un rover compact în puțul sudic al Camerei Reginei.

 

Camera endoscopică a roverului a scos la iveală un bloc de calcar, o „ușă” echipată cu o pereche de dispozitive de fixare sau știfturi din cupru al căror scop este încă în dezbatere. Cu toate acestea, știfturile nu sunt singurele bucăți de metal care au fost găsite în interiorul Marii Piramide despre care se crede că sunt originale structurii. Într-adevăr, când exploratorul și inginerul civil britanic din secolul al XIX-lea, Waynman Dixon a identificat pentru prima dată puțurile de nord și de sud ale Camerei Reginei în 1872, el a descoperit și un trio de artefacte neobișnuite, aparent fără legătură. Acestea au devenit cunoscute sub numele de Relicvele Dixon.

 

În 1872, după ce Dixon și colegul său, dr. James Grant, și-au dat drumul în puțurile sigilate ale Camerei Reginei, au introdus o tijă în puțul de nord. La fel ca omologul său sudic, puțul de nord trece la șapte picioare în perete înainte de a se înclina în sus. Sonda lui Dixon a reușit să slăbească trei obiecte printre dărâmăturile din puț: un cârlig de luptă din bronz, o sferă de granit și o tijă scurtă descrisă de Dixon drept „cum ar fi cedru”.

 

Obiectele au fost duse în Marea Britanie, unde descoperirea lor a stârnit un mare interes înainte de a dispărea în cele din urmă din înregistrare. Timp de aproape un secol, după cum a aflat mai târziu cercetătorul Robert Bauval , relicvele au rămas în posesia familiei Dixon, iar în 1972, strănepoata lui Dixon a oferit artefactele Muzeului Britanic, de unde au dispărut din nou, doar pentru reapare în 1993 prin eforturile lui Bauval. Tija de cedru, însă, rămâne în mod inexplicabil lipsă.

 

Locația la distanță a artefactelor în interiorul piramidei pare să lase puține îndoieli că acestea au fost plasate în momentul construcției piramidei. Atunci, ce anume erau obiectele și ce făceau ele în puț? Cercetătorul de piramide din secolul al XIX-lea Charles Piazzi Smyth, prietenul și corespondentul lui Dixon, a speculat în 1877 că obiectele erau unelte brute aruncate din greșeală în ax de către constructorii de piramide înrobiți (deși acum știm că sclavii nu au fost implicați în construcția piramidei).

 

Un articol din Nature din anul descoperirii a propus că bila de granit era o sferă egipteană standard de greutate, care, purtând o concavitate aspră pe o parte, a fost reutilizată ca un ciocan și că tija de cedru, marcată cu urme de pile, poate au fost inițial atașate la cârligul de bronz pentru a forma o unealtă. Pentru exploratorii secolului al XIX-lea, speculațiile nu au persistat mult mai departe.

 

Refacerea la suprafață a artefactelor în anii '90 a incitat noi teorii referitoare la artefacte. Unii cercetători din zilele noastre au început să sugereze că obiectele nu au fost pierdute ca resturi de construcție a piramidei, ci plasate intenționat cu precizie ritualică de către preoți sau arhitecți . Citând egiptologul ceh Dr. Zbyněk Žába și Dr. IES Edwards de la Universitatea Oxford, Robert Bauval și Adrian Gilbert au sugerat în lucrarea lor revoluționară „The Orion Mystery” că cârligul de bronz seamănă cu un dispozitiv pesh-en-kef (pesesh-kef, în altă parte) folosit în ritualul funerar wepet-er (deschiderea gurii) care avea să elibereze maxilarul regelui decedat și să-i permită să mănânce, să bea și să respire în viața de apoi .

 

Acest ritual, în plus, este oglindit în alinierea arborelui nordic față de constelația Ursei Mici. După cum au susținut Bauval și Gilbert într-un articol mai târziu, însoțitoarea Ursei Mici, Ursa Major este asociată cu ritualul „deschiderii gurii” din Textele Piramidelor, în care Horus folosește un instrument asemănător constelației, un adze, pentru a deschide gura defunctului faraon. Există, deci, vreo legătură între unealta găsită în axul de nord și unealta din cer?

 

Cea mai convingătoare conexiune ar părea a fi adze în sine, instrumentul folosit în mod regulat împreună cu pesh-en-kef-ul pe tot parcursul ceremoniei de „deschidere a gurii”. Adze nu numai că avea forma constelațiilor Ursa Major, sau „coapsa” și Ursa Mică, dar cuvântul egiptean khepesh, asemănător cu pesh-en-kef, se referă la piciorul unui bou (înversarea hieroglifică a lui khepesh, de asemenea se referă la putere, calitate conferită persoanei decedate de către pesh-en-kef în timpul ceremoniei de „deschidere”.

 

Un relief din dinastia a XI-a aflat acum în Luvru, ilustrat mai jos, înfățișează coapsa măcelărită a unui bou cu forma evidentă de coadă de pește a pesh-en-kef-ului, sugerând că coada de pește pesh-en-kef, adze ritualic și Constelația „coapsă” de pe cerul nordic poartă o legătură extinsă și complexă. Un însoțitor al cârligului Dixon, totuși, nu a fost încă descoperit în puț.

 

Teoria pesh-en-kef nu este lipsită de întrebări. S-ar putea întreba, așa cum face egiptologul Stefan Bergdoll în studiul său extins asupra artefactelor Dixon, de ce un dispozitiv pesh-en-kef cu o manoperă clar atipic ar fi plasat în ax atunci când altele, precum un alt model rafinat, exista din primele dinastii ale Vechiului Regat. S-ar putea specula că obiectul Dixon ar putea fi un dispozitiv pesh-en-kef mult mai vechi - și, prin urmare, prețios - care a fost lăsat în interiorul piramidei pentru conservare, precum și pentru ritual, dar avem exemple de aceste dispozitive din timpurile predinastice care sunt fabricate. de piatră și nu seamănă prea mult cu cârligul de metal Dixon.

 

Aceste dispozitive timpurii din silex au fost ascuțite și folosite pentru a tăia cordonul ombilical în timpul nașterii și tocmai din aceste dispozitive cu coadă de pește s-a dezvoltat pesh-en-kef stilizat al Vechiului Regat în scopuri religioase de „tăiere” sau eliberare a unui spirit din trup după moarte. În ciuda asemănării generale a formei, nici dispozitivele Predynastic cu silex, nici dispozitivele ulterioare pesh-en-kef din piatră nu sunt identice cu cârligul Dixon, dar există o altă funcție cheie atribuită instrumentelor de coadă de pește din Egipt: observația astronomică.

 

Crichton EM Miller, care a scris pe larg despre semnificația astronomică a artefactelor Dixon, folosind ca bază lucrările Dr. Zbyněk Žába, consideră că cârligul de luptă din bronz ar fi putut fi folosit alături de bila de granit pentru a forma instrumentul de plumb al maestrului meșter, capabil să supravegheze, să cronometreze, să navigheze și să efectueze măsurători astronomice folosite pentru a alinia piramida în sine.

 

În 1956, dr. Žába a devenit primul care a făcut o legătură între forma cu cârlig dublu pesh-en-kef și dispozitivul astronomic egiptean cunoscut sub numele de merkhet, „instrumentul cunoașterii” care includea un dispozitiv de ochire în coadă de rândunică cu un plumb, tijă și linie. El a arătat cum ar putea fi folosit un merkhet pentru a alinia un templu sau o piramidă cu stelele polare și a susținut că forma dispozitivelor pesh-en-kef din epocile predinastice și dinastice timpurii era remarcabil de aplicabilă pentru utilizarea ca instrumente de observare și ar putea să fie interpretate ca forme timpurii ale instrumentului de observare în formă de V de mai târziu, numit golf.

 

Dacă relicvele Dixon ar forma într-adevăr un merkhet, aceasta ar explica lipsa de stilizare a cârligului Dixon în comparație cu dispozitivele pesh-en-kef ale zilei. În plus, acest lucru ar face ca cârligul Dixon să nu fie un model idealizat, ci instrumentul real de observare folosit împreună cu celelalte piese pentru a alinia piramida la stelele polare, așa cum au sugerat inițial Bauval și Gilbert. Dacă acest lucru este adevărat, unealta ar fi posedat, în consecință, o formă de semnificație ritualică, ceea ce ar putea explica plasarea sa în puțul de nord.

 

În cele din urmă, natura exactă a formei de coadă de rândunică împărtășită între pesh-en-kef și dispozitivele de ochire ale Vechiului Regat nu este clară. Cu toate acestea, este evident că instrumentul Dixon ar fi putut fi de natură astronomică, iar orice legătură ritualică cu ceremoniile funerare a fost secundară funcției sale originale de dispozitiv astronomic sau de topografie.

 

La un nivel mai practic, trebuie remarcat, de asemenea, că cârligul metalic ar putea avea o anumită asociere cu știfturile metalice găsite fixate în ușa lui Gantenbrink. Deoarece unealta a fost găsită în arborele de aer sigilat - poate inițial la picioarele ușii înainte de alunecarea pe arbore - este, prin urmare, realist să speculăm că unealta a avut ceva de-a face cu piesele fixate în ușă.

Ştifturile, totuşi, sunt prea depărtate unul de altul pentru a găzdui ambele aripi ale cârligului, dar nu se poate să nu se întrebe dacă cârligul ataşat stâlpului său de lemn a fost folosit într-o anumită poziție pentru a poziţiona sau repoziţiona uşa lui Gantenbrink în timpul construcţiei piramidei. Această posibilă funcție a instrumentului a fost menționată și de Bergdoll, care a sugerat că doi stâlpi similari cu cârlige atașate ar fi putut fi folosiți împreună pentru a poziționa blocurile identificate de Gantenbrink.

 

Bergdoll a identificat, de asemenea, alte obiecte egiptene antice asemănătoare cu cârlige metalice, asemănătoare cu cea găsită de Dixon - unul, de exemplu, este numit în mod discutabil „cataramă” și se află în British Museum - dar în timp ce aceste obiecte comparabile atestă vechimea lui Dixon, adaugă puțin la înțelegerea noastră actuală a funcționalității obiectelor.

 

Deoarece prezența materialelor în puț este la fel de unică pe cât sunt puțurile în sine în arhitectura piramidală, stabilirea unui precedent exact în cultura egipteană pentru localizarea artefactelor este o provocare. Cu toate acestea, înmormântarea rituală a uneltelor speciale nu a fost nemaiauzită în practica egipteană de construcție.

 

Tradiția depozitelor de fundații, datând din cele mai vechi timpuri dinastice, ar putea oferi un pic de clarificare atunci când se examinează artefacte legate de structurile sacre, așa cum a menționat dr. Eiddon Edwards într-un articol independent din 1993, când relicvele Dixon au fost redescoperite.

 

Ritualurile de fundație erau folosite pentru a dedica și consacra structuri, în special structuri sacre, cum ar fi templele, și puteau încorpora orice, de la purificarea rituală a pământului până la ceremonii de întindere a cordonului. Printre aceste ritualuri se număra și o tradiție de îngropare a obiectelor speciale la colțurile sau axele clădirii, un obicei care a cuprins o mare parte din lumea antică, de la Mesopotamia dinastică timpurie până la Grecia elenistică. Depozitele egiptene constau adesea din amulete, ceramică, ofrande de mâncare, tăblițe și, în mod remarcabil, unelte model - unele chiar rupte ceremonial înainte de înmormântare.

 

Spre deosebire de numele lor, depozitele de fundație nu au fost întotdeauna situate la fundațiile clădirilor din lumea antică. În timp ce depozitele egiptene erau de obicei poziționate sub clădire, există unele cazuri în altă parte în lumea antică de depozite făcute deasupra solului, în interiorul structurii în sine, cum ar fi templele asiriene și neobabiloniene. Trebuie menționat, totuși, că ritualurile de fundație egiptene în sine au fost în general finalizate înainte ca construcția să aibă loc. Prin natura lor, întinderea cordonului, „spargerea pământului” (ruperea pământului) și împrăștierea pământului cu pulbere specială de gips - așa cum este descris Ramses al II -lea înainte de construirea templului său pentru Amon - necesita o construcție iminentă, nu inițiată. 

Îngroparea obiectelor a necesitat, de asemenea, înmormântarea înainte de construcție. Depozitele găsite sub piramida Lisht din dinastia a XII-a, de exemplu, care includea oasele unui bou de sacrificiu, au fost plasate la fiecare dintre cele patru colțuri ale piramidei înainte de a fi sigilate cu blocuri de calcar care aveau să devină blocurile de colț ale platformei piramidei. 

Într-adevăr, chiar și echivalentul modern al acestor ritualuri, ceremonia de „desființare a terenului”, folosită de constructorii moderni, are loc înainte de începerea proiectelor majore de construcție. Cu toate acestea, datorită locației relicvelor Dixon în structura piramidei, ar fi trebuit ca ceremonia de fondare să aibă loc la mijlocul construcției sau după construcție pentru a le plasa în puțul Camerei Reginei, unde au fost descoperite mai târziu, ceea ce ar părea să încalce regulile obișnuite ale tradiței egiptene pre-construcție. Dacă relicvele fac parte dintr-un așa-numit depozit de fundație, acesta este unul atipic. Uneltele rupte ritualic, atunci (presupunând că tija de cedru a fost, într-adevăr, ruptă intenționat) sugerează un alt tip de tradiție a construcției, una care amintește de ideea unui maestru meșter, la finalizarea lucrării sale,

Fostul ministru de stat al Antichităților din Egipt, dr. Zahi Hawass, a scris într-un articol din 2003 că artefactele ar fi putut fi într-adevăr plasate spre sfârșitul construcției, deoarece nu se știe cu certitudine absolută dacă puțurile Camerei Reginei au fost complet sigilate sau chiar conduse la o ieșire care ar fi putut permite introducerea exterioară a artefactelor din afara piramidei.

În mod interesant, Miller, care crede că artefactele Dixon ar fi putut analiza instrumente aparținând arhitectului șef al Marii Piramide, a sugerat, de asemenea, că instrumentele au fost plasate în puț pentru a menține secretul cunoștințelor astronomice și arhitecturale egiptene. Uneltele sparte și posibila lor plasare după construcție ar părea să adauge o măsură de sprijin unor idei ale lui Miller.

Dacă ar fi adevărat, cercetătorul piramidei Piazzi Smyth s-ar fi înșelat în evaluarea sa inițială, iar obiectele ar fi aparținut nu „hodmen-ului Egiptului profan”, așa cum a scris el în 1880, ci chiar minților care au produs Marea Piramidă. Dacă ritualurile de fundare, așa cum sunt înțelese în prezent de egiptologi, au sau nu vreo asociere cu obiectele Dixon, este greu de spus, dar ele aruncă lumină asupra recunoașterii de către egipteni a importanței religioase a instrumentelor de construcție în activitatea ceremonială a structurilor.

În afara scopului lor inițial, relicvele Dixon au implicații substanțiale pentru cercetători. Fiind singurul artefact organic descoperit până acum în interiorul Marii Piramide (excluzând cartușul camerei de relief ocru roșu și mortarul exterior utilizat în studiile de datare din 1984 și 1995, discutate într-un articol de Arheologie din 1999 ), tija de lemn a atras atenția specială a cercetătorilor. Dacă tija ar fi localizată, aceasta ar putea fi supusă datării cu radiocarbon, care ar oferi o estimare a momentului când tija a fost construită și plasată în interiorul arborelui.

Pentru unii cercetători, aceasta înseamnă datarea interiorului piramidei în sine. Dr. Zahi Hawass, în articolul din 2003 menționat anterior, care discuta despre relicve, a pus sub semnul întrebării ideea că datarea tijei ar oferi o dată de construcție a piramidei, deoarece artefactele, în opinia sa, ar fi putut fi introduse în orice moment după construcție.

Povestea persistă, însă. Studiul lui Gantenbrink asupra puțului de aer sudic în anii '90 a arătat ceea ce par a fi alte artefacte rămase nerecuperate, restul „molozului”, probabil, menționat de Dixon. Interesant, una dintre acestea este o tijă de lemn despre care John DeSalvo de la Asociația de Cercetare a Marii Piramide din Giza consideră că este restul tijei de lemn lăsate de Dixon în canal.

După cum se raportează într-un articol din 2002, Robert Bauval a găsit ultima locație a tijei la Muzeul Marischal din Aberdeen, Scoția, unde se spune că colegul lui Dixon, Dr. Grant, a livrat artefactele. Astăzi, bila și cârligul de granit rămân expuse la British Museum, în timp ce tija este încă pierdută. Pentru mulți, cazul relicvelor Dixon este încă deschis, iar misterul lor continuă să rămână o componentă puțin cunoscută și intrigantă a cercetării piramidelor.

#$$#

 IULIU MANIU - PĂRINTE FONDATOR

Cu mici excepţii, venite preponderent din mediul intelectual românesc, cei mai mulţi români ştiu despre Iuliu Maniu doar faptul că a fost un politician şi un exponent al unei minorităţi religioase (greco-catolică) care a sfârşit tragic, fiind declarat trădător de neam de către regimul comunist.

Centenarul Marii Uniri reprezintă momentul ideal pentru a ne manifesta gratitudinea faţă de acest artizan al statului naţional român, prin onorarea memoriei sale. Merită să amintim aici situaţia Casei Memoriale „Iuliu Maniu” din Bădăcin, aflată în reconstrucţie din eforturi voluntare.

De asemenea, nu trebuie să uităm nici celelalte personalităţi din zona Sălajului care s-au dedicat Unirii: Gheorghe Pop de Băseşti, Victor Deleu, Alexandru Aciu, Aurel Hetco, Vasile L. Pop, Nicolae Minthiu, Valentin Coposu, Iulian Andrei Domşa, Ioan Deleu, Traian Trufaşum, Augustin Pintea, Lazăr Maior, George Petruca, Cassiu Maniu, Vasile Ghiurco, Alexandru Vaida, Vasile Fălăuş şi Gheorghe Pop de Oarţa et alii. În încercarea de a evidenţia contribuţia decisivă a exponenţilor acestui spaţiu geografic la făurirea idealului naţional, amintim generaţiilor mai tinere câteva trăsături ale unei personalităţi care a marcat istoria modernă a României.

Patriotismul

Iuliu Maniu a făcut din servirea patriei o datorie sfântă: „Jur în fața lui Dumnezeu, pe conștiinţă și onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumful cauzei comune românești!” Dăruirea cu care a slujit intereselor ţării i-a adus pierderea libertăţii şi condiţii de temniţă grea. Deşi la începutul secolului XX ideea de patrie reprezenta un ideal oarecum utopic, exponenţii generaţiei Marii Unirii au fost pe deplin conştienţi că a venit momentul transpunerii în realitate a acestui deziderat. Mai mult, portavoce a generaţiei sale, Maniu a subliniat rolul esenţial al Transilvaniei în cristalizarea noţiunii de patrie, afirmând: „aici la noi e leagănul românismului”.

Lăsând intenţionat la o parte toate reuşitele sale politice din cele trei mandate de prim-ministru al României, simpla lui contribuţie la realizarea actului Marii Uniri i-a insuflat acestuia sentimentul misiunii împlinite: „am ajuns să desăvârşim o operă mare care dezgroapă din iobăgia seculară neamul românesc”. Momentul de „praznic naţional” a fost trăit ca atare şi de către „bătrânul naţiunii”, Gheorghe Pop de Băseşti, care spunea: „am să mă duc la Alba Iulia, chiar dacă acest drum mă va costa viaţa” (după două luni de la întoarcerea acasă s-a stins din viaţă).

Pentru aceşti făuritori de istorie, patriotismul însemna în primul rând iubirea faţă de popor. Astfel, dincolo de declaraţii principiale, patriotismul lui Maniu transpare mai cu seamă din faptele sale, din munca asiduă depusă pentru introducerea limbii române în administraţie şi îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, indiferent de etnie. Patriotismul pare întipărit în fiinţa lui Iuliu Maniu, care provenea dintr-o familie cu tradiţie în lupta pentru emancipare a românilor din Transilvania, fiind înrudit pe linie paternă cu Simion Bărnuţiu, unul dintre liderii transilvăneni ai Revoluţiei de la 1848.

Diplomatul

Maniu a depus eforturi susţinute pentru apărarea şi promovarea intereselor poporului român în toate circumstanţele, inclusiv în plan extern. Înainte de destrămarea Imperiului Austro-Ungar, a făcut lobby pentru autodeterminare, premisă incontestabilă a unificării teritoriilor româneşti într-un stat naţional de sine stătător. Poziţia sa tranşantă, ca reprezentant al naţiunii române în negocierile de la Arad cu reprezentanţii Guvernului Ungariei din 13-15 noiembrie 1918, a pus punct tratativelor bilaterale, arătând fără ezitare faptul că românii nu erau dispuşi să accepte soluţii provizorii, ci doreau „despărţire veşnică de Ungaria”. Această luare de poziţie trebuie înţeleasă fără a face abstracţie de context, începutul secolului XX însemnând pentru românii din Transilvania o perioadă de cenzură strictă şi politică susţinută de maghiarizare forţată impusă de regimul contelui Tisza István. Fidel opţiunii politice de desprindere a Transilvaniei de Ungaria, Iuliu Maniu a determinat includerea în textul „Rezoluţiei” Unirii a prevederii potrivit căreia acest act să se facă fără condiţii şi fără regim de autonomie naţională sau teritorială. Argumentele invocate de Maniu în acest sens reiterau practic cele 14 puncte wilsoniene şi pretenţiile de autodeterminare ale românilor din Transilvania invocate în „Manifestul de la Darniţa” semnat, în 1917, de Victor Deleu, o altă personalitate a Unirii.

Dimensiunea internaţională a activităţii sale diplomatice transpare din efortul susţinut pentru recunoaşterea Marii Uniri în ţări precum Franţa, Italia şi SUA, care s-a concretizat în semnarea de către Puterile occidentale a Tratatului de Trianon (1920), care a consfinţit de jure această stare de facto. În perioada interbelică, s-a implicat în contracararea propagandei revizioniste maghiare. În anii ʹ40-ʹ44, a făcut presiuni externe pentru recuperarea teritoriilor ocupate, iar apoi a înaintat memorii marilor puteri ale vremii pentru a semnala încălcarea drepturilor democratice, atrăgându-şi prin acestea duşmănia legionarilor şi mai apoi a comuniştilor.

Protectorul integrităţii naţionale

În exercitarea funcţiilor cu care a fost învestit, Iuliu Maniu a avut întotdeauna în vedere protejarea integrităţii şi suveranităţii statale. În acelaşi timp, a fost adeptul deplinei libertăţi a naţiunilor conlocuitoare sub condiţia ca această libertate să se manifeste în cadrul României: „să dăm posibilitatea tuturor neamurilor cari locuiesc cu noi dimpreună ca şi ele să se dezvolte, să se simtă libere, să se simtă acasă la noi!” Principiile după care s-a ghidat marele politician în tranşarea problemei minorităţilor au fost evidenţiate şi în discursul rostit în faţa Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918: „Noi privim înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor. Noi propunem decretarea unirei cu Regatul României a întregii Transilvanii, a întregului Banat şi a întregului teritoriu locuit de Români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă şi alte neamuri, cu alte însuşiri şi alte tradiţii. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică, nici fiinţa naţională a acestor neamuri, cu alte însuşiri şi alte tradiţii. Noi nu vroim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa lui particulară, cât şi în legătură cu viaţa de stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri şi nu voim să sugem puterea nimănui, aşa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul.”

Vizionarul

În domeniul politicii externe, viziunile largi proeuropene îl plasează în avangarda generaţiei sale. Într-o epocă în care pe ruina marilor imperii multinaţionale s-au pus bazele majorităţii statelor naţionale din Europa Centrală şi de Est, Maniu a prevăzut angrenarea României într-o alianţă suprastatală, garant al fragilului status quo geopolitic. Iată de ce proiectul idealist al „Societăţii naţiunilor” din 1929 a fost adoptat fără rezerve de Maniu, al cărui crez era „că numai întronând în ţara noastră un sistem de legalitate, moralitate şi de libertate pentru toţi, ea va putea să dăinuiască. Cred, nestrămutat, că idealul naţional, prin întregirea între hotarele de astăzi, nu este încă împlinit. (…) viitorul este al unităţilor mari sociale şi economice, fie că ele se numesc State, Confederaţiuni, în materie politică, cooperative sau întovărăşit în materie economică. Statul român, mai curând sau mai târziu va trebui să facă parte din o astfel de unitate mare şi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până în momentul acelei noi şi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul, încrederea şi respectul vecinilor săi şi ai lumii civilizate în viitor, va depinde dacă Statul român va fi un obiect de târguială, ori un factor hotărâtor.”

În ciuda acestor viziuni idealiste şi a acţiunilor sale tranşante, Iuliu Maniu a fost perceput în epoca sa ca un lider incontestabil, respectat ca atare şi de către adversarii săi politici, de la prim-ministrul ungar, contele Tisza István, până la omul politic şi marele istoric Nicolae Iorga, care i-a recunoscut meritele: „E unul dintre aceia pe care-i poţi lăuda – ce rar lucru! (…) În Ardeal a ştiut oricine că, dacă e vorba de a se afla fără greş care e drumul cel drept, n-aveau decât să se uite pe unde merge Iuliu Maniu”. Afirmaţia a fost demonstrată de contribuţia adusă de Iuliu Maniu în elaborarea „Rezoluţiei” Marii Uniri, act care „arată cărarea pe care, mergând înainte, ne vom putea atinge idealul şi să punem temelia unei Românii Mari şi Unite, care în veci una să fie, şi în ea să se înfăptuiască spiritul desăvârşitei democraţii şi dreptatea socială”.

Politicianul pragmatic şi principial

Încă de tânăr, Maniu a intuit corect conjunctura istorică favorabilă realizării idealului unităţii naţionale şi s-a implicat în politică, la numai 24 de ani, ocupând unul dintre cele 15 locuri de deputaţi alocate românilor în Parlamentul din Budapesta. Pentru refuzul de a semna declaraţia de fidelitate faţă de Regatul Ungariei, a fost trimis pe front, cu toate că avea deja peste 40 de ani şi, în calitate de jurist-consult al Mitropoliei Blajului, trebuia să fie scutit de serviciul militar.

Caracterul lui pragmatic s-a evidenţiat imediat după sfârşitul Primului Război Mondial, când a acţionat la Viena pentru constituirea şi organizarea singurei forţe disciplinare din fosta armată austroungară, autorizată să restabilească ordinea în capitala austriacă. Acest nucleu de 5000 de ostaşi, ulterior înzecit, a stat la baza înfiinţării Senatului Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români. Odată ajunse în Transilvania, aceste gărzi naţionale s-au pus la dispoziţia Consiliului Naţional Român Central, contribuind la preluarea puterii politice şi la desfăşurarea în bune condiţii a actului Unirii. Cu această ocazie, Iuliu Maniu le-a amintit soldaţilor şi ofiţerilor români obligaţia de a se subordona doar superiorilor militari români şi de a depune jurământ pe steagul tricolor.

Fără a face uz de forţă, s-a folosit de această pârghie militară pentru înlăturarea anarhiei, poziţionându-se echidistant faţă de minoritatea maghiară, fostă majoritate politicoadministrativă în Transilvania. De pildă, în haosul creat de întoarcerea trupelor de pe front, Iuliu Maniu a făcut apel la respectarea ordinii şi i-a îndemnat pe zălăuani să nu distrugă statuia baronului Wesselényi din centrul oraşului. Mai mult, ca dovadă de echitate politică şi naţională, după ce a ajuns la guvernarea noului stat român, Iuliu Maniu a propus acordarea de pensii de la bugetul de stat şi pentru cei care au lucrat în administraţia austro-ungară.

Filantropul

La fel ca Gheorghe Pop de Băseşti, unul din liderii mişcării memorandiste, Iuliu Maniu şi-a donat întreaga avere Bisericii Unite cu Roma, căreia i-a acordat credit pentru punerea în practică a testamentului său: realizarea pe domeniul de la Bădăcin a unui aşezământ cultural de ocrotire şi instruire a tinerilor, fără deosebire de naţionalitate şi religie. Prin aceasta, spera să poată perpetua respectarea memoriei înaintaşilor şi recunoaşterea sacrificiului acestora.

Desăvârşindu-şi propria educaţie până la cele mai înalte trepte, obţinând titlul de doctor în ştiinţe juridice la numai 23 de ani, a înţeles importanţa educaţiei şi culturii pentru consolidarea propriei naţiuni. În anii studenţiei, a fost unul dintre fondatorii şi preşedintele ales al societăţii studenţeşti „Petru Maior”, pepinieră a elitei intelectuale româneşti din diaspora. Ajuns la vârsta maturităţii, şi-a făcut un ţel din sprijinirea educaţiei propriilor nepoţi, dar şi a tinerilor aplecaţi spre învăţătură. Nu puţine sunt mărturiile tinerilor din satul său natal care şi-au depăşit condiţia socială cu sprijinul financiar al lui Iuliu Maniu.

Omul Iuliu Maniu

Din toate mărturiile contemporane, se conturează un portret clar al omului Iuliu Maniu, ca sumă de principii morale de o înaltă valoare: demnitate, cinste, onestitate, amabilitate, simplitate, modestie, cumpătare, empatie, nobleţe sufletească şi lista poate continua la nesfârşit. Deşi epigonii ar putea considera exagerat acest cumul de calităţi, se cuvine subliniat faptul că el este exponentul unei generaţii de intelectuali şi politicieni români de „înaltă ţinută morală” cristalizată în vâltoarea unor timpuri istorice agitate. Fără a se considera o victimă, a dovedit curaj disociindu-se, în deplină cunoștință de cauză, mai întâi de regimul autoritar horthist ungar, iar apoi de regimurile dictatoriale instaurate în România în perioada 1938-1944, fapt ce i-a adus în cele din urmă condamnarea la închisoare pe viaţă în condiţii inumane. Iuliu Maniu a fost un simbol al rezistenţei democratice afişând cu demnitate un crez politic de nestrămutat: „Eu de la calea mea nu mă abat!”

Plecând de la portretul schiţat mai sus, invităm noile generaţii să cumpănească dacă exemplul oferit de această personalitate este unul de urmat şi dacă Iuliu Maniu poate fi considerat un reper într-o lume în care principiile şi valorile devin tot mai difuze. Aşa cum remarca istoricul clujean Toader Nicoară, „e vremea ca Iuliu Maniu, destin eroic şi tragic într-o istorie prea adesea tragică, să-şi ocupe locul de onoare între adevăraţii părinţi fondatori ai patriei, iar Bădăcinul, loc al memoriei, să devină loc obligatoriu în itinerariul unui pelerinaj civic-naţional”.

$$$

 HYPATHIA DIN ALEXANDRIA

Hypatia, (născută c. 355 E.N. — a murit în martie 415, Alexandria), matematician, astronom și filozof care a trăit într-o eră foarte tulbure în istoria Alexandriei . Ea este cea mai timpurie femeie matematiciană despre a cărei viață și activitate există cunoștințe rezonabil detaliate.

Hypatia era fiica lui Theon din Alexandria, el însuși matematician și astronom și ultimul membru atestat al Muzeului din Alexandria. Theon este cel mai bine amintit pentru rolul pe care l-a jucat în conservarea Elementelor lui Euclid, dar a scris și altceva, comentând Almagestul și Tabelel lui Ptolemeu. Hypatia și-a continuat programul, care a fost în esență un efort hotărât de a păstra moștenirea matematică și astronomică grecească în vremuri extrem de dificile. Ea este creditată cu comentarii la Conicile lui Apollonius din Perga (geometrie) și Aritmetica lui Diophantus din Alexandria (teoria numerelor), precum și un tabel astronomic (posibil o versiune revizuită a cărții a III-a a comentariului tatălui ei despre Almagest). Aceste lucrări, singurele scrise de ea, s-au pierdut, deși au existat încercări de a reconstrui anumite aspecte ale acestora. Producând comentariile ei despre Apollonius și Diophantus, ea a împins programul inițiat de tatăl ei în zone mai recente și mai dificile.

Ea a fost, la vremea ei, cel mai important matematician și astronom din lume, singura femeie pentru care se poate face o astfel de afirmație. Ea a fost, de asemenea, o profesoară populară și conferențiar pe subiecte filozofice de natură mai puțin specializată, atrăgând mulți studenți fideli și un public numeros. Filosofia ei era neoplatonistă și a fost astfel văzută ca „păgână” într-o perioadă de conflict religios dur între creștini (atât ortodocși, cât și „eretici”), evrei și păgâni. Neoplatonismul ei era preocupat de abordarea Unului, o realitate subiacentă accesibilă parțial prin puterea umană de abstracție din formele platonice, ele însele abstracțiuni din lumea realității cotidiene. Filosofia ei a determinat-o, de asemenea, să îmbrățișeze o viață de virginitate dedicată.

O manifestare timpurie a diviziunii religioase a vremii a fost distrugerea Serapeumului, templul zeului greco-egiptean Serapis, de către Teofil, episcopul Alexandriei, până la moartea sa în 412 E.N. Acest eveniment a fost probabil sfârșitul final al marii Biblioteci din Alexandria, deoarece Serapeumul ar fi putut conține unele dintre cărțile Bibliotecii. Teofil, totuși, era prietenos cu Synesius, un admirator înfocat și un elev al Hypatiei, așa că ea însăși nu a fost afectată de această dezvoltare, ci i s-a permis să-și continue eforturile intelectuale nestingherite. Odată cu moartea lui Synesius și Theophilus și aderarea lui Chiril la episcopia Alexandriei, totuși, acest climat de toleranță a dispărut și, la scurt timp după aceea, Hypatia a devenit victima unei crime deosebit de brutale de mâna unei bande de fanatici creștini. Rămâne o dezbatere aprinsă cât de mult este vinovăția acestei atrocități a lui Cyril, dar afacerea a făcut din Hypatia un puternic simbol feminist și o figură de afirmare a efortului intelectual în fața prejudecăților ignorante Doar realizările ei intelectuale au fost destul de suficiente pentru a merita păstrarea și respectul numelui ei, dar, din păcate, modul morții ei a adăugat un accent și mai mare.

$$_

 JOHANNES GUTTENBERG    

Johannes Gutenberg, în întregime Johann Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg, (născut în secolul al XIV-lea, Mainz [Germania] - mort probabil la 3 februarie 1468, Mainz), meșter și inventator german care a creat o metodă de tipărire cu tiparniță mobilă. Se crede că elementele invenției sale au inclus un aliaj metalic care se putea topi ușor și se putea răci rapid pentru a forma un metal durabil reutilizabil, o cerneală pe bază de ulei care putea fi făcută suficient de groasă pentru a adera bine la tipul de metal și a se transfera bine pe velin sau hârtie, și o nouă presă, probabil adaptată de la cele folosite la producerea vinului, uleiului sau hârtiei, pentru a aplica o presiune fermă și uniformă pe suprafețele de imprimare. Niciuna dintre aceste caracteristici nu exista în tehnica europeană folosită până atunci pentru ștanțarea scrisorilor pe diferite suprafețe sau în tipărirea pe lemn. Tiparnița lui Gutenberg a fost considerată o invenție care a schimbat istoria, făcând cărțile accesibile pe scară largă și introducând o „revoluție a informațiilor”.

 

S-a crezut mult timp că Gutenberg a inventat și sistemul poanson-matrice de tip metal turnat (în care un caracter gravat la un capăt al unei tije de metal dur, poansonul, era folosit pentru a lovi o amprentă într-o placă de metal mai moale, matricea, în care era turnat metalul topit pentru a forma orice număr de piese de tip practic identice). Cu toate acestea, la începutul anilor 2000, o analiză asistată de computer a lucrării tipărite a lui Gutenberg a arătat că există prea multă variație în caracterele de un anumit tip (de exemplu, litera i ) pentru ca tipul său să fi fost exprimat în acest fel. Unii savanți cred acum că sistemul punch-matrix a apărut la câțiva ani după moartea lui Gutenberg.

Gutenberg era fiul unui patrician din Mainz. Puține informații care există despre el, în afară de faptul că dobândise pricepere în metalurgie, provin din documentele tranzacțiilor financiare. Exilat din Mainz în cursul unei lupte acerbe între breslele acelui oraș și patricieni, Gutenberg s-a mutat la Strassburg (azi Strasbourg, Franța) probabil între 1428 și 1430. Înregistrările i-au semnalat prezența acolo între 1434 și 1444. S-a angajat într-un atelier de meșteșuguri de tăiere a pietrelor prețioase și a predat, de asemenea, unui număr de elevi.

 

Unii dintre partenerii săi, care au conștientizat că Gutenberg era angajat într-o muncă pe care el o ținea secretă, au insistat ca, din moment ce i-au avansat sume considerabile, să devină parteneri și în aceste activități. Astfel, în 1438 a fost întocmit un contract pe cinci ani între el și alți trei bărbați: Hans Riffe, Andreas Dritzehn și Andreas Heilmann. Acesta conținea o clauză prin care, în cazul decesului unuia dintre asociați, moștenitorii săi nu trebuiau să intre în societate, ci trebuiau să fie despăgubiți financiar.

 

Când Andreas Dritzehn a murit la Crăciunul anului 1438, moștenitorii săi, încercând să ocolească termenii contractului, au început un proces împotriva lui Gutenberg în care au cerut să fie făcuți parteneri. Au pierdut, dar procesul a arătat că Gutenberg lucra la o nouă invenție. Martorii au mărturisit că un tâmplar pe nume Conrad Saspach a înaintat sume lui Andreas Dritzehn pentru construirea unei prese din lemn, iar Hans Dünne, un orfevrar, a declarat că a vândut lui Gutenberg, încă din 1436, materiale de tipar în valoare de 100 de guldeni. Gutenberg, aparent pe drumul spre finalizarea invenției sale, era nerăbdător să păstreze secretă natura întreprinderii.

 

După 12 martie 1444, activitățile lui Gutenberg sunt nedocumentate timp de câțiva ani, dar este îndoielnic că acesta s-a întors imediat la Mainz, pentru că cearta dintre patricieni și bresle fusese reînnoită în acel oraș. În octombrie 1448, însă, Gutenberg s-a întors la Mainz pentru a împrumuta mai mulți bani, pe care i-a primit de la o rudă. Până în 1450, experimentele sale de tipărire atinseseră aparent un grad considerabil de rafinament, pentru că a fost capabil să-l convingă pe Johann Fust, un finanțator bogat, să-i împrumute 800 de guldeni - o investiție de capital foarte substanțială, pentru care instrumentele și echipamentele pentru tipărire urmau să acționeze ca titluri de valoare. Doi ani mai târziu, Fust a făcut o investiție de 800 de guldeni suplimentari pentru un parteneriat în întreprindere. Fust și Gutenberg s-au înstrăinat în cele din urmă, Fust, aparent, dorind o rentabilitate sigură și rapidă a investiției sale, în timp ce Gutenberg urmărea mai degrabă perfecțiune decât promptitudine.

 

Fust a câștigat un proces împotriva lui, al cărui dosar este păstrat, parțial, în ceea ce se numește Helmaspergersches Notariatsinstrument (instrumentul notarial Helmasperger), datat 6 noiembrie 1455, aflat acum în biblioteca Universității din Göttingen. Gutenberg a fost obligat să-i plătească lui Fust suma totală a celor două împrumuturi și dobânda compusă (însumând probabil 2.020 de guldeni). Istoriografia tradițională a sugerat că această sentință l-a ruinat pe Gutenberg, dar studiile mai recente sugerează că l-a favorizat, permițându-i să opereze o tipografie prin anii 1450 și poate până în anii 1460.

 

Nu există niciun motiv să ne îndoim că tipărirea anumitor cărți ( werck der bucher, menționată în mod special în procesul-verbal al procesului, se referă la Biblia cu patruzeci și două de rânduri care a fost capodopera lui Gutenberg) a fost finalizată, potrivit biografilor majori ai lui Gutenberg, cel târziu în 1455. S-a estimat că numai vânzarea Bibliei cu patruzeci și două de rânduri ar fi produs de multe ori peste suma datorată lui Fust de către Gutenberg și nu există nicio explicație cu privire la motivul pentru care aceste bunuri nu au fost incluse în proprietatea lui Gutenberg la proces.

 

După ce a câștigat procesul, Fust a câștigat controlul asupra tiparului pentru Biblie și pentru cea de-a doua capodopera a lui Gutenberg, Psaltirea, și cel puțin unele dintre celelalte echipamente de tipărire ale lui Gutenberg. A continuat să imprime, folosind materialele lui Gutenberg, cu asistența lui Peter Schöffer, ginerele său, care fusese cel mai priceput angajat al lui Gutenberg și martor împotriva lui în procesul din 1455. Prima carte tipărită din Europa care poartă numele tiparului său este o magnifică Psaltire finalizat la Mainz la 14 august 1457, care îi înscriu pe Johann Fust și Peter Schöffer.

 

Psaltirea este decorată cu sute de litere inițiale în două culori și margini delicate de pergament care au fost imprimate încea mai ingenioasă tehnică bazată pe cerneală multiplă pe un singur bloc de metal. Majoritatea experților sunt de acord că ar fi fost imposibil pentru Fust și Schöffer singuri să fi inventat și executat echipamentul tehnic complicat necesar pentru a executa acest proces între 6 noiembrie 1455, când Gutenberg a pierdut controlul tipografiei sale și 14 august 1457, când a apărut Psaltirea. Geniul lui Gutenberg a fost responsabil pentru decorațiile Psaltirei. În anii 1960 s-a sugerat că el ar fi putut, de asemenea, să fi contribuit la crearea gravurii în cupru, în care poate să fi recunoscut o metodă de producere a matricelor picturale din care să toarne reliefuri care puteau fi stabilite cu tiparmița, literele inițiale și sulurile caligrafice. În prezent, nu este decât o ipoteză, dar absorbția lui Gutenberg atât în gravura pe cupru, cât și în decorațiile Psaltirei ar fi crescut cu siguranță nerăbdarea și răzbunarea lui Johann Fust.

 

O serie de alte tipărituri erau atribuite lui Gutenberg. Cu toate acestea, cercetările ulterioare au ridicat posibilitatea ca acestea să fie de fapt opera altor imprimante minore; printre acestea se numără o Biblie cu treizeci și șase de rânduri tipărită în Bamberg, o resetare tipografică a Bibliei cu patruzeci și două de rânduri. Atribuit lui Gutenberg însuși este un Türkenkalender, un avertisment împotriva pericolului iminent al invaziei turcești după căderea Constantinopolului în 1453, tipărită în decembrie 1454 pentru utilizare în 1455, unele scrisori de indulgență și unele gramatici școlare. Identitatea tipăririi unui Missale Speciale Constantiense încă nu este stabilită, dar probabil a fost produsă în jurul anului 1473 la Basel, Elveția.

 

În ianuarie 1465, arhiepiscopul de Mainz l-a pensionat pe Gutenberg, dându-i o măsură anuală de cereale, vin și îmbrăcăminte și scutindu-l de anumite taxe. Situația lui financiară din ultimii ani a fost dezbătută, dar probabil că nu a fost săracă .

$$3

 ROSALIND FRANKLIN

Rosalind Franklin , în întregime Rosalind Elsie Franklin , (născută la 25 iulie 1920, Londra , Anglia – decedată la 16 aprilie 1958, Londra), om de știință britanic, cunoscută pentru contribuțiile sale la descoperirea structurii moleculare a acidului dezoxiribonucleic ( ADN ), un constituent al cromozomilor care servește la codificarea informațiilor genetice. Franklin a contribuit, de asemenea, cu noi perspective asupra structurii virusurilor , ajutând la așezarea bazei domeniului virologiei structurale.

Franklin a urmat cursurile St. Paul's Girls' School înainte de a studia chimia fizică la Newnham College, Universitatea din Cambridge . După ce a absolvit în 1941, a primit o bursă pentru a efectua cercetări în chimie fizică la Cambridge. Dar avansul celui de -al Doilea Război Mondial i-a schimbat cursul: nu numai că a servit ca gardian de raid aerian la Londra, dar în 1942 a renunțat la bursa pentru a lucra pentru Asociația Britanică de Cercetare a Cărbunelui, unde a investigat chimia carbonului și cărbunelui pentru efortul de război. Cu toate acestea, ea a putut folosi această cercetare pentru teza ei de doctorat, iar în 1945 a primit un doctorat la Cambridge. Din 1947 până în 1950, ea a lucrat cu Jacques Méring la Laboratorul de Chimie de Stat din Paris, studiind tehnologia difracției cu raze X. Acea lucrare a condus la cercetarea ei asupra modificărilor structurale cauzate de formarea grafitului în carboni încălziți - muncă care s-a dovedit valoroasă pentruindustria cocsificării.

În 1951, Franklin s-a alăturat Laboratorului de Biofizică de la King's College , Londra, ca cercetător. Acolo a aplicat metodele de difracție cu raze X pentru studiulADN-ul . Când și-a început cercetările la King's College, se știau foarte puține despre structura chimică sau structura ADN-ului. Cu toate acestea, ea a descoperit curând densitatea ADN-ului și, mai important, a stabilit că molecula exista într-o conformație elicoidală. Munca ei de a face modele mai clare de raze X ale moleculelor de ADN a pus bazele pentru ca James Watson și Francis Crick să sugereze în 1953 că structura ADN-ului este un polimer cu dublu helix , o spirală constând din două fire de ADN înfășurate una în jurul celeilalte.

Din 1953 până în 1958, Franklin a lucrat în Laboratorul de Cristalografie de la Birkbeck College, Londra. În timp ce acolo și-a finalizat munca despre cărbuni și ADN și a început un proiect privind structura moleculară a virusului mozaic al tutunului. Ea a colaborat la studii care arată că acidul ribonucleic (ARN ) în acel virus a fost încorporat în proteina sa, mai degrabă decât în cavitatea sa centrală și că acest ARN a fost un helix cu o singură catenă, mai degrabă decât helixul dublu găsit în ADN-ul virusurilor bacteriene și al organismelor superioare. Implicarea lui Franklin în cercetarea ADN-ului de ultimă oră a fost oprită de moartea ei prematură de cancer în 1958.

$$_

 BETTE DAVIS

Bette Davis, numele original Ruth Elizabeth Davis, (născută la 5 aprilie 1908, Lowell, Massachusetts, SUA - decedată la 6 octombrie 1989, Neuilly-sur-Seine, Franța), actriță americană versatilă și volatilă, a cărei intensitate crudă și nestăpânită a menținut-o în vârful profesiei ei de 50 de ani.

Davis și-a dezvoltat gustul pentru actorie în timp ce frecventa universitatea mamei ei, Academia Cushing din Massachusetts. După ce a câștigat o mică experiență în stadiul de vară, a fost acceptată de școala de actorie a lui John Murray Anderson, unde a devenit rapid o elevă vedetă. În 1929, avut primele apariții pe Broadway, în „The Earth Between” și „Broken Dishes” , ceea ce a dus la un contract de film cu Universal Pictures. Cu toate acestea, la sosirea ei la Hollywood, directorii studioului au stabilit că nu avea „sex-appeal” și, după o serie de roluri ingrate în filme precum „Bad Sister”(1931) și altele la fel de nerecompensate către alte studiouri, Universal a renunțat la opțiune. Tânăra actriță deznădăjduită a fost pe punctul de a căuta un alt loc de muncă, când actorul Murray Kinnell, alături de care a apărut în „The Menace” (1932), i-a recomandat să joace rolul ingenuei la Warner Brothers, în „Omul care se juca de-a Dumnezeu” (1932). Răspunsul critic pozitiv la jocul ei din acest film a determinat Warner Brothers să semneze un contract cu Davis.

După o serie de roluri nesolicitante pentru Warner Brothers, ea a implorat studioul să o împrumute la RKO Radio Pictures pentru a o juca pe vicioasa Mildred în „Of Human Bondage” (1934), o versiune cinematografică a romanului lui W. Somerset Maugham. Performanța de excepție a lui Davis în rolul lui Mildred i-a câștigat aprecierile criticii și respectul din industria filmului, dar politica de studio a împiedicat-o să primească un Premiu al Academiei. Ulterior, ea a câștigat ceea ce mulți au considerat o „consolare”, un Oscar pentru portretizarea unei actrițe alcoolice și autodistructive din „Periculoase” (1935).

În ciuda realizărilor ei, Warner Brothers a continuat să o atribuie pe Davis în roluri pe care le considera sub talentul ei și a refuzat să-i plătească ceea ce credea că valorează. Suspendată de studio pentru că a refuzat încă un rol fără importanță, ea a plecat în Anglia pentru a căuta roluri mai bune. Când Warner Brothers a blocat-o să facă orice lucru în afara contractului ei, ea a dat studioul în judecată și a pierdut. Pe termen lung, însă, ea a câștigat: la întoarcerea la Warner Brothers, a fost răsfățată cu generozitate. Cerințele ei salariale au fost îndeplinite, iar alegerea ei privind aparițiile de ecran s-a îmbunătățit dramatic. Ea a câștigat un al doilea Oscar, pentru „Jezabel” (1938), prima dintre cele trei colaborări pline de satisfacții cu regizorul William Wyler. Celelalte roluri notabile din această perioadă au inclus „Dark Victory” (1939), pentru care a primit o nominalizare la Oscar, „Juarez” (1939), în care a interpretat-o pe arhiducesa Carlota și „The Private Lives of Elizabeth and Essex” (1939), în care a portretizat-o pe Regina Elisabeta I.

În anii '40, Davis a făcut mai multe filme de succes, inclusiv „Scrisoarea” = (1940), „Vulpile mici” (1941), „Acum, Voyager” (1942), „Vezi pe Rin” (1943) și „The Corn Is Green” (1945) și a primit nominalizări la premiile Oscar pentru interpretarea ei din primele trei filme. Cu toate acestea, cariera ei a început să se clatine aproape de sfârșitul deceniului. Ea și-a întrerupt relația de 18 ani cu Warner Brothers în 1949 și a organizat prima dintre mai multe reveniri spectaculoase cu interpretarea ei virtuoasă ca diva de Broadway, Margot Channing, în „All About Eve” (1950), care i-a adus un alt premiu la Oscar. Ea a portretizat-o și pe Elisabeta I a doua oară în „Regina Fecioară” (1955). Deși a fost anulată din nou ca fiind învechită la începutul anilor '60, și-a revitalizat cariera cu clasicul „Ce s-a întâmplat vreodată cu Baby Jane?” (1962), pentru care a fost nominalizată din nou la un premiu Oscar. În 1977, ea a devenit prima femeie care a primit premiul „American Film Institute Life Achievement Award”. Doi ani mai târziu, a câștigat un Emmy pentru munca sa în filmul pentru televiziune „Strangers: The Story of a Mother and Daughter” (1979). A primit o medalie de onoare Kennedy Center în 1987. Davis a suferit probleme de sănătate devastatoare în ultimul ei deceniu, dar a continuat să lucreze până cu un an înainte de moarte.

Căsătorită de patru ori, Davis a transmis elocvent vicisitudinile celebrității în autobiografiile ei, „The Lonely Life” (1962) și „This 'n' That” (1987). Ea a oferit, de asemenea, comentarii pentru relatarea lui Whitney Stine despre cariera ei în film, „Mother Goddam: The Story of the Career of Bette Davis” (1974).

$_$

 BĂTĂLIA DE LA MUNTELE ZEMARAIM (913 Î.Hr.)

Marea Bătălie de pe Muntele Zemaraim a fost raportată în Biblie că s-a purtat pe Muntele Zemaraim, când armata Regatului Israelului condusă de regele Ieroboam I a întâlnit armata Regatului lui Iuda condusă de regele Abia I. S-a spus că aproximativ 500.000 de israeliți au murit într-o singură lovitură, deși majoritatea comentatorilor moderni consideră că numerele sunt fie exagerate, fie simbolice, iar unii chiar au pus la îndoială istoricitatea fundamentală. Data calendaristică modernă nu este, desigur, dată în Biblie, deși în cronologia propusă de Thiele, se poate face referire la ea în jurul anului 913 î.Hr.

 

Totul a început când regretatul rege Roboam a mărit taxele regale în întregul Regat al Israelului, după ce Solomon a murit în aproximativ 931 î.Hr. Acest lucru a creat nemulțumire în rândul tuturor triburilor israelite ale regatului, cu excepția lui Iuda și Beniamin, iar nemulțumirea poporului a devenit curând o rebeliune când regele, împotriva sfatului bătrânilor, a refuzat să scadă poverile impozitelor regale. Cele zece triburi nordice ale Israelului s-au despărțit în cele din urmă de regat și au creat un nou Regat al lui Israel, cu fostul fugar Ieroboam ca rege, provocând un război civil. Roboam a intrat apoi în război împotriva noului regat cu o forță de 180.000 de soldați. Cu toate acestea, el a fost sfătuit să nu se lupte cu frații săi și, astfel, s-a întors la Ierusalim. 

 

De când regatul unificat a fost divizat, au existat probleme constante la granița dintre cele două părți și ambele au încercat să le rezolve. Abia i-a succedat tatălui său Roboam la tron după ce acesta din urmă a murit. Potrivit surselor biblice, Abia avea o armată de 400.000 de oameni, toți aleși pe mână, iar Ieroboam avea cu el 800.000 de războinici curajoși. 

 

Înainte de bătălie, Abia s-a adresat armatelor lui Israel, îndemnându-le să se supună și să lase Regatul lui Israel să fie din nou întreg. După cum este scris în 2 Cronici 13:4-12, Abia și-a reunit apoi propriile trupe cu o proclamație către tot poporul lui Israel:

 

„Ascultați-mă, Ieroboam și tot Israelul: 5 „Nu știți că Domnul, Dumnezeul lui Israel, a dat stăpânire peste Israel pentru totdeauna lui David și fiilor săi printr-un legământ de sare? 6 „Totuși Ieroboam, fiul lui Nebat, slujitorul lui Solomon, fiul lui David, s-a ridicat și s-a răzvrătit împotriva stăpânului său, 7 și s-au adunat în jurul lui oameni fără valoare, ticăloși, care s-au dovedit prea puternici pentru Roboam, fiul lui Solomon, când el era tânăr și timid și nu se putea ține de ei. 8 „Acum intenționați să vă împotriviți împărăției Domnului prin fiii lui David, fiind o mulțime mare și având cu voi vițeii de aur pe care Ieroboam i-a făcut pentru dumnezei pentru voi. 9 „Nu ați izgonit voi pe preoții Domnului, pe fiii lui Aaron și pe leviți, și v-ați făcut preoți ca popoarele din alte țări? Cine vine să se sfințească cu un taur tânăr și șapte berbeci, chiar și el poate deveni preot al celor care nu sunt zei. 10 „Dar noi, Domnul este Dumnezeul nostru și nu L-am părăsit, și fiii lui Aaron slujesc Domnului ca preoți, iar leviții se ocupă de lucrarea lor. 11 „În fiecare dimineață și seara se ard Domnului arderi-de-tot și tămâie mirositoare, și pâinea pentru prezentare este pusă pe masa curată și sfeșnicul de aur cu candelele lui este gata să se aprindă în fiecare seară, căci noi păzim porunca Domnului Dumnezeului nostru, dar tu L-ai părăsit. 12 „Acum, iată, Dumnezeu este cu noi în fruntea noastră și cu preoții Săi cu trâmbițe, ca să tragă un semnal de alarmă împotriva ta. O, fiilor lui Israel, nu luptați împotriva Domnului, Dumnezeului părinților voștri, căci nu veți reuși”, chiar și el poate deveni preot al celor care nu sunt zei. 10 „Dar noi, Domnul este Dumnezeul nostru și nu L-am părăsit, și fiii lui Aaron slujesc Domnului ca preoți, iar leviții se ocupă de lucrarea lor. 

 

Fraza lui Abia „Dumnezeu este cu noi ca cap (sau conducător)” a devenit celebră de la acel eveniment. Cu toate acestea, cererea lui către oameni a căzut în urechi surde.

 

Ieroboam pregătise o ambuscadă pentru a veni din spatele oștirii lui Abia, pentru ca oastea acestuia din urmă să lupte în fața și în spatele armatei sale. Atunci toți ostașii lui Iuda au cerut ajutor lui Dumnezeu și apoi preoții au sunat din trâmbițe. Abia a fost rapid în a contracara această mișcare făcută de Ieroboam și a executat o mișcare de clește pentru a zdrobi imensa armată a acestuia din urmă.

 

Războinicii de elită din Iuda au executat apoi o mișcare de clește pentru a distruge trupele lui Ieroboam, așa cum plănuise Abia, ucigând 500.000 de războinici israeliți în acest proces. Restul armatei lui Israel au fugit de pe câmpul de luptă întorcându-se înapoi spre miazănoapte, iar trupele lui Iuda i-au urmărit, luând cetățile Betel, Ieșana și Efron în timpul urmăririi care a urmat. Factorul pentru succesul lui Iuda în luptă este atribuit în principal încrederii și credinței neclintite a lui Abia și a trupelor sale în Domnul Dumnezeu. 

Ieroboam a fost schilodit de această înfrângere gravă a lui Abia și, prin urmare, a reprezentat puțină amenințare pentru Regatul lui Iuda pentru tot restul domniei sale. Dar, deși a câștigat, Abia nu a reușit să unească Israelul și Iuda. Cele două regate aveau să fie angajate în războaie severe de graniță timp de aproape două secole, până la distrugerea acestuia din urmă de către Asiria în 720 î.Hr.

$$$

 NAPOLEON BONAPARTE

Napoleon I, în franceză Napoléon Bonaparte, original în italiană Napoleone Buonaparte, sub numele de Corsicanul sau Micul Caporal, francez sub numele de Le Corse sau Le Petit Caporal, (născut la 15 august 1769, Ajaccio, Corsica - mort la 5 mai 1821, Insula St.Helena), general francez, prim consul (1799–1804) și împărat al francezilor (1804–1814/15), unul dintre cele mai celebre personaje din istoria Occidentului. A revoluționat organizarea și pregătirea militară, a sponsorizat Codul Napoleonic, prototipul dreptului civil de mai târziu, a reorganizat învăţământul și a stabilit longevivul Concordat cu papalitatea.

 

Numeroasele reforme ale lui Napoleon au lăsat o amprentă durabilă asupra instituțiilor Franței și a unei mari părți a Europei de Vest. Dar pasiunea lui motrice a fost expansiunea militară a stăpânirii franceze și, deși la căderea sa a părăsit Franța puțin mai mare decât fusese la izbucnirea Revoluției din 1789, a fost venerat aproape în unanimitate în timpul vieții sale și până la sfârșitul celui de Al Doilea Imperiu sub nepotul său Napoleon al III-lea ca unul dintre marii eroi ai istoriei.

 

Napoleon s-a născut în Corsica la scurt timp după cedarea insulei către Franța de către genovezi. El a fost al patrulea și al doilea copil supraviețuitor al lui Carlo Buonaparte, avocat, și soția sa, Letizia Ramolino. Familia tatălui său, de veche nobilime toscană, emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea.

 

Carlo Buonaparte se căsătorise cu frumoasa și voinica Letizia când avea doar 14 ani. În cele din urmă au avut opt copii de crescut în vremuri foarte grele. Rezistența în fața ocupației franceze a țării lor natale a fost dusă de un număr de corsicani conduși de Pasquale Paoli. Carlo Buonaparte s-a alăturat partidului lui Paoli, dar, când Paoli a trebuit să fugă, Buonaparte s-a împăcat cu francezii. Câștigând protecția guvernatorului Corsicii, a fost numit asesor pentru districtul judiciar din Ajaccio în 1771. În 1778 a obținut admiterea celor doi fii mai mari ai săi, Iosif și Napoleon, la Collège d'Autun.

 

Corsican prin naștere, ereditate și asociații din copilărie, Napoleon a continuat pentru ceva timp după sosirea sa în Franța continentală să se considere străin, totuși, de la vârsta de nouă ani, a fost educat în Franța, așa cum erau alți francezi. În timp ce tendința de a vedea în Napoleon o reîncarnare a unui condotier italian din secolul al XIV-lea pune un accent exagerat pe un aspect al caracterului său, el nu împărtășea, de fapt, nici tradițiile, nici prejudecățile noii sale țări, rămânând un corsican în temperament, fiind în primul rând, atât prin educație, cât și prin lectură, un om al secolului al XVIII-lea.

 

Napoleon a fost educat la trei școli: pentru scurt timp la Autun, timp de cinci ani la colegiul militar din Brienne și în cele din urmă timp de un an la academia militară din Paris. În timpul anului lui Napoleon la Paris, tatăl său a murit de cancer la stomac în februarie 1785, lăsându-și familia în circumstanțe dificile. Napoleon, deși nu era fiul cel mare, și-a asumat funcția de șef al familiei înainte de a împlini 16 ani. În septembrie a absolvit academia militară, ocupând locul 42 într-o clasă de 58.

 

A fost numit sublocotenent de artilerie în regimentul La Fère, un fel de școală de pregătire pentru tinerii ofițeri de artilerie. Repartizat la Valence, Napoleon și-a continuat educația, citind mult, în special lucrări despre strategie și tactică. De asemenea, a scris „Lettres sur la Corse” („Scrisori despre Corsica”), în care își dezvăluie sentimentul față de insula natală. S-a întors în Corsica în septembrie 1786 și nu s-a alăturat regimentului său decât în iunie 1788. În acel moment, agitația care urma să culmineze cu Revoluția Franceză începuse deja. Un cititor al lui Voltaire și al lui Rousseau, Napoleon credea că o schimbare politică era imperativă, dar, ca ofițer de carieră, pare să nu fi văzut nevoia de reforme sociale radicale.

 

Când în 1789, Adunarea Națională, care se întrunise pentru a stabili o monarhie constituțională i-a permis lui Paoli să se întoarcă în Corsica, Napoleon a cerut concediu și, în septembrie, s-a alăturat grupului lui Paoli. Dar Paoli nu avea nicio simpatie pentru tânărul al cărui tată îi părăsise cauza și pe care îl considera străin. Dezamăgit, Napoleon s-a întors în Franța, iar în aprilie 1791 a fost numit prim-locotenent la regimentul 4 de artilerie, cu garnizoană la Valence. S-a alăturat imediat la Clubul Jacobin, o societate de dezbateri care favoriza inițial o monarhie constituțională și în curând a devenit președintele acesteia, ținând discursuri împotriva nobililor, călugărilor și episcopilor. În septembrie 1791 a primit permisiunea de a se întoarce din nou în Corsica pentru trei luni. Ales locotenent colonel în garda națională, s-a încurcat curând cu Paoli, comandantul șef al acesteia. Când nu a reușit să se întoarcă în Franța, el a fost listat ca dezertor în ianuarie 1792. Dar în aprilie Franța a declarat război Austriei și ofensa i-a fost iertată.

 

Aparent prin patronaj, Napoleon a fost avansat la gradul de căpitan, dar nu s-a alăturat din nou regimentului său. În schimb, s-a întors în Corsica în octombrie 1792, unde Paoli își exercita puteri dictatoriale și se pregătea să separe Corsica de Franța. Napoleon s-a alăturat însă iacobinilor corsicani, care s-au opus politicii lui Paoli. Când a izbucnit războiul civil în Corsica, în aprilie 1793, Paoli a condamnat familia Buonaparte la „execrare perpetuă și infamie”, după care toți au fugit în Franța.

 

Napoleon Bonaparte, așa cum ar putea fi numit de acum înainte (deși familia nu a renunțat la ortografia Buonaparte decât după 1796), s-a reînscris în regimentul său la Nisa în iunie 1793. În „Le Souper de Beaucaire ”( Cina la Beaucaire ), scrisă în acest moment, a susținut cu fermitate o acțiune unitară a tuturor republicanilor adunați în jurul iacobinilor, care deveneau din ce în ce mai radicali, iar Convenția Națională, adunarea revoluționară care în toamna precedentă a abolit monarhia.

 

La sfârșitul lui august 1793, trupele Convenției Naționale au luat Marsilia, dar au fost oprite înaintea orașului Toulon, unde regaliștii chemaseră forțele britanice. Cu comandantul de artilerie al Convenției Naționale rănit, Bonaparte a obținut postul prin comisarul armatei, Antoine Saliceti, care era deputat corsican și prieten al familiei lui Napoleon. Bonaparte a fost promovat la gradul de maior în septembrie și general adjutant în octombrie. A primit o rană de baionetă pe 16 decembrie, dar a doua zi trupele britanice, hărțuite de artileria sa, au evacuat Toulonul. Pe 22 decembrie, Bonaparte, în vârstă de 24 de ani, a fost promovat general de brigadă ca recunoaștere a rolului său decisiv în capturarea orașului.

 

Augustin de Robespierre, comisarul armatei, i-a scris fratelui său Maximilien, de atunci virtual șef al guvernului și una dintre figurile de frunte ale Regatului Terorii, lăudând „meritul transcendent” al tânărului ofițer republican. În februarie 1794, Bonaparte a fost numit comandant al artileriei în armata franceză a Italiei. Robespierre a căzut de la putere la Paris pe 9 Thermidor, anul II (27 iulie 1794). Când vestea a ajuns la Nisa, Bonaparte, considerat un protejat al lui Robespierre, a fost arestat sub acuzația de conspirație și trădare. A fost eliberat în septembrie, dar nu a fost readus la comanda sa.

 

În martie următor, el a refuzat o ofertă de a comanda artileria în Armata de Vest, care lupta împotriva revoluției din Vendée. Postul părea să nu aibă niciun viitor și s-a dus la Paris pentru a se justifica. Viața era grea cu jumătate de salariu, mai ales că avea o aventură cu Désirée Clary, fiica unui bogat om de afaceri din Marsilia și sora lui Julie, mireasa fratelui său mai mare, Joseph. În ciuda eforturilor sale la Paris, Napoleon nu a reușit să obțină o comandă satisfăcătoare, deoarece se temeau pentru ambiția sa intensă și pentru relațiile sale cu Montagnards, cei mai radicali membri ai Convenţiei Naţionale. Apoi s-a gândit să-și ofere serviciile sultanului Turciei.

 

Bonaparte se afla încă la Paris în octombrie 1795 când Convenția Națională, în ajunul dizolvării ei, a supus la referendum noua constituție din anul III a Primei Republici, împreună cu decrete potrivit cărora două treimi din membrii Convenției Națională urma să fie realesă în noile adunări legislative. Regaliştii, sperând că vor putea în curând să restabilească monarhia, au instigat la Paris o revoltă pentru a preveni punerea în aplicare a acestor măsuri. Paul Barras, căruia Convenția Națională îi încredințase puteri dictatoriale, nu era dispus să se bazeze pe comandantul trupelor din interior, în schimb, știind despre serviciile lui Bonaparte la Toulon, el l-a numit secund în comandă. Astfel, Napoleon a fost cel care a doborât coloanele rebelilor care marșau împotriva Convenției Naționale (13 Vendémiaire anul IV; 5 octombrie 1795), salvând astfel Convenția Națională și republica.

 

Bonaparte a devenit comandantul Armatei de Interior și, în consecință, a fost conștient de fiecare evoluție politică din Franța. A devenit consilierul respectat pe probleme militare al noului guvern, Directoratul. Tot în acest moment, a ajuns să cunoască o creolă atractivă, Joséphine Tascher de La Pagerie, care era văduva generalului Alexandre de Beauharnais ( ghilotinat în timpul Regatului Terorii), mamă a doi copii și o femeie cu multe aventuri amoroase.

 

Din toate punctele de vedere, lui Bonaparte i se deschidea o nouă viață. După ce și-a dovedit loialitatea față de Directorat, a fost numit comandant șef al Armatei Italiei în martie 1796. Încercase de câteva săptămâni să obțină acel post, pentru a putea conduce personal o parte din planul de campanie adoptat de Directorat, la sfatul lui. S-a căsătorit cu Joséphine pe 9 martie și a plecat în armată două zile mai târziu.

 

Ajuns la sediul său din Nisa Bonaparte a constatat că armata sa, care pe hârtie era formată din 43.000 de oameni, numara aproape 30.000 de oameni prost hrăniți, prost plătiți și prost echipați. La 28 martie 1796, el a făcut prima sa proclamare trupelor sale: „Soldați, sunteți goi, prost hrăniți... Provincii bogate și orașe mari vor fi în puterea voastră și în ele veți găsi onoare, glorie, bogăție. Soldați ai Italiei, veți fi lipsiți de curaj și statornicie?”

 

A început ofensiva pe 12 aprilie și a învins și a separat succesiv armatele austriece și sarde și apoi a mărșăluit spre Torino. Regele Victor Amadeus al III -lea al Sardiniei a cerut un armistițiu, iar la tratatul de pace de la Paris din 15 mai, Nisa și Savoia, ocupate de francezi din 1792, au fost anexate Franței. Bonaparte a continuat războiul împotriva austriecilor și a ocupat Milano, dar a fost reținut la Mantua. În timp ce armata sa asedia această mare fortăreață, el a semnat armistițiu cu ducele de Parma, cu ducele de Modena și în cele din urmă cu papa Pius al VI-lea.

 

În același timp, s-a interesat de organizarea politică a Italiei. Un plan de „republicanizare” a acestuia de către un grup de „patrioți” italieni condus de Filippo Buonarroti a trebuit să fie retras când Buonarroti a fost arestat pentru complicitate la conspirația lui François-Noël Babeuf împotriva Directoratului. După aceea, Bonaparte, fără a-i elimina cu totul pe patrioții italieni, le-a restrâns libertatea de acțiune. A instituit un regim republican înLombardia, dar a urmărit îndeaproape conducătorii săi, iar în octombrie 1796 a creat Republica Cisalpină prin contopirea Modenei și Reggio nell'Emilia cu statele papale Bologna și Ferrara ocupate de armata franceză. Apoi a trimis o expediție pentru a recupera Corsica, pe care britanicii o evacuaseră.

 

Armatele austriece au avansat de patru ori din Alpi pentru a ajuta Mantua, dar au fost învinse de fiecare dată de Bonaparte. După ultima înfrângere austriacă, la Rivoli, în ianuarie 1797, Mantua a capitulat. Apoi a mărșăluit spre Viena. Se afla la aproximativ 60 de mile (100 km) de acea capitală când austriecii au cerut un armistițiu. Prin preliminariile păcii, Austria a cedat sudul Țărilor de Jos Franței și a recunoscut republica lombardă, dar a primit în schimb un teritoriu aparținând vechii republici Veneția, care a fost împărțită între Austria, Franța și Lombardia. Bonaparte a consolidat și reorganizat apoi republicile din nordul Italiei și a încurajat propaganda iacobină - republicană radicală - în Veneția. Unii patrioți italieni sperau că aceste evoluții vor duce în curând la formarea unei „Republici Italiene” unice și indivizibile, după modelul francezilor.

 

Între timp, Bonaparte a devenit neliniștit de succesele regaliștilor la alegerile franceze din primăvara lui 1797 și a sfătuit Directoratul să li se opună, dacă era necesar, cu forța. L-a trimis pe generalul Pierre Augereau la Paris, împreună cu mai mulți ofițeri și oameni pentru a sprijini lovitura de stat din 18 Fructidor, anul V (4 septembrie 1797), care a eliminat prietenii regaliștilor din guvern și consiliile legislative și, de asemenea, a sporit prestigiul lui Bonaparte. Astfel, Bonaparte putea concluziona Tratatul de la Campo Formio cu Austria după cum credea el cel mai bine. Directoratul a fost însă nemulțumit, deoarece tratatul a cedat Veneția austriecilor și nu a asigurat malul stâng al Rinului pentru Franța. Pe de altă parte, a ridicat popularitatea lui Bonaparte la apogeu, pentru că acesta obținuse victoria Franței după cinci ani de război pe continent.

 

Doar războiul pe mare, împotriva britanicilor, a continuat. Directorii, care doreau să lanseze o invazie a Insulelor Britanice, l-au numit pe Bonaparte să comandă armata adunată în acest scop de-a lungul Canalului Mânecii . După o inspecție rapidă din februarie 1798, el a anunțat că operațiunea nu va putea fi întreprinsă până când Franța nu va avea controlul asupra mării. În schimb, el a sugerat ca Franța să lovească sursele bogăției Marii Britanii prin ocuparea Egiptului și amenințarea rutei către India. Această propunere, secundată de Charles-Maurice de Talleyrand, ministrul de externe, a fost acceptată de directori, care s-au bucurat să scape de tânărul lor general ambițios.

 

Expediția, datorită unor coincidențe norocoase, a fost la început un mare succes: Malta, marea fortăreață a Ospitalerilor, a fost ocupată la 10 iunie 1798, Alexandria luată cu asalt la 1 iulie și toată delta Nilului a fost invadată rapid. Pe 1 august, însă, escadrila franceză ancorată în golful Abū Qīr a fost complet distrusă de către flota amialului Horatio Nelson în bătălia de la Nil, astfel încât Napoleon s-a trezit închis pe pământul pe care îl cucerise. El a continuat să introducă instituțiile politice occidentale, abilitățile administrative și tehnice în Egipt, dar Turcia, nominal suzerană asupra Egiptului, a declarat război Franței în septembrie. Pentru a preveni o invazie turcească a Egiptului și, de asemenea, probabil pentru a încerca o întoarcere în Franța prin Anatolia, Bonaparte a mărșăluit în Siria în februarie 1799. Progresul său spre nord a fost oprit la Acre, unde britanicii au rezistat unui asediu, iar în mai Bonaparte a început o retragere dezastruoasă în Egipt.

 

Bătălia de la Nil a arătat Europei că Bonaparte nu era invincibil, iar Marea Britanie, Austria, Rusia și Turcia au format o nouă coaliție împotriva Franței. Armatele franceze din Italia au fost înfrânte în primăvara anului 1799 și au fost nevoite să abandoneze cea mai mare parte a peninsulei. Aceste înfrângeri au dus la tulburări chiar în Franța. Lovitura de stat din 30 Prairial, anul VII (18 iunie 1799), i-a alungat pe oamenii cu păreri moderate din Directorat și a adus în el oameni care erau considerați iacobini. Cu toate acestea, situația a rămas confuză, iar unul dintre noii directori, Emmanuel Sieyès, era convins că numai dictatura militară ar putea împiedica o restaurare a monarhiei: „Caut o sabie”, a spus el. Bonaparte nu a întârziat să se hotărască. Avea să-și părăsească armata și să se întoarcă în Franța - pentru a salva republica, desigur, dar și pentru a profita de noile împrejurări și pentru a prelua puterea. Directoratul ordonase, de fapt, întoarcerea lui, dar el nu primise ordinul, astfel încât, de fapt, nesocotind instrucțiunile sale, a părăsit Egiptul cu câțiva însoțitori la 22 august 1799. Cele două fregate ale lor au scăpat surprinzător de interceptare de către britanici, iar Bonaparte a ajuns la Paris pe 14 octombrie.

 

Până atunci, victoriile franceze în Elveția și Olanda evitaseră pericolul invaziei, iar revoltele contrarevoluționare din Franța au eșuat mai mult sau mai puțin. O lovitură de stat nu mai putea fi deci justificată de nicio nevoie de salvare a republicii. Sieyès, însă, nu renunțase la proiectul său, iar acum avea „sabia” lui. De la sfârșitul lunii octombrie, el și Bonaparte au fost împreună, planificând lovitura de stat, iar la 18–19 Brumaire, anul VIII (9–10 noiembrie 1799), aceasta a fost realizată: directorii au fost nevoiți să demisioneze, membrii consiliile legislative au fost demiși și a fost înființat un nou guvern, Consulatul. Cei trei consuli erau Bonaparte și doi dintre directorii care au demisionat, Sieyès și Pierre-Roger Ducos. Dar Bonaparte era de acum înainte stăpânul Franței.

 

Bonaparte, acum în vârstă de 30 de ani, era slab și scund și purta părul tuns scurt - le petit tondu, așa cum i se spunea. Nu se știau prea multe despre personalitatea lui, dar oamenii aveau încredere într-un om care fusese întotdeauna învingător (Nilul și Acre au fost uitate) și care reușise să negocieze strălucitul Tratat de la Campo Formio. Era de așteptat să readucă pacea, să pună capăt dezordinii și să consolideze „cuceririle” politice și sociale ale Revoluției. Era într-adevăr excepțional de inteligent, prompt să ia decizii și neobosit de muncitor, dar și nesățios de ambițios. Părea a fi omul Revoluției pentru că datorită Revoluției a urcat la o vârstă atât de fragedă pe cel mai înalt loc al statului. Nu trebuia să uite, dar, mai mult decât un om al Revoluției, a fost un om al secolului al XVIII-lea, cel mai luminat dintre luminații despoți, un adevărat fiu al lui Voltaire. Nu credea în suveranitatea poporului, în voința populară sau în dezbaterea parlamentară. Cu toate acestea, el și-a pus încrederea mai mult în raționament decât în rațiune și se poate spune că a preferat „oamenii talentați” - matematicieni, juriști și oameni de stat, de exemplu, oricât de cinici sau mercenari ar fi ei - „tehnicienilor” în adevăratul sens al cuvântului. El credea că o voință luminată și fermă ar putea face orice dacă ar avea sprijinul baionetelor. Dispreţuia şi se temea de mase și, în ceea ce privește opinia publică, a considerat că o poate modela și dirija după bunul plac. A fost numit cel mai „civil” dintre generali, dar în esență nu a încetat niciodată să fie soldat.

 

Bonaparte a impus Franței o dictatură, dar adevăratul ei caracter a fost la început deghizat de către constituția din anul VIII (4 Nivôse, anul VIII; 25 decembrie 1799), întocmită de Sieyès. Această constituție nu a garantat „drepturile omului” și nici nu a făcut nicio mențiune despre „libertate, egalitate și fraternitate”, dar i-a liniștit pe partizanii Revoluției prin proclamarea irevocabilității vânzării proprietății naționale și prin susținerea legislației împotriva emigranţilor. A dat puteri imense primului consul, lăsând doar un rol nominal celor doi colegi ai săi. Primul consul - și anume, Bonaparte - urma să numească miniștri, generali, funcționari publici, magistrați și membrii Consiliului de Stat și chiar avea să aibă o influență covârșitoare în alegerea membrilor celor trei adunări legislative, deși membrii acestora. teoretic urmau să fie aleși prin vot universal. Supusă unui plebiscit, constituția a câștigat cu o majoritate covârșitoare în februarie 1800.

 

Lucrarea de reformă administrativă a Consulatului, întreprinsă la instigarea lui Bonaparte, urma să fie mai durabilă decât constituția și deci mai importantă pentru Franța. În fruntea guvernului se afla Consiliul de Stat, creat de primul consul și adesea prez