joi, 3 aprilie 2025

$¢$

 În Peru, o comunitate țese pături din lână de alpaca folosind coloranți naturali. În Chinchero, la 3.800 de metri altitudine, femeile din comunitatea Quechua vopsesc lâna cu plante precum coșenila (roșu) și indigo (albastru). O pătură de 2 metri lungime necesită 3 săptămâni de lucru manual, iar modelele geometrice reflectă simboluri incașe.


🔹În Peru, în regiunile montane ale Anzilor, tradițiile textile ale comunității Quechua sunt o parte esențială a culturii și istoriei locale. În special în satul Chinchero, situat la o altitudine de 3.800 de metri, femeile din această comunitate își păstrează vie arta ancestrală de a țese și vopsi manual lâna de alpaca, un meșteșug care a fost transmis din generație în generație. Acest proces de țesut este o combinație complexă de tehnici care includ vopsirea lânii cu coloranți naturali, obținuți din plante și insecte specifice regiunii, și crearea de modele geometrice care au semnificații culturale adânci.


În primul rând, una dintre cele mai remarcabile trăsături ale acestui proces este utilizarea coloranților naturali, care sunt extrasi din resursele locale. Coșenila, o insectă care trăiește pe cactusul nopal, este utilizată pentru a obține un roșu vibrant, iar indigo, o plantă albastră, este folosit pentru a crea nuanțe de albastru intens. Aceste coloranți naturali sunt o alternativă sustenabilă și ecologică față de produsele chimice moderne și sunt o reflectare a legăturii strânse dintre comunitatea Quechua și natura înconjurătoare. Procesul de vopsire este unul minuțios și necesită abilități speciale pentru a obține culori stabile și intense. De exemplu, coșenila este recoltată, uscată și prelucrată printr-o metodă tradițională de fierbere pentru a extrage vopseaua naturală, iar indigo necesită o tehnică specială de fermentare pentru a obține nuanțele de albastru dorite.


🔹După ce lâna este vopsită, urmează procesul de țesut, care poate dura până la trei săptămâni pentru a crea o pătură de 2 metri lungime. Fiecare țesătură este un produs al muncii manuale, iar fiecare fibră de lână este atent prelucrată de femeile Quechua, care folosesc război de țesut tradiționali. Aceste pături, care sunt adesea folosite pentru a acoperi paturi sau ca piese de îmbrăcăminte, sunt apreciate nu doar pentru utilitatea lor, ci și pentru valoarea lor artistică și simbolică. Modelele geometrice care sunt țesute pe acestea reflectă o bogată tradiție simbolică legată de cultura incașă, fiecare formă având o semnificație profundă. De exemplu, unele modele pot reprezenta munții sacri sau zei care au o importanță majoră în mitologia incașă, iar altele pot simboliza elementele naturii, cum ar fi soarele, luna și apa, care erau esențiale în viața și spiritualitatea incașilor.


🔹Aceste tehnici de țesut și vopsire sunt mai mult decât o simplă muncă manuală; ele sunt un mod de a păstra vie istoria și identitatea culturală a comunității Quechua. Într-o lume din ce în ce mai globalizată, unde multe meșteșuguri tradiționale riscă să fie uitate, aceste femei din Chinchero joacă un rol esențial în păstrarea și transmiterea acestui patrimoniu valoros. De-a lungul anilor, ele nu doar că au păstrat această artizanat tradițional, dar au devenit și un simbol al rezistenței culturale și al sustenabilității. Întreaga lor muncă este o formă de respect față de tradițiile lor și față de natura care le furnizează resursele necesare.


🔹Această practică nu doar că ajută la conservarea tradițiilor, dar și sprijină economia locală. Păturile și alte produse textile realizate de femeile din Chinchero sunt căutate de turiști și colecționari din întreaga lume, iar vânzarea acestora contribuie la susținerea familiilor și comunităților din acest sat montan. În plus, prin implicarea în acest proces tradițional de țesut și vopsire, femeile din Chinchero câștigă nu doar venituri financiare, dar și o recunoaștere socială, consolidându-și rolul important în comunitate.


🔹Astfel, procesul de țesut pături din lână de alpaca folosind coloranți naturali nu este doar un simplu meșteșug, ci o formă de exprimare culturală, un mod de a transmite tradițiile și poveștile comunității Quechua și o metodă sustenabilă de a interacționa cu mediul înconjurător. Păturile create aici sunt nu doar obiecte de uz cotidian, ci și simboluri vii ale unui patrimoniu cultural care continuă să fie apreciat și respectat în întreaga lume.

$$$

 Palatul Parlamentului, cunoscut și sub numele de Casa Poporului, este un simbol impunător al arhitecturii și al istoriei moderne din România. 


🔹Situat în centrul Bucureștiului, în apropierea Parcului Izvor, acest edificiu uriaș reprezintă una dintre cele mai mari și mai impresionante clădiri administrative din lume și un exemplu de lux și grandiozitate, construit în timpul regimului comunist al dictatorului Nicolae Ceaușescu. Construcția sa a început în 1984 și a continuat pentru aproape un deceniu, fiind finalizată în 1997, la scurt timp după căderea regimului comunist.


🔹Proiectul Palatului Parlamentului a fost conceput pentru a reflecta puterea și măreția, având o arhitectură grandioasă, cu un stil eclectic ce combină elemente din diverse tradiții arhitecturale, cum ar fi neoclasicismul, stilul renascentist și chiar barocul. În plus, interiorul său este decorat cu materiale de o raritate și prețuire incredibile, inclusiv marmură din diferite colțuri ale lumii, candelabre masive și tapiserii de o finețe rară. Fiecare detaliu din designul Palatului a fost gândit pentru a impresiona și a simboliza puterea absolută a regimului care îl finanța.


🔹Palatul Parlamentului se întinde pe o suprafață de aproximativ 365.000 de metri pătrați și include nu doar săli de conferințe și birouri administrative, dar și un impresionant număr de camere, coridoare și holuri. Printre cele mai renumite încăperi ale Palatului se numără Sala de Plen a Camerei Deputaților, Sala Unirii și impozanta sală în care se țin evenimentele oficiale de amploare. Clădirea găzduiește și un muzeu, Biblioteca Parlamentului și o galerie de artă, toate contribuind la importanța sa culturală și istorică.


🔹Pe lângă aspectele sale arhitecturale și administrative, Palatul Parlamentului are o semnificație simbolică profundă pentru istoria României. Construit într-o perioadă de regim autoritar, această clădire a fost martora multor evenimente politice importante și a evoluțiilor istorice, fiind un simbol al regimului vremui și al regimurilor politice care au urmat. De asemenea, Palatul este un simbol al luptei pentru reconstrucție și dezvoltare, fiind un exemplu clar al forței de muncă și al resurselor utilizate pentru a înfrumuseța și a înălța țara.


Un alt aspect remarcabil al Palatului Parlamentului este controversa legată de costurile și resursele implicate în construcția sa.Acest proiect a fost finanțat cu resurse masive, iar construcția sa a dus la demolarea unui mare număr de cartiere și clădiri din centrul Bucureștiului, ceea ce a dus la proteste din partea locuitorilor orașului. În ciuda acestora, Palatul a fost continuat, iar costurile sale exorbitante au fost justificate de către regim ca fiind un simbol al modernizării și al prestigiului național.


Astăzi, Palatul Parlamentului este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din România, atrăgând turiști din întreaga lume, care vin să admire splendoarea și vastitatea acestui edificiu. De asemenea, este sediul principal al Parlamentului României, găzduind atât Camera Deputaților, cât și Senatul, fiind astfel un simbol al democrației și al procesului legislativ în România.


În concluzie, Palatul Parlamentului este mult mai mult decât o clădire monumentală – este un simbol al unei perioade tumultoase din istoria României, un exemplu de arhitectură impresionantă și un loc de mare semnificație politică, istorică și culturală. Deși construit într-o eră de dictatură, acest palat a supraviețuit și a evoluat împreună cu România, fiind astăzi un simbol al schimbării, al reconstrucției și al unui viitor democratic.

###

 

Turnul Bosco Verticale din Milano găzduiește peste 900 de copaci pe terasele sale, echivalentul a 2 hectare de pădure. Acești arbori absorb anual 30 de tone de CO2, produc oxigen și reglează temperatura clădirii, reducând costurile de climatizare cu 30%.


Într-unul dintre cele mai vibrante și moderne cartiere din Milano, între zgârie-nori de oțel și sticlă, se ridică două turnuri neobișnuite care nu doar găzduiesc oameni, ci și o întreagă pădure urbană. Proiectul se numește Bosco Verticale – „Pădurea Verticală” – și este o capodoperă arhitecturală care îmbină sustenabilitatea cu estetica și funcționalitatea urbană într-un mod revoluționar.


🔷 O pădure crescută pe cer


Finalizat în 2014 și proiectat de arhitectul italian Stefano Boeri, Bosco Verticale este format din două turnuri rezidențiale, unul de 80 de metri și celălalt de 112 metri, amplasate în cartierul Porta Nuova. Ce le face unice nu este doar înălțimea sau forma, ci faptul că pe fațadele și terasele lor se dezvoltă peste 900 de copaci de talie mică și medie, alături de aproximativ 20.000 de plante și arbuști.


Împreună, aceste plante echivalează cu aproximativ 2 hectare de pădure plantată pe verticală – o suprafață care, în condiții obișnuite, ar fi fost imposibil de obținut în mijlocul unui oraș atât de dens și aglomerat.


🔷 Impactul ecologic al unei clădiri verzi


Această pădure suspendată nu este doar decorativă, ci are un rol activ și profund ecologic în ecosistemul urban al orașului Milano:

 • Absorbție de CO₂: Copacii și vegetația absorb anual aproximativ 30 de tone de dioxid de carbon, contribuind la purificarea aerului și reducerea poluării.

 • Producție de oxigen: Plantele eliberează oxigen, contribuind la îmbunătățirea calității aerului pentru locuitorii turnurilor și pentru întreaga zonă urbană din jur.

 • Izolație termică naturală: Vegetația densă protejează clădirea de soarele verii și de vânturile reci din timpul iernii. Această izolație naturală reduce nevoia de climatizare cu până la 30%, scăzând semnificativ consumul de energie.

 • Reducerea zgomotului: Frunzele, crengile și trunchiurile formează un strat fonoabsorbant, care izolează apartamentele de sunetele orașului.


🔷 Viață între cer, sticlă și frunziș


Fiecare apartament din Bosco Verticale are acces la terase generoase care devin grădini private. Locatarii trăiesc în contact direct cu natura, bucurându-se de umbră naturală, flori, culori sezoniere și chiar păsări care își fac cuiburi în copaci.


Pentru ca această pădure să fie sustenabilă pe termen lung, fiecare plantă este atent selecționată și poziționată în funcție de expunerea solară și vânt. Sistemele de irigare sunt automatizate și alimentate cu apă reciclată, iar întreținerea copacilor este efectuată de o echipă specializată de grădinari alpiniști.


🔷 Un nou mod de a construi orașe


Bosco Verticale nu este doar un experiment reușit – este un model global pentru viitorul urbanismului. Proiectul a câștigat numeroase premii internaționale, inclusiv „International Highrise Award” în 2014 și „Best Tall Building Worldwide” în 2015, fiind recunoscut drept una dintre cele mai inovatoare clădiri ale deceniului.


Proiecte similare inspirate de Bosco Verticale sunt acum în curs de construcție în Paris, Shanghai, Utrecht și Cairo, demonstrând că natura poate urca la cer, iar orașele pot respira din nou.


🔷 Concluzie


Bosco Verticale este dovada că arhitectura și natura nu trebuie să se excludă, ci pot coexista în armonie, chiar și în cele mai aglomerate spații urbane. Este mai mult decât o clădire – este o pădure vie, un plămân vertical și o declarație despre cum ar putea arăta viitorul sustenabil al orașelor. Într-o lume în care spațiul verde este tot mai rar, Bosco Verticale ne arată că nu trebuie să ne uităm la pământ pentru a-l regăsi – ci, uneori, trebuie doar să privim în sus.

miercuri, 2 aprilie 2025

$$$

 CELE MAI SEXY FEMEI DIN ISTORIE


Locul 10 - Charlotte_Brontë


Cea mai in varsta romanicera dintre cele trei surori Bronte, Charlotte a avut un trecut familial intunecat. Mai exact, s-a casatorit cu ingrijitorul tatalui sau tocmai cand acesta era pe moarte. Si totusi, spiritul si inteligenta ei se puteau masura cu a oricarui gentleman din acea vreme.

Cartea ei, Jane Eyre, a fost considerata o sclipire timpurie a miscarii feministe, ce a facut-o foarte populara in cercurile din inalta clasa sociala din Londra.


Locul 9 - Ioana d’Arc


Nu poti nega, exista ceva sexy intr-o frantuzoaica ce ar fi putut sa te bata mar. Adauga armura si lucrurile incep sa devina chiar perverse. Aceasta femeie a crescut ca o fata simpla de la tara in timpul Razboiului de 100 de ani dintre Anglia si Franta.

La 12 ani, viziuni divine au sfatuit-o sa-i alunge pe englezi din patria sa. Pana sa ajunga la 16 ani, conducea fortele franceze intr-un numar de atacuri cu succes impotriva britanicilor. Ea a purtat haine barbatesti si s-a tuns scurt pentru a nu fi considerata un obiect sexual. A reusit sa convinga o armata de barbati de doua ori mai in varsta decat ea sa o urmeze.


Locul 8 - Maria Antoneta


La 14 ani, parintii Mariei au casatorit-o cu Louis al XVI-lea in varsta de 16 ani. Simtul dezvoltat al modei, pielea alba, parul blod pal si ochii ei albastri au furat inimile francezilor. Cunoscuta pentru virtutile sale feminine precum actele de caritate si abilitatile muzicale, Maria se descurca de minune si cu barbatii. Ii placeau calaritul si jokurile de noroc.

Louis al XVI-lea a fost un tip norocos, pacat ca nu era bun de nimic. Iar acest lucru a dus la zvonuri despre legaturile reginei atat cu barbati, cat si cu femei, facand-o una dintre cele mai obraznice femei din aceasta lista.


Locul 7 - Soong Ching Ling


Cunoscuta in China si ca “mama natiunii”, Soong Ching Ling si-a asigurat locul in istorie pledand pentru internationalism si pace. Poporul chinez a iubit-o pentru frumusetea, inteligenta si talentul ei in moda.

Dupa ce a mers in SUA pentru a studia la colegiu, ea si-a format o perspectiva mai putin obisnuita pentru o chinezoaica de la inceputul secolului 20. Refuzand sa joace rolul asteptat pentru o femeie din acea era, ea a criticat deschis guvernul, chiar daca membrii familiei sale erau lideri politici.

Dupa ce Partidul Comunist a preluat controlul, acestia i-au onorat activismul si mai tarziu au numit-o Presedinte Onorific al Oamenilor din Republica China.


Locul 6 - Regina Elizabeta


O sursa de inspiratie pentru Pussycat Dolls, Regina Elisabeta canta inca din secolul al 16-lea ca nu are nevoie de un barbat (I don’t need a man). Cunoscuta si ca Regina Virgina (desi este un aspect incert), aceasta femeie a atras mai multi barbati decat Angelina Jolie.

Jocul dur al Elizabetei a innebunit barbatii. Acestia isi doresc mereu ce nu pot avea, cu atat mai mult cand e vorba de o regina sexy si puternica. Se spune ca ultima ei aventura s-a incheiat cand avea 48 de ani, amantul fiind ducele de Anjou, de 22 de ani. Asta da indrazneala!


Locul 5 - Printesa Diana


Cunoscuta pentru frumusetea, charisma, simtul modei si actele de caritate, Diana a devenit o celebritate cunoscuta in intreaga lume dupa casatoria ei cu Printul Charles.

Astfel, a avut parte de o noua viata in aristocratia britanica, purtand rochii elegante care mai degraba tipau decat sopteau. In timpul vietii sale, a fost cea mai fotografiata persoana din lume. Din pacate, acesta a fost si motivul mortii sale.

In urma unui sondaj BBC, a fost numita a treia cea mai mare britanica a tuturor vremurilor dupa Charles Darwin si Margaret Thatcher.


Locul 4 - Mata Hari


Dansatoare exotica la Paris, in timpul Primului Razboi Mondial, Mata Hari a lucrat ca agent dublu. Ea a atras foarte mult atentia asupra ei prin promiscuitatea, flirtul continuu si dorinta de a-si folosi corpul intr-un mod destul de ostentativ pentru inceputul anilor 1900.

A fost o curtezana multor ofiteri militari de rand inalt in acest timp. In 1917, ofiterilor francezi au interceptat un mesaj german ce o descria ca spionul H21. Mai tarziu a fost executata prin îmușcare.


Locul 3 - Martha Washington


O echipa de istorici, curatori si criminalisti antropologi au ajuns la concluzia ca Prima Doamna nu a fost o urata imbracata prost cum se credea inainte. Dimpotriva, era chiar o frumusica!

Folosind un program computerizat de regresie a varstei, acestia i-au indepartat ridurile si au evidentiat-o pe bruneta subtire si sexy aratand ca la 20 de ani.


Locul 2 - Cleopatra


In ultimii ani, istoricii s-au intrebat ce metode de infrumusetare folosea Cleopatra. Anumite picturi din acea era arata ca nasul ei era destul de mare. Insa asta inseamna pe atunci dominare si putere de caracter.

Cassius Dio, un istoric roman, a scris despre Cleopatra: “Frumusetea acestei femei depasea orice altceva; ea poseda cea mai fermecatoare voce si stia cum sa se faca placuta in fata oricui”.

Cu nas mare sau nu, ea a vrajit fiii cei mai puternici ai imperiului roman: Julius Caesar si Mark Antonius. Ultimul dintre acestia a uitat ca are o sotie acasa si s-a casatorit cu Cleopatra.


Locul 1 - Jacqueline Kennedy Onassis


O frumusete uimitoare, Jackie si-a facut debutul in societate in 1947, provocand un adevarat furnicar in urma ei ca “debutanta anului”. Asa ca lui John Kennedy nu i-a trebuit mult pana sa o observe.

La varsta de 31 de ani, Jackie a devenit una dintre cele mai tinere Prime Doamne din istorie. Culta, inteligenta si cu un aspect fizic de supermodel, poporul american a iubit-o imediat. Ea ramane cea mai sexy Prima Doamna a tuturor vremurilor.

$$$

 EDWARD DE VERE (WILLIAM SHAKESPEARE ?)


Marele dramaturg şi poet britanic William Shakespeare (1550-1604) este considerat în general cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor. Există o dispută serioasă legată de identitatea lui (care va fi discutată mai jos), dar talentul şi realizările obţinute de acesta sunt elemente acceptate de toată lumea.


Shakespeare a scris cel puţin treizeci şi şase de piese de teatru, printre care se numără capodopere precum Hamlet, Macbeth, Regele Lear, Iulius Caesar şi Othello, 154 de sonete magnifice şi câteva poeme mai lungi.


Activităţile unui lider religios, ale unui om de ştiinţă, politician, explorator sau filozof îşi pun în mod frecvent pecetea asupra dezvoltării în multe alte domenii ale activităţii umane. De exemplu, progresele ştiinţifice au avut un impact uriaş asupra domeniilor economic şi politic şi au influenţat totodată şi credinţele religioase, atitudinile filozofice şi evoluţiile din artă.


Pe de altă parte, un pictor celebru, chiar dacă a reprezentat un model pentru generaţiile ulterioare, s-ar putea să aibă o înrâurire destul de slabă asupra dezvoltării muzicii şi literaturii şi practic să nu influenţeze deloc ştiinţa, explorările sau alte domenii de activitate. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul poeţilor, dramaturgilor şi compozitorilor. În general, personalităţile artistice influenţează numai arta şi în special domeniul particular al artei în care îşi desfăşoară activitatea. Arta ajută la formarea liantului societăţii. Nu întâmplător aceasta este o trăsătură a tuturor civilizaţiilor umane care au existat.


Mai mult decât atât, bucuria provocată de artă face parte implicit din viaţa fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, un om poate să-şi consacre un anumit număr de ore lecturii, admirării unor picturi etc. Chiar dacă timpul pe care îl petrecem ascultând muzică nu are nici un impact asupra altor activităţi, acel timp va reprezenta o parte semnificativă din viaţa noastră. Incontestabil, arta ne influenţează celelalte activităţi şi, într-un anume sens, întreaga noastră viaţă. Arta ne conectează cu sufletele noastre. Ea exprimă sentimentele noastre cele mai profunde şi le validează în numele propriu.


În unele cazuri, operele de artă au un conţinut filozofic mai mult sau mai puţin explicit, ce poate influenţa atitudinea noastră în alte privinţe. Aceasta, desigur, se întâmplă mai des în cazul compoziţiilor literare decât al muzicii sau al picturii. De exemplu, când în Romeo şi Julieta (actul III, scena 1), Shakespeare îl pune pe prinţ să spună: „Milostiviţi-vă de ucigaşi, iertaţi-i pe cei ce ucid", ilustrează o idee care (indiferent dacă o acceptăm sau nu) are evidente implicaţii filozofice, ceea ce poate influenţa atitudinile politice în mai mare măsură decât examinarea tabloului „Mona Lisa", bunăoară.


Incontestabil, Shakespeare este o figură cu totul remarcabilă printre toate celelalte personalităţi literare. Relativ puţini oameni mai citesc astăzi operele lui Chaucer, Vergiliu sau chiar ale lui Homer, cu excepţia cazurilor când respectivele lucrări constituie lecturi obligatorii la şcoală. În schimb, o reprezentare a uneia dintre piesele lui Shakespeare va atrage cu siguranţă un public numeros. Frazele sale bine aduse din condei fac ca Shakespeare să fie frecvent citat, chiar şi de către persoane care nu au văzut sau citit piesele sale. Mai mult decât atât, faima lui nu este trecătoare. Operele marelui Will au încântat cititorii şi spectatorii vreme de aproape patru secole. Întrucât au trecut cu bine testul timpului, pare îndreptăţită presupunerea că opera shakespeariană îşi va păstra popularitatea multe secole de acum încolo.


În evaluarea importanţei lui Shakespeare, trebuie să se ţină seama de faptul că, dacă el nu ar fi trăit, piesele lui nu ar fi fost scrise. (Fireşte, acelaşi lucru se poate spune despre orice personalitate artistică sau literară, dar acest factor nu pare a fi deosebit de relevant în aprecierea influenţei exercitate de artiştii minori.)


Deşi Shakespeare a scris în engleză, el este cu adevărat o personalitate mondială. Fără să fie o limbă universală, engleza este mai aproape de această noţiune decât oricare altă limbă. Mai mult, operele lui Shakespeare au fost traduse în foarte multe limbi, fiind citite sau jucate în numeroase ţări de pe glob.

Există, desigur, anumiţi autori populari ale căror scrieri au fost desconsiderate de către critica literară. Nu este şi cazul lui Shakespeare, care a primit elogii fără rezerve din partea specialiştilor în literatură. Generaţii de dramaturgi i-au studiat operele şi au încercat să-i egaleze virtuţile literare. Totuşi, de multă vreme se discută în contradictoriu cu privire la identitatea celui care a scris sub acest nume.


S-a perpetuat tradiţia potrivit căreia el ar fi aceeaşi persoană cu William Shakspere, care s-a născut la Stratford-on-Avon în 1564 şi a murit tot acolo în 1616. Totuşi, examinând cu atenţie argumentele scepticilor şi contraargumentele tradiţionalilor, am ajuns la concluzia că scepticii şi-au elaborat mult mai bine argumentaţia, reuşind şi să ofere o demonstraţie rezonabilă a supoziţiei lor.


Majoritatea dovezilor atestă că „William Shakespeare" a fost un pseudonim folosit de către Edward de Vere, al şaptesprezecelea conte de Oxford, şi că acel William Shakspere (sau Shaxpere, sau Shakspeyr, sau Shagspere, sau Shaxbere - numele de familie se scria în mai multe feluri în Stratford, dar aproape întotdeauna fără primul „e", şi prin urmare se pronunţa destul de diferit faţă de Shakespeare) fusese un negustor prosper pe care afacerile l-au purtat la Londra, dar care nu a avut nici o legătură cu scrierea pieselor de teatru.


Eu nu încerc să acreditez ideea că de Vere ar fi scris sub semnătura lui Shakspere şi că toate meritele pentru piesele respective i-ar fi fost atribuite acestuia din urmă. De fapt, în timpul vieţii, Shakspere nu a fost considerat autorul şi nici n-a pretins vreodată că el ar fi acela! Ideea că Shakspere ar fi marele dramaturg William Shakespeare n-a apărut decât în 1623 - la şapte ani după moartea lui Shakspere! - când a văzut lumina tiparului prima ediţie in-folio a pieselor lui Shakespeare. Redactorii acelei cărţi au scris o prefaţă în care sugerau (fără să afirme totuşi direct) că autorul ar fi bărbatul din Stratford-on-Avon.


Pentru a înţelege de ce pare puţin probabil ca Shakspere să fi fost dramaturgul în cauză, este necesar ca mai întâi să prezentăm versiunea tradiţonală a biografiei sale.


Tatăl lui Shakspere, John, fusese cândva un om foarte bogat, dar când s-a născut William trecea printr-o perioadă critică, aşa încît copilul a dus o viaţă plină de privaţiuni. Cu toate acestea, el a urmat cursurile şcolii elementare din Stratford, unde a studiat latina şi literatura clasică.


La optsprezece ani, William a lăsat-o însărcinată pe tânăra Anne Hathaway, cu care s-a căsătorit, şi câteva luni mai târziu s-a născut primul lor copil. După doi ani şi jumătate, Anne a născut doi gemeni, astfel încît William trebuia să asigure existenţa unei soţii şi a trei copii când abia împlinise douăzeci şi unu de ani.


Nu ştim pe unde a fost şi ce a făcut în următorii şase ani, dar la începutul anilor cincizeci el se afla la Londra împreună cu o trupă de actori. Deşi avea succes ca actor, în scurt timp s-a apucat să scrie piese de teatru şi poezii. Până în 1598, el îşi câştigase deja renumele de cel mai mare scriitor englez din toate timpurile. Shakspere a rămas la Londra preţ de aproape douăzeci de ani, timp în care a scris cel puţin treizeci şi şase de piese, o sută cincizeci şi patru de sonete şi câteva poeme mai lungi. În decurs de câţiva ani, el s-a îmbogăţit şi în 1597 şi-a permis să-şi cumpere o casă scumpă („New Place") în Stratford. În tot acest timp familia îi rămăsese în Stratford, unde beneficia de sprijinul lui financiar.


În mod destul de straniu, el nu a publicat nici una dintre marile piese pe care le scrisese. Dar nişte tipografi lipsiţi de scrupule, dându-şi seama de valoarea comercială a acestor opere, au publicat circa jumătate din ele, sub forma unor ediţii-pirat. Şi, în ciuda erorilor strecurate în aceste ediţii, Shakspere nu a părut câtuşi de puţin afectat.


În jurul anului 1612, când avea patruzeci şi opt de ani, el a încetat brusc să mai scrie, a revenit la Stratford şi şi-a reluat traiul alături de soţia sa. A murit acolo în aprilie 1616 şi a fost înmormântat în curtea bisericii.


Piatra de la presupusul lui mormânt nu poartă numele său. Totuşi, după câtva timp pe zidul din apropiere a fost înălţat un monument funerar. Cu trei săptămâni înainte de moartea sa, William şi-a făcut testamentul prin care lăsa cea mai mare parte a averii fiicei sale mai mari, Susanna. Ea şi urmaşii săi au continuat să locuiască la New Place până când neamul lor s-a stins, în 1670.


Trebuie subliniat că o bună parte din biografia relatată mai sus este alcătuită pe baza unor pure supoziţii făcute de biografii tradiţionalişti. De exemplu, nu există nici un document care să ateste că William Shakspere a urmat într-adevăr şcoala elementară din Stratford. După cum nu s-a găsit nici un profesor sau alt elev de la acea şcoală care să susţină că ar fi fost instructor sau coleg cu vestitul dramaturg. De asemenea, nu se ştie cu certitudine dacă a fost sau nu actor.


Deşi, la prima impresie, povestea oficială poate părea plauzibilă, la o examinare mai atentă, se constată grave inadvertenţe.


Prima problemă - menţionată chiar şi de unii biografi tradiţionalişti - o constituie insuficienţa informaţiilor despre viaţa lui Shakspere, surprinzătoare în cazul unei persoane atât de celebre. În încercarea de a explica acest lucru, oamenii spun adesea: „A trăit în urmă cu aproape patru sute de ani. E firesc ca majoritatea documentelor despre el sau scrise de mâna lui să se fi pierdut". Dar această opinie vine în contradicţie cu cantitatea de informaţii păstrate până astăzi cu privire la epoca elisabetană.


Shakspere n-a trăit într-o ţară înapoiată sau într-o epocă barbară, ci în Anglia din timpul domniei reginei Elisabeta, o perioadă în care existau tiparniţe, materialele scrise erau foarte răspândite şi numeroase persoane ştiau să scrie şi să citească. Desigur, multe hârtii s-au pierdut. Dar s-au păstrat câteva milioane de documente originale din acea epocă.


Datorită marelui interes pe care-l prezintă William Shakespeare, o armată de învăţaţi a petrecut zeci de ani cercetând documentele, căutând informaţii despre cel mai celebru geniu literar al lumii. În subsidiar, ei au scos la iveală o mare cantitate de informaţii despre toţi ceilalţi poeţi însemnaţi ai vremii, precum şi despre numeroşi poeţi de mai mică importanţă. Dar tot ce au descoperit despre Shakspere sunt circa trei duzini de referinţe minore, fără ca vreuna dintre ele să-l prezinte în ipostaza de poet sau autor de piese de teatru.


Ştim incomparabil mai multe lucruri despre vieţile lui Francis Bacon, regina Elisabeta, Ben Johnson sau Edmund Spencer decât despre viaţa lui Shakspere. Ba chiar s-au păstrat mai multe informaţii despre un poet neînsemnat precum John Lyly.


Contrastul cu Isaac Newton - cel mai important geniu ştiinţific din istorie - este deosebit de frapant. Avem mii de documente originale de şi despre Newton (care, ca şi Shakspere, provenea dintr-un orăşel englezesc). E adevărat, Newton s-a născut mai târziu cu şaptezeci şi opt de ani faţă de Shakspere. Dar iată că deţinem mai multe informaţii şi despre Galileo Galilei (născut în acelaşi an ca şi Shakspere), despre Michelangelo (născut cu optzeci şi nouă de ani mai devreme) sau chiar despre Boccaccio (născut în 1313).


În aceeaşi ordine de idei trebuie menţionat faptul că în timpul şederii sale la Londra, marele dramaturg a fost practic invizibil. Se presupune că Shakspere ar fi trăit circa douăzeci de ani la Londra, în perioada 1592-1612. Dar nu dispunem de nici un document, din tot acest interval de timp, din care să reiasă că cineva l-ar fi văzut în carne şi oase pe marele actor şi dramaturg. Când oamenii îl zăreau pe celebrul actor Richard Burbage sau îl întâlneau pe dramaturgul Ben Johnson, consemnau acest lucru ca pe un eveniment remarcabil. Dar dacă vreunul din locuitorii Londrei, din toată această perioadă de douăzeci de ani de celebritate maximă, l-a văzut pe Shakspere pe scenă, sau a discutat despre poezie cu el, ori a corespondat cu el, sau l-a întâlnit la o petrecere ori pe stradă, ei bine, n-a găsit de cuviinţă să pomenească cuiva în scris despre acest lucru!


Singura explicaţie plauzibilă ar constitui-o faptul că numele „William Shakespeare" era un pseudonim folosit de autor cu succes în încercarea de a-şi păstra secretă identitatea şi că, prin urmare, acele persoane care l-au întâlnit pe autor n-au ştiut că au de a face cu marele William Shakespeare. (Este evident că Shakspere, al cărui nume este atât de asemănător, nu s-ar fi putut ascunde cu succes în spatele acestui pseudonim.)


La fel de multe semne de întrebare ridică versiunea oficială cu privire la atitudinea locuitorilor din Stratford-on-Avon faţă de Shakspere. Deşi se presupune că Shakspere ar fi fost cel mai mare scriitor din Anglia - şi pe deasupra şi un actor celebru nimeni din oraşul lui natal nu pare să fi ştiut că el era acea celebritate şi nici că ar fi ceva neobişnuit în legătură cu el! Acest lucru devine şi mai surprinzător dacă ţinem seama de faptul că a plecat sărac din Stratford şi s-a întors bogat, o schimbare care era firesc să stârnească curiozitatea prietenilor şi vecinilor săi. Şi totuşi, adevărul este că în timpul vieţii sale nici unul dintre prietenii sau vecinii din Stratford - nici măcar propria sa familie - nu s-a referit la Shakspere ca la un actor, dramaturg, poet sau vreo personalitate literară.


Ei bine, cum rămâne cu manuscrisele pieselor scrise de Shakspere? Cu siguranţă că acestea ar dovedi că el este autorul. Din nefericire, nu există nici manuscrise, nici schiţe, nici fragmente sau opere nepublicate sau neterminate. De fapt, în afară de şase semnături pe nişte documente juridice, nu s-a păstrat nimic scris de mâna lui! Nici notiţe, nici caiete cu însemnări, nici memorii, nici jurnale. Nici măcar o singură scrisoare personală sau de afaceri. (După cum nici primii săi biografi nu menţionează că ar fi văzut măcar un singur rând scris de mâna lui.) Pe baza acestor dovezi se poate conchide că Shakspere, departe de a fi fost un autor literar, abia dacă ştia să scrie, sau poate că era chiar analfabet!


În aceeaşi ordine de idei trebuie specificat faptul că părinţii, soţia şi copiii lui erau cu toţii analfabeţi. E drept că nu ne alegem părinţii, iar în privinţa partenerului de viaţă nu e neapărat necesar să ţinem seama de gradul de alfabetizare, dar este greu de crezut că un om pentru care cuvântul scris însemna atât de mult ar fi îngăduit ca propriile sale fiice să crească fără să aibă habar să scrie şi să citească. Dacă Shakspere a fost într-adevăr Shakespeare, atunci el este singurul autor important din istorie ai cărui copii au rămas analfabeţi!


Mai este şi problema testamentului lui Shakspere. Documentul original s-a păstrat până astăzi: are trei pagini şi conţine o listă extrem de detaliată a proprietăţilor sale, cu multe precizări specifice. Nicăieri în document nu se pomeneşte de vreun poem, o piesă de teatru, un manuscris, o lucrare în curs de terminare sau de vreun aspect legat de drepturile de autor. Nici nu se face vreo menţiune referitoare la cărţi sau documente personale. Nu există nici un indiciu că i-ar fi plăcut să-şi vadă publicate piesele rămase (deşi cel puţin douăzeci dintre ele încă nu văzuseră lumina tiparului) sau că ar fi scris cândva vreo piesă sau vreun poem. Este testamentul unui negustor neşcolit şi probabil analfabet.


Mai putem observa că, într-o epocă în care poeţii englezi organizau în mod obişnuit funeralii pompoase şi compuneau lungi panegirice atunci când unul dintre ei se stingea din viaţă, moartea lui Shakspere, survenită în 1616, n-a fost remarcată de nici unul dintre scriitorii Angliei. Nici măcar Ben Johnson - care ulterior a susţinut că ar fi fost un mare admirator şi prieten al lui William Shakespeare - nu şi-a exprimat vreun regret la moartea lui Shakspere, eveniment pe care de altfel nu l-a menţionat în nici un fel. Este limpede că ceilalţi poeţi ai vremii nu vedeau nici o legătură între omul din Stratford şi marele dramaturg.


După părerea mea, argumentele de mai sus sunt deja concludente şi nu ar mai fi nevoie de nici o altă dovadă menită să ateste că Shakspere nu a fost dramaturg şi că „William Shakespeare" este doar un pseudonim folosit pentru a ascunde identitatea adevăratului autor. Totuşi, mai pot fi invocate şi alte argumente în defavoarea ideii că Shakspere ar fi fost autorul, chiar dacă puterea lor de convingere nu este crucială pentru expunerea noastră de motive.


S-a arătat, bunăoară, că majoritatea dramaturgilor şi scriitorilor includ în operele lor multe evenimente din propriile vieţi. (Adesea, aceste evenimente constituie o parte importantă a tramei.) Dar piesele lui Shakespeare sunt practic lipsite de orice incidente sau circumstanţe care ar putea fi corelate cu vreun eveniment din viaţa lui Shakspere.


Un alt argument este acela că autorul, William Shakespeare, a fost evident un om cu o educaţie aleasă. Stau mărturie vocabularul său bogat (cu mult mai cuprinzător decât al oricărui alt dramaturg), cunoştinţele sale de latină şi franceză, stăpânirea terminologiei juridice, precum şi impresionanta cunoaştere a literaturii clasice. Dar toată lumea este de acord că Shakspere n-a urmat cursurile vreunei universităţi, ba mai mult, aşa cum am menţionat anterior, este îndoielnic că ar fi urmat fie şi şcoala elementară.


Nu este lipsit de interes nici faptul că Shakespeare (autorul) pare a avea o origine şi simpatii aristocratice, fiind un cunoscător al sporturilor aristocraţiei (cum ar fi vânătoarea de vulpi şi dresura de şoimi) şi familiarizat cu viaţa şi intrigile de curte. În ce-l priveşte pe Shakspere, el provenea dintr-un orăşel oarecare şi dintr-o familie de mici burghezi.


Având în vedere numeroasele aspecte ale vieţii lui Shakspere, care contravin ipotezei că el ar fi fost celebrul autor William Shakespeare, aş putea consacra un spaţiu amplu inadvertenţelor legate de respectiva teorie. Desigur, biografii tradiţionali au elaborat explicaţii ipotetice pentru fiecare dintre acele inadvertenţe, ca şi pentru ansamblul problemelor pe care le-am descris deja. Unele dintre aceste explicaţii sunt mai degrabă improbabile, dar fiecare în parte este cel puţin posibilă.


De exemplu, n-ar fi exclus - deşi oamenii au tendinţa să păstreze scrisorile pe care le primesc de la oameni celebri - ca printr-o simplă coincidenţă toate scrisorile personale sau de afaceri scrise de Shakspere să fi dispărut fără urmă, împreună cu toate ciornele, însemnările şi manuscrisele sale. Este posibil ca cel mai mare dintre poeţii englezi să fi compus ca propriu epitaf doar acea poezie burlescă infantilă pe care o putem citi pe piatra funerară a lui Shakspere. De asemenea, nu este exclus ca un om ale cărui piese aduc un elogiu femeilor inteligente şi instruite să-şi priveze propriile fiice de cea mai elementară instrucţie. Şi este posibil ca, deşi Shakspere a fost cel mai celebru scriitor din Anglia, nici unul dintre prietenii, rudele sau vecinii săi din Stratford să nu fi pomenit vreodată de el ca actor, poet sau dramaturg. Pare puţin probabil, dar este posibil!


Cu toate acestea, şi de astă dată, ca şi în majoritatea cazurilor, întregul înseamnă mai mult decât oricare dintre părţile sale componente. Dacă biografia oficială ar fi conţinut doar una-două inadvertenţe, am fi putut accepta explicaţiile mai degrabă fanteziste oferite pentru ele. Dar la un moment dat ne dăm seama că nimic nu pare să se potrivească în mod natural cu povestea oficială. Tot ce este legat de această biografie necesită o explicaţie ad-hoc, adesea de domeniul absurdului. Problema e că William Shakspere din Stratford-on-Avon a fost doar un negustoraş abia alfabetizat, şi nici educaţi

$$$

 MOARTEA LUI IOAN GYURI PASCU


„Nu-mi mai e teamă de noroi

nu mă mai tem nici de plângeri

căci știu că pruncul sfânt din noi

primește veșnicia-n dar

ca pe-o jucărie de la îngeri.”


Luni, 26 septembrie 2016. Dimineață. Comunicat de presă:

„În jurul orei 5, am primit apelul de urgenţă pentru o persoană inconştientă. S-au deplasat echipajele noastre, au găsit un pacient în stop cardio respirator, imediat au fost demarate procedurile de resuscitare, dar spre ora 6 a fost constatat decesul.”

Bogdan Opriţa, coordonatorul SMURD Bucureşti


Știrea face turul agențiilor de presă, producând un val de consternare – persoana decedată era muzicianul, compozitorul și actorul Ioan Gyuri Pascu. Avea 55 de ani.


Începuturi


Ioan Gyuri Pascu s-a născut la 31 august 1961, la Agnita, județul Sibiu. Așa cum avea să declare mai târziu, Gyuri a avut o copilărie frumoasă: „Copilăria are în sine ceva minunat, chiar dacă au fost și traume. Am copilărit în orașul Agnita în care m-am și născut și unde am stat până am terminat liceul, iar în vacanțele de vară mergeam în județul Mureș unde era pentru mine paradisul, undeva la munte. Mergeam la bunica mea. Imi era foarte bine. Tatăl meu a cumpărat televizorul în ’64, când eu aveam 3 ani ca să vedem Olimpiada de la Tokyo. Tatăl meu a fost inginer în exploatări forestiere și mama mea a lucrat la contabilitate, tot acolo la sectorul de exploatare a lemnului, în Agnita”. Debutul „artistic” l-a făcut la grădiniță: „Eu eram în echipa de dans. Am dansat cu o fetiţă de care m-am îndrăgostit: Svetlana – eram emoţionat pentru că era puţin mai înaltă decât mine. Asta se întâmpla în 1966. Aveam 5 ani. O ţin minte foarte bine. Nu ştiam cum s-o atrag. Am luat nişte ouă de păsări ceva mai ciudate şi am invitat-o la bloc să se uite la ele. Băiatul rău din grupa mai mare a luat ouăle între timp şi le-a spart. Fata s-a speriat şi a fugit. N-am apucat să-i povestesc cum o iubeam. După câţiva ani s-a mutat la Sibiu”, povestea artistul cu nostalgie.


A început să studieze pianul la vârsta de nouă ani, și a cântat prima dată în corul școlii, cu voce de soprană, amuzându-și prietenii cu imitarea unor cântăreți de muzică pop cunoscuți. În perioada liceului, era pasionat de concertele Cenaclului Flacăra, unde asculta muzică rock și folk rock, tolerată atunci sub regimul comunist. S-a lăsat inspirat de melodiile artistei Olivia Newton-John și ale formației Queen, iar primele cântece le-a scris și interpretat la brigada culturală a UTC, după ce a învățat să cânte la chitară singur, folosindu-se de manualul autoarei Maria Boeru.


La 16 ani a luat parte la sărbătorirea Zilei Muncii în Mediaș, unde s-a împrietenit cu frații Septimiu și Horia Moldovan, care erau din aceeași formație cu Elena Cârstea. Cântăreața își amintește: „Gyuri a fost coleg de şcoală cu Sanda, sora mea mai mare, aşa ne-am şi cunoscut. Noi am copilărit împreună, am cântat împreună. Eu îmi făcusem o formaţie, Trandafirii negri, ne-am întâlnit cu Gyuri, ne ştim de aşa de mulţi ani că nici nu mă ţin minte.” În perioada 1978 – 1980, Gyuri cântă alături de Trandafirii Negri pe la nunți și alte festivități. Cu banii câștigați își cumpără prima chitară acustică direct de la fabrica din Reghin, pe care compune unul din primele sale cântece lansate în public, „Melancolie”.


În 1980, Pascu a dat examenul de admitere la Facultatea de teatru Szentgyörgyi István din Târgu Mureș, examen pe care l-a picat. A lucrat la o întreprindere de stat ca strungar, iar în 1980 a fost înrolat pentru câteva luni în Forțele Terestre Române, unde a întâlnit mai mulți muzicieni care făceau armata. Împreună au fondat formația Fundal, cu Pascu solist și toboșar. Formația a participat printre altele la festivalul Cântarea României. Tot în această perioadă a făcut cunoștință cu muzica reggae și a fost influențat de aceasta, cu stilul respectiv intrând în contact prima dată prin intermediul cântecelor formației The Police. A devenit astfel un fan al muzicii reggae declarând peste ani că: „Între anii 1980 și 1985, eram înnebunit după Bob Marley.”


În 1982 şi-a terminat stagiul militar, iar formaţia Fundal s-a întors la Mediaş, unde Pascu a fost descoperit de Radio Vacanţa. A fost invitat să participe la concertele dedicate tinerilor şi difuzate pe acel post, întâlnindu-se în timpul acestora cu Teo Peter, basistul formaţiei Compact, şi promotorul de muzică Andrei Partoş.


În 1984, Gyuri Pascu s-a mutat la Cluj-Napoca, și a fost admis la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde a studiat româna și spaniola. La puțin timp după admitere s-a alăturat trupei de teatru a universității, Ars Amatoria și Fiii, condusă de criticul literar Ion Vartic. În această perioadă a luat parte la piese de comedie la radio și teatru de parodie, și la cercul literar al lui Vartic, Echinox.


Umor și muzică


În 1986, în timp ce Ars Amatoria era în turneu prin București, Pascu s-a întâlnit și împrietenit cu membrii grupului studențesc de comedie Divertis, care dădea reprezentații de satiră politică subtilă împotriva regimului comunist impus de Nicolae Ceaușescu. Pascu a fost un fan al lui Divertis încă din 1982 de care își amintea că, „…după spectacol m-am întâlnit cu băieții de la Divertis. Le-a plăcut de mine, mi-au propus să intru în grup și, în 1987, în februarie, am avut primul spectacol cu ei în stațiunea Izvoru Mureșului din județul Harghita.”


În 1988-1989, după absolvirea facultății, Pascu a predat limba și literatura română la o școală primară din Ulmu, județul Călărași, dar a renunțat pentru a-și relua cariera muzicală. „Am plecat în noiembrie 1989 de acolo pentru că voiam să-mi văd de treaba asta a mea pe care o ştiam din copilărie, că o să fiu artist. Chiar dacă domnul director spunea: «Râmâi, Ioane, că eşti dascăl», eu îi răspundeam: «Nu, nu, eu sunt artist, trebuie să-mi fac menirea!». Şi după aia, când m-am dus să-mi iau cartea de muncă mi-a zis «Ioane, tu ştiai ceva!». Eu tot le spuneam că Ceauşescu n-o să trăiască o veşnicie, iar ei îmi spuneau să tac din gură“, povestea artistul într-unul din numeroasele sale interviuri.


În 1989, în Semenic, s-a întâlnit cu Mircea Baniciu, fiindu-i oaspete în casa lui la izbucnirea revoluției anti-comuniste din Timișoara. După căderea comunismului, Pascu și-a diversificat domeniile de activitate. După turneul național cu Divertis și numeroase alte apariții muzicale, artistul, ajutat de Mircea Rusu, lansează primul său extended play, intitulat „Ar Putea Fi” (1992). Tot acum, împreună cu prietena sa, Daniela Marin, fondează prima casă de discuri independentă din România, Tempo Music, la care editează mai multe albume primite cu entuziasm de lumea muzicală: „Mixed Grill” (1993), „Mașina cu jazzolină” (1994), „Casetă pentru minte, inimă și gură” (1996), „Gânduri nevinovate” (1997), precum și casetele audio ale trupei Divertis.


Muzica sa uimește prin originalitate și combinația curajoasă a mai multor genuri și stiluri. Gyuri Pascu se justifica astfel: „Consider că este extrem de limitativ să cânți într-un stil și plictisitor pentru oameni. Eu când făceam discuri, mă gândeam că dacă, cumva, cineva totuși pune la un chef discul meu, să aibă mai multe feluri, să nu se plictisească. Dar nu din cauza asta, cred că așa le scriu, cum îmi vine inspirația, așa scriu. Nu stau cantonat într-un gen muzical.”


Tempo Music are în palmares lansarea uneia din cele mai titrate trupe din România, Vama Veche. Liderul acesteia, Tudor Chirilă, își amintește: „Lui Gyuri îi datorez lansarea în muzică. A fost primul producător care a crezut în muzica Vama Veche și s-a încumetat să finanțeze primul nostru disc, „Nu am chef azi” (1998)”. Alte trupe promovate de Gyuri au fost La Strada sau Domnișoara Pogany.


Gyuri despre Gyuri:


„Portretul fizic: 1,60 m, 39 la pantofi, greutatea nu o ştiu. Portretul normal: sunt un băiat bun, altruist, cheltuitor şi foarte iubitor de oameni. De aceea am ales meseria asta de scenă, de scândură, pentru a mă oferi oamenilor. Treaba de producător tot aşa ceva vrea să fie, ca Miles Davis sau Quincy Jones, de ajutat tinerii să ajungă ceva mai mult decât am ajuns eu.”


Gyuri Pascu s-a căsătorit cu Daniela Marin în 1993, iar patru ani mai târziu, în februarie 1997 s-a născut Ana Iarina, unica lor fiică.


În 1995, după o serie de concerte avute împreună cu trupa sa de acompaniament, The Blue Workers, Gyuri Pascu susține un recital memorabil la Festivalul „Cerbul de Aur” desfășurat la Brașov. Tot în această formulă, artistul cântă în deschiderea unor formații occidentale de muzică rock venite să concerteze în România: Jethro Tull, Beats International, Asia și Scorpions.


În toți acești ani, Gyuri are o bogată activitate dramatică, jucând în filme precum „O vară de neuitat” (1994), „Occident” (2002), „Offset” (2006) ș.a., dar și în nenumărate piese de teatru, printre care „Take, Ianke și Cadîr”, „O noapte furtunoasă”, „Vicontele”, asigurând și coloana sonoră pentru o parte din ele.


Colaborează neîncetat cu principalele posturi de televiziune, fiind implicat în zeci de proiecte, contribuind uneori chiar și ca jurnalist sportiv.


La vârsta de 40 de ani, Pascu a început să publice cărţi care tratează teme spirituale, specializându-se în eseuri despre misticism. A scris șase cărți lansate de editura Cartea Daath. Primele patru sunt de spiritualitate, iar ultimele două sunt dedicate copiilor.


Despărțirea de Divertis


Ioan Gyuri Pascu a părăsit Divertis în anul 2007. Motivul ar fi fost că actorului nu îi plăceau glumele cu tentă politică ale lui Toni Grecu, liderul îndrăgitului grup umoristic. După ce a plecat din grup, Ioan Gyuri Pascu a explicat la acea vreme că nu mai putea face faţă ritmului susţinut de trupă. A continuat să dubleze voci pentru serialul satiric „Animat Planet”. Într-un interviu din 2007, reflectând asupra impactului pe care l-a avut serialul, a menţionat unul dintre motivele pentru care a părăsit Divertis: „Nu sunt un foarte mare amator al umorului politic. Îmi place umorul aşa, din piatră-seacă, pur şi simplu, îmi plac glumele făcute, să fie glume, să fie umor frumos. Dacă se mai nimereşte să fie politică este din cauza că asta trebuie să facem noi în serial”.


Mai târziu, artistul a revenit la „Land of Jokes”, seria de comedie produsă de o jumătate a distribuţiei de la Divertis. Întoarcerea sa a amplificat conflictul cu Toni Grecu, care producea o satiră politică pentru acelaşi post TV. Într-un final, Pascu şi restul echipei „Land of Jokes” a anunţat despărţirea definitivă de Divertis, contractul cu postul de televiziune fiind încheiat definitiv.


Încep necazurile


Ioan Gyuri Pascu şi soţia lui, Daniela, au divorţat în 2010, după 17 ani de mariaj. După această cotitură, artistul nu şi-a refăcut viaţa alături de altă femeie, Daniela fiind marea sa dragoste. Chiar dacă era unul dintre cei mai apreciaţi actori de comedie, iar femeile îi dădeau târcoale şi îl copleşeau cu mesaje şi scrisori în care îşi manifestau admiraţia, Gyuri susţinea că nu e interesat să aibă o nouă relaţie. „N-am eu timp de dragoste şi alte alea. Am un album de făcut, concerte la care trebuie sa merg. Nu mi-am refăcut viaţa şi nici nu am de gând. Nu am nevoie de o femeie în viaţa mea, nu simt nevoia asta. Îmi este foarte bine singur, ştiu să gătesc şi să-mi fac curat, mă descurc pe picioarele mele. Primesc mesaje de la admiratoare şi mă simt măgulit, dar chiar nu-mi doresc o relaţie, nu în acest moment”, declara Ioan Gyuri Pascu.


După divorţ, Gyuri s-a mutat cu chirie, lăsând vila din Pantelimon pe mâinile fiicei şi fostei sale soţii. Dar în decembrie 2010, Pascu a suferit un atac cerebral, presa românească speculând că acesta a fost cauzat de stresul care a urmat divorțului. Daniela Maria Marin: „Primul accident vascular cerebral despre care au vuit toate ziarele, în decembrie 2010, punându-mi-l mie în cârcă, a fost provocat tot de un “ziarist”. Un individ care l-a urmărit pe Gyuri ore întregi, fotografiindu-l împreună cu o prietenă pe care o ajuta, conducând-o cu maşina pe unde avea ea treburi. După aceea, a venit acasă unde urma să repete cu copiii pentru preselecţia de la Românii au talent. Ajuns în faţa porţii, s-a dat jos din maşină şi s-a auzit strigat: “Domnul Pascu!” A întors capul şi a văzut un individ destul de înalt, cu aparat foto, care a continuat să-i spună cuvinte de genul: “Vreau să vă întreb: aveţi o nouă iubită? Am văzut c-aţi plimbat-o peste tot.” Întâi a încercat să se abţină, spunând lucruri mai puţin vulgare, dar când şi-a dat seama că fusese urmărit şi fotografiat toată ziua, şi mai ales după ce l-a auzit pe-acel individ spunând “După ce v-aţi plimbat toată ziua cu noua iubită acum veniţi la fosta soţie?” Gyuri a explodat. L-am auzit înjurând şi ţipând, aşa că am ieşit rapid din casă. Sperietura mea n-avea legătură cu ţipetele sau cuvintele lui, ci cu faţa colorată într-un fel în care nu mai văzusem în viaţa mea. Un fel de roşu vânăt. L-am luat de braţ, l-am tras înspre casă, am reuşit să-l aşez pe canapea, l-am rugat să se liniştească, i-am dat apă… Mi-a spus ce declanşase această explozie de furie, şi-n timpul ăsta nu-mi doream decât să-l văd revenindu-şi la o culoare normală. Imediat l-a pocnit o durere de cap îngrozitoare. Evident, n-a vrut nici să-l duc la spital, nici să chem salvarea. “Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să-mi revin!” Copiii se speriaseră şi ei, i-am rugat să se liniştească. Apoi Gyuri a vrut să se întindă puţin în pat. L-am lăsat să se odihnească, dar n-a stat prea mult pentru că ştia că-l aşteptau copiii. Au urmat câteva zile în care durerile de cap şi starea de rău l-au însoţit tot aşa cum el i-a însoţit pe copii la acea preselecţie, indiferent de cât de rău se simţea. Ţigara nu-i mai stătea între buze, şi refuza să recunoască uşoara pareză. Îi spuneam să meargă el singur, dacă nu voia să-l duc eu, la doctor, iar el se enerva şi mai tare…


…dacă eu nu reuşisem să-l conving să meargă la doctor, a reuşit o dragă prietenă, medic stomatolog nu doar să-l convingă, dar să-i facă şi programare la RMN în aceeaşi zi. Seară, mai exact. Am mers cu el la RMN iar doctoriţa, cu o intuiţie fantastică, ne-a sugerat ca şi cum n-ar fi fost nimic grav, să nu mai aşteptăm până a doua zi dimineaţă, ci, dacă tot suntem aşa aproape, să mergem în acea noapte la spital. I-am mulţumit în gând pentru delicateţea şi înţelepciunea de care dăduse dovadă şi când Gyuri a zis da, am pornit cu speranţă spre spital. Acolo însă, un alt medic sau poate doar un asistent medical, luându-i tensiunea şi spunându-i pe un ton agresiv că nu-nţelege cum de încă mai vorbeşte şi cum a putut merge pe picioarele lui până acum, a reuşit să-l sperie îngrozitor şi acolo şi atunci a mai avut încă un accident vascular. Dar de-atunci nici că l-a mai convins cineva să meargă la vreun control, nici la neurologie, nici la cardiologie, nici măcar să-şi facă obligatoriile analize de sânge. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afară de analizele obligatorii făcute în 2003, pentru că altfel nu ne înscria copilul la şcoală, omul ăsta a refuzat orice alt control sau analiză medicală până în 2010, când a fost accidentul vascular cerebral.”


Artistul s-a recuperat la Spitalul Universitar din Bucureşti. A renunțat la băutură și s-a străduit să consume un regim alimentar sănătos, însă, din păcate, a trecut pe țigări. Gyuri era și diabetic, iar fumatul, împreună cu alimentația haotică, anihila o parte a efectului pozitiv al tratamentul medicamentos.


În 2012, medicii au decis să-l opereze la ochiul stâng, în urma unui banal consult oftalmologic.


Peste tot și toate, în 2014, o altă afacere în care era implicat, mai exact restaurantul pe care îl deținea de ani de zile, a dat faliment.


Regăsirea în lumină


Deși pe plan profesional treburile evoluau firesc, pentru omul Ioan Gyuri Pascu problemele se iveau la tot pasul. Daniela Maria Marin: „Zicea Gyuri că toată lumea crede că-l cunoaşte, că-l ştie, că ştie ce e mai bine pentru el. Tot îl auzeam repetând că s-a săturat de toate, că s-a săturat de viaţa asta, de neschimbarea asta, de mizeria în care trăim, că a obosit să fie român, a obosit să presteze servicii artistice şi spirituale unui popor care n-a folosit nici măcar 40% din potenţialul lui, şi eu am crezut că ştiu mai bine şi nu-l încurajam în acest sens. Dimpotrivă.”


Întorcându-ne în timp, vom descoperi o latură mistică a Danielei Marin, care avea să-i schimbe radical viața lui Gyuri. La 33 de ani, femeia a avut o revelație, după ce s-a întâlnit cu Şcoala de Energie Universală a Maestrului Dang, un cult cu milioane de adepți în întreaga lume. Din acel punct, Daniela s-a regăsit pe un drum nou, motivându-și vocația: „Am ţinut cursuri, am oferit sute de ore de consiliere spirituală, am spus adevărul (crud uneori, dar singurul vindecător), am izgonit ispitele succesului ori faimei, nu m-am străduit nici să fiu plăcută, nici să ascund adevărul de dragul „păstrării relațiilor”, am aşteptat fără să aştept pe toţi aceia în al căror destin a fost să mă-ntâlnească”.


Daniela Marin a devenit lidera acestui cult în România, numindu-l „Academia Spirituală”. Ioan Gyuri Pascu a urmat-o. „Am învățat de la maestrul Dang că viața nu e o cursă stupidă, viața este un cadou, iar atunci când primești un cadou trebuie să-l împarți cu toată lumea pentru că un cadou nu trebuie să-l păstrezi doar pentru tine. Am înțeles că suntem totul. Impreună suntem un întreg si fiecare dintre noi suntem pe cont propriu și destinul nostru, țelul principal este să obținem înțelepciunea trupului și iluminarea sufletului. Scopul vieții e să te înalți și să te pulverizezi în lumină, devenind nemuritor prin osârdie religioasă”, spunea artistul, după aderarea la noua confesiune.


Discipolii Dang cred că Puterea Supremă este de fapt propria energie, iar cei care ating un nivel înalt de cunoaștere au puterea de a trimite energii pozitive care să-i vindece pe semenii aflați la necaz. Tocmai de aceea medicina tradițională nu ar fi acceptată de toți adepții Dang. Bolile ar fi „karmice”, iar medicii nu pot trata decât efectul. Numai iluminații care primesc darul vindecării de la maestrul Dang pot vindeca în realitatea tuturor lumilor, mai puțin dense, unde este găzduită ființa noastră declinată în ceruri superioare, ținta supremă fiind nemurirea. E ceea ce l-ar fi putut îndepărta pe Ioan Gyuri Pascu de medici si spitale.


Fără să mai fie un cuplu, în ultimii ani, Daniela și Gyuri au rămas legați profund prin raportul maestră – discipol, alături de alți membri, personalități sau artiști din România. Cert este că, și despărțiți, ei călătoreau împreună în locurile sacre.


Fostul coleg al lui Gyuri de la Divertis, Cristi Grețcu, a remarcat și el această schimbare: ”Gyuri a fost un om dezvoltat spiritual, care a îmbrățișat ezoterismul și anumite tratamente cu lumină, care își fac efectul, dar trebuie însoțite și de doctor”.


ULTIMELE ZILE DIN VIAȚA LUI IOAN GYURI PASCU


În ultimul an, Gyuri Pascu și-a continuat turneele alături de The Blue Workers, a scris, a compus, a dat numeroase interviuri, a jucat teatru. Pe 25 februarie 2016 a susţinut spectacolul „Repetiţie în Casa Inimii“, cu versuri din volumul „Purtătorul de cuvinte“ şi cu muzica compusă chiar de el. În martie a lansat şi „Imnul refugiaţilor“, care parodiază situaţia refugiaţilor sirieni. În aprilie 2016 a jucat în spectacolul „Revelion cu Dumnezeu“. Starea sa de sănătate, însă, se agrava cu fiecare zi.


Sâmbătă, 17 septembrie 2016. Berăria H


Ioan Gyuri Pascu susține ultimul său concert pe scena Berăriei H din București, alături de The Blue Workers (Teo Boar și Vladi Cnejevici). „A fost o seară minunată la Beraria H, cu terasa plină de prieteni și de un public excelent”, au scris după concert membrii trupei. Dar atmosfera nu era atât de veselă, cel puțin din unghiul lui Gyuri Pascu care se simțea rău.


Chitaristul Teo Boar mărturisește: ”În timpul ultimului nostru concert, Gyuri a avut dureri grave la un picior, a fost nevoie să cânte de pe scaun. Cu câteva zile înainte fusese la pescuit unde s-a lovit de o stâncă. Era cumva speriat că durerea era mult prea mare pe

$$$

 ALEXANDER FLEMING


Primul antibiotic eficient, penicilina, a salvat milioane de vieţi omeneşti încă din momentul descoperirii ei, în perioada celui de-al doilea război mondial. Ea a fost esenţială nu numai pentru că a redus riscul de infecţie în tratarea rănilor şi în chirurgie, dar a şi micşorat spectaculos mortalitatea determinată de boli necruţătoare, cum ar fi pneumonia.


Armă puternică împotriva sifilisului, penicilina a reprezentat una dintre cele două descoperiri medicale recente (cealaltă fiind apariţia pilulei contraceptive) care au generat profunde schimbări sociale. Folosirea exagerată sau incorectă a penicilinei în agricultură şi în medicină, ca şi apariţia unor tulpini rezistente la medicamente nu ar trebui să-i diminueze importanţa.


Penicilina a fost pentru prima oară izolată şi produsă într-o formă concentrată de către Howard Florey şi Ernst Chain în 1940. Dar cel care a descoperit-o şi a câştigat o imensă celebritate a fost doctorul scoţian Alexander Fleming.


Într-adevăr, după al doilea război mondial Fleming avea să devină obiectul unei adulaţii comparabile cu aceea de care se bucură, în general, un star de cinema. El a primit foarte multe onoruri, între care şi Premiul Nobel. Dar amploarea contribuţiei efective a lui Fleming este discutabilă. Deşi era un bacteriolog îndemînatic şi obţinuse realizări importante, el avea o anvergură ştiinţifică foarte limitată. Biograful lui, Gwynn Macfarlane, afirmă categoric: „Situarea lui Fleming în rândul geniilor de primă mărime după 1940 şi persistenţa acestui mit sunt simptome ale unei «isterii de masă»".


Scoţian originar din Lochfield, Ayrshire, Alexander Fleming s-a născut pe 6 august 1881. Părinţii săi au fost Grace Morton şi Hugh Fleming, un fermier în vârstă care muncea din greu. Tatăl lui Alexander a murit când acesta avea şapte ani, astfel că, după absolvirea şcolii elementare, în 1885, el s-a dus la Londra, ca să locuiască cu fraţii săi; acolo a urmat cursurile Şcolii Politehnice din Regent Street timp de doi ani, remarcându-se prin rezultate excelente la învăţătură.


A lucrat o vreme ca funcţionar, iar în 1900 s-a înrolat în Regimentul de Puşcaşi Voluntari Scoţieni din Londra, pentru a lupta în războiul contra burilor. Deşi nu a fost trimis în străinătate, el a activat multă vreme în acel regiment. La 20 de ani, după ce a primit o mică moştenire, s-a înscris la Şcoala Medicală St. Mary's din Paddington, în 1901, fiind apreciat ca un student bun. În 1906 se califică pentru un curs cu frecvenţă redusă. Doi ani mai târziu îşi ia cu brio examenele de licenţă atât în medicină, cât şi în biologie. A câştigat şi o medalie de aur cu o lucrare intitulată „Diagnosticul infecţiilor bacteriene acute". În 1909 a obţinut specializarea în chirurgie.


Dar Fleming a renunţat la practica medicală în favoarea unei cariere în cercetare, fiind influenţat în acest sens de Almroth Wright, un bine cunoscut profesor de patologie de la spitalul St. Mary's. Curând, Fleming avea să câştige respectul colegilor pentru îndemnarea şi bunul lui simţ. Din aceeaşi perioadă datează şi o lucrare exemplară despre boli ca acneea sau sifilisul. Înainte ca medicamentele să fie testate organizat, în clinici, Fleming obişnuia să le experimenteze pe el însuşi, producând vaccinuri ori de câte ori în familia sa apărea vreun semn de boală.


În timpul primului război mondial, Fleming a studiat antisepticele. Pe când se afla încartiruit în Franţa, el a demonstrat că tetanosul şi gangrena, provocate de obicei de răni, se datorau unor microorganisme aflate pe terenurile agricole devenite câmpuri de bătălie. Împreună cu Wright, el a demonstrat că antisepticele obişnuite la acea vreme nu puteau să pătrundă în ţesutul profund al rănii şi, de fapt, ele reduceau reacţia antibacteriană din sânge.


Tot el a elaborat tehnici de combatere a infecţiei. In timpul războiului, munca lui nu s-a bucurat de atenţia cuvenită, dar treptat avea să influenţeze adoptarea procedurilor standard de dezinfectare şi tratament. Fleming a fost impresionat de distrugerile şi suferinţele umane provocate de război, cu atât mai mult cu cât consecinţele infecţiilor ar fi fost în principiu uşor de prevenit.


Fleming şi-a făcut marile descoperiri în anii '20. In 1921, examinând propriile secreţii nazale rezultate dintr-un guturai, a descoperit lizozima, o enzimă care distruge bacteriile, mai întâi în mucusul nazal, apoi într-o mare varietate de fluide organice şi în alte substanţe. Deşi era cea mai importantă descoperire a sa până la acea dată, Fleming nu a reuşit să izoleze substanţa. Aceasta a reprezentat o neşansă, pentru că mulţi alţi cercetători au renunţat s-o mai studieze. Lizozima prezenta o mare importanţă deoarece nu distrugea ţesutul viu. Dar acest lucru a rămas nelămurit ani în şir. Fleming şi-a publicat însă descoperirea, iar în cele din urmă s-a obţinut şi lizozima purificată.


În septembrie 1928, Fleming a făcut una din cele mai însemnate observaţii din medicina occidentală. Lucra cu stafilococul prezent în abcese, furunculoze şi multe alte tipuri de infecţii şi a constatat că un anume mucegai omoară bacteriile de pe una din farfuriile Petri din laboratorul său. Ulterior a efectuat experienţe cu acest mucegai, care avea o origine necunoscută (de altfel, a şi rămas necunoscută). El a descoperit unele proprietăţi remarcabile.


În general, nu afecta celulele sângelui, dar omora bacteriile mai rapid decât acidul carbonic. Totuşi, Fleming nu a recunoscut imediat importanţa terapeutică atunci când a descris „efectul de penicilină” şi şi-a publicat primele rezultate în 1929. Lucrarea lui avea să stârnească prea puţin interes în următorii ani. Într-adevăr, rezultate similare cu privire la efectul mucegaiurilor asupra bacteriilor se pot găsi în literatura medicală începând cu anii 1870.


Eforturi majore în direcţia dezvoltării penicilinei ca medicament aveau să fie depuse în perioada celui de-al doilea război mondial de către Howard Walter Florey şi Ernst Boris Chain. Din anul 1938, Florey şi Chain au început să testeze penicilina în cadrul unui experiment de anvergură având ca scop găsirea unor agenţi antibacterieni naturali. În 1939, era deja evident că penicilina are un mare potenţial în această direcţie. În următorii doi ani, ea a fost testată, primele teste clinice încheindu-se la mijlocul lui 1941.


„Nu încape nici o îndoială", scrie Trevor I. Williams, „că Florey şi Chain sunt iniţiatorii programului de cercetare care a făcut din penicilină un agent chimioterapeutic de o eficienţă fără rival şi la îndemâna lumii." Al doilea război mondial a furnizat un număr mai mult decât suficient de cazuri pentru testarea eficienţei medicamentului, iar în Anglia şi Statele Unite a început să fie produs pe scară largă.


Având în vedere efectul dezastruos al infecţiilor în războaiele anterioare (care în secolele XIX şi XX deveniseră extrem de sângeroase), este de înţeles entuziasmul cu care publicul a salutat apariţia penicilinei. Mai curios este faptul că obiectul veneraţiei a fost Alexandre Fleming. Acesta a fost ales în Societatea Regală în 1943, apoi a fost înnobilat în 1944. În 1945, el a împărţit Premiul Nobel cu Chain şi Florey şi cu această ocazie a declarat: „Singurul meu merit a fost acela că nu am neglijat o observaţie şi că am urmărit subiectul în calitate de bacteriolog". Mai târziu avea să schimbe tonul declaraţiilor, pe care ceilalţi doi laureaţi Nobel le-au considerat exagerate.


Fleming a rămas o celebritate până în ultima clipă a vieţii. Conştient de marea diferenţă dintre realizările sale şi idolatrizarea venită din partea semenilor săi a alcătuit un album cu tăieturi din ziare pe care 1-a intitulat „Mitul Fleming". Acest om chipeş, bun la suflet, fără mari pretenţii de la viaţă, se pare că, potrivit afirmaţiilor unui coleg, ar fi spus într-o zi „că nu a meritat Premiul Nobel; iar eu a trebuit să strâng din dinţi ca să nu-i dau dreptate".


Cu toate acestea, pe Fleming nu l-a deranjat niciodată această faimă. Fleming s-a căsătorit cu Sarah Marion McElroy în 1915. Cei doi au avut un fiu. După moartea lui Sarah, survenită în 1949, el s-a căsătorit cu Amalia Voureka Coutsouris, bacteriolog. Moartea lui Fleming a fost neobişnuită pentru un medic. Pe 11 martie 1955, el trebuia să ia cina cu celebrul actor Douglas Fairbanks Jr. şi cu Eleanor Roosevelt.


În dimineaţa aceea, Fleming s-a simţit rău, dar a refuzat să se ducă la doctor. Când soţia a venit la patul lui, a rugat-o să-l pieptene. Avea o transpiraţie rece şi dureri în piept, dar nu le-a pus pe seama unui atac de cord. Apoi a dat din cap şi a murit. Întreaga lume a deplâns pierderea lui Fleming, care şi-a găsit odihna veşnică la Catedrala St. Paul din Londra.

$$$

 ARISTOTEL


Aristotel si filozofia lui Aristotel


Aristotel s-a nascut in 384 in Grecia, in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la Akademia lui Platon. Va sta 20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca in anul mottii lui Platon in Asia Mica si in statele grecesti din jur.


Va face multe calatorii, lucreaza cu multi invatati in biologie.


In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si isi deschide preopria scoala filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi si scoala peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre sirurile de coloane.


Spre sfarsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul patriotic nu-i putea ierta legatura cu familia domnitoare. In Atena existau sentimente estide Macedoniei, se refugiaza in insula Eubeea in localitatea Calcis unde va muri in 322 la 62 de ani. Dupa propriile spuse i-a impiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nou impotriva filosofiei. 


S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se cunosc doar 160.


Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri


Opere : 

Tratate de Fizica (filosofia naturii), 

Metafizica (tratate de filosofie prima), 

Organon (tratat de logica), 

despre suflet, despre nastere si distrugere, 

istoria animalelor, 

despre cer, 

Politica, 

Poetica, 

Retorica, 

Etica nichomahica, 

Etica eudemica (Eudem).


De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai avea o acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit. st458p8283kttt


Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica, retorica, economia politica, poetica, psiholog, al naturii.


Kant. “ De la Aristotel incoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas inapoi, dar ca si pana astazi es n-a putut face un pas inainte “.


Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand prin eruditia sa.


Este de mentionat pentru a vedea eruditia si profunzimea preocuparilor prin faptul ca a scris tratatul Constitutia Atenei, care cuprinde 2 parti :


-istoria transformarilor politice ale Atenei,

-descrie institutiile politice contemporane.


Pentru aceasta lucrare a studiat 158 constitutii ale statelor grecesti si barbare.


Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge, dar Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este exprimata in celebra exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El arata erorile lui Platon : ca a separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar exista independent de cele particulare, teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintre general si particular, generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un continuu proces de miscare si transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime. Prin cauza principala = cauza fundamentala.


La el gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii.


-principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce exista;

-principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.


Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.


Materia – principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma – cea care da configuratie, este elementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar nici forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai actionand asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.


Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si o forma, forma pentru ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este materia iar statuia este forma pietrei.


Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile din punct de vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice, structura realului. Prin categorii, notiuni de maxima generalitate, care exprima cele mai generale elemente, insusiri si relatii de ordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.


Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul, relatia, actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.


Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect, cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atat pentru filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput fara miscare si ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica forme de miscare; cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea calitativa - miscare in raport cu calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a ocupat si de cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie) dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic pentru a demonstra aceasta problema logica. Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege contradictia ca un fenomen de suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altui fenomen.


Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca mergem in aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista un miscator initial nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?


Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se afla in afara materiei,este imaterial.


Nu poate fi decat Dumnezeu, care aparwe in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care genereaza miscarea in lume.


Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia sa fie facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in mintea sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul trebuie sa faca ca forma din capul lui sa se concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta), in toate acestea trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia unei entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.


Idei social – politice, lee gasim in „Politica” – 8 carti


Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o institutie naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce traiesc izolat, cat si de cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca. Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel analizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat, aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in parte. Idei actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la constatarea faptului ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat statului.


Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care puterea politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca multimea are capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in stat. Este intemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la inceputul majoritatii stiintelor.


Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat sistem filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu Aristotel se produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie constituindu-se in stiinte de sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza critica facuta , filosofia lui Platon.


Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect de el si filosofia sa.


Aristotel (384-322 î.Hr.) a fost cel mai mare filozof şi om de ştiinţă al lumii antice. El a întemeiat studiul logicii formale, îmbogăţind aproape fiecare ramură a filozofiei, şi a adus numeroase contribuţii la dezvoltarea ştiinţei.


Multe dintre ideile lui Aristotel sunt perimate astăzi. Dar mult mai importantă decât oricare dintre teoriile lui este abordarea raţională care stă la baza întregii sale opere. Din scrierile lui Aristotel se desprinde ideea că fiecare aspect al vieţii şi societăţii umane poate constitui un obiect adecvat pentru gândire şi analiză; convingerea că universul nu este controlat de hazard, de magie sau de toanele unei zeităţi capricioase, comportamentul lui depinzând de nişte legi perfect raţionale; credinţa că este îndreptăţit ca fiinţele omeneşti să desfăşoare o investigare sistematică a fiecărui aspect al lumii naturale; şi certitudinea că, pentru a ne forma convingerile, ar trebui să folosim atât observaţiile empirice, cât şi raţionamentele logice. Acest sistem de atitudini - care se opune tradiţionalismului, superstiţiei şi misticismului - a influenţat profund civilizaţia occidentală.


Aristotel s-a născut în anul 384 î.Hr. în oraşul Stagira din Macedonia. Tatăl lui a fost un renumit medic. La şaptesprezece ani, Aristotel a plecat la Atena pentru a studia la Academia lui Platon. A rămas acolo vreme de douăzeci de ani, până la moartea lui Platon. S-ar putea ca Aristotel să fi moştenit de la tatăl său interesul pentru biologie şi „ştiinţele practice"; sub influenţa lui Platon, el şi-a cultivat înclinaţia spre speculaţia filozofică.


În anul 342 î.Hr., Aristotel a revenit în Macedonia pentru a deveni tutorele particular al fiului regelui, un adolescent de treisprezece ani care avea să fie cunoscut în istorie sub numele de Alexandru cel Mare. Aristotel i-a fost dascăl lui Alexandru timp de şapte ani. În anul 335 î.Hr., după urcarea lui Alexandru pe tron, Aristotel s-a întors la Atena, unde şi-a deschis propria şcoală, Lyceum.


A petrecut în Atena următorii doisprezece ani, interval care coincide în linii mari cu perioada cuceririlor militare ale lui Alexandru. Acesta nu i-a cerut sfatul fostului său dascăl, dar i-a asigurat fonduri generoase pentru cercetări. Aristotel a reprezentat probabil primul exemplu din istorie al unui om de ştiinţă care primea o finanţare guvernamentală de amploare pentru cercetările sale, şi avea să rămână singular vreme de multe secole.


Cu toate acestea, asocierea cu Alexandru prezenta anumite pericole. Aristotel se opunea din principiu stilului dictatorial al lui Alexandru, iar când cuceritorul l-a executat pe nepotul lui Aristotel sub acuzaţia de trădare, se pare că a avut de gând să-i rezerve şi lui Aristotel aceeaşi soartă.


Dar dacă Aristotel se dovedea prea democratic pentru gusturile lui Alexandru, în acelaşi timp era prea îndeaproape asociat cu suveranul macedonean pentru ca atenienii să aibă încredere deplină în el. La moartea lui Alexandru, în anul 323 î.Hr., facţiunea antimacedoneană a câştigat controlul asupra Atenei, şi lui Aristotel i s-a adus acuzaţia de „impietate". Amintindu-şi de soarta pe care o avusese Socrate cu şaptezeci şi şase de ani în urmă, Aristotel a fugit din oraş, spunând că nu le va da atenienilor o a doua şansă de a păcătui împotriva filozofiei. A murit în exil câteva luni mai târziu, în anul 322 î.Hr., la vârsta de şaizeci şi doi de ani.


Latura cantitativă a contribuţiei lui Aristotel este impresionantă. Patruzeci şi şapte din operele lui au supravieţuit, iar izvoarele antice îi atribuie nu mai puţin de o sută şaptezeci de cărţi. Uluitor este însă nu atât numărul cărţilor, cât paleta extrem de largă a erudiţiei sale. Lucrările lui ştiinţifice constituie practic o enciclopedie a cunoştinţelor ştiinţifice din vremea sa.


Aristotel a scris despre astronomie, zoologie, embriologie, geografie, geologie, fizică, anatomie, fiziologie şi despre aproape orice alt domeniu al cunoaşterii accesibil grecilor antici. Lucrările lui ştiinţifice reprezintă, în parte, o compilaţie a cunoştinţelor deja dobândite de alţii; o altă parte o constituie rezultatele obţinute de asistenţii pe care i-a angajat ca să adune date pentru el; în fine, la acestea se adaugă rezultatele propriilor sale observaţii, deloc puţine la număr.


Să fii expert de frunte în toate domeniile ştiinţifice este o performanţă incredibilă, care cu greu va putea fi egalată de cineva în viitor. Dar Aristotel a realizat chiar mai mult decât atât. El a fost în acelaşi timp un filozof original cu contribuţii notabile în toate domeniile filozofiei speculative.


A scris despre etică şi metafizică, despre psihologie şi economie, despre teologie şi politică, despre retorică şi estetică, despre educaţie, poezie, tradiţii barbare şi constituţia atenienilor. Unul din proiectele sale de cercetare l-a constituit studiul comparativ al constituţiilor unui mare număr de state.


Probabil cea mai importantă dintre toate a fost lucrarea lui despre teoria logicii, în general Aristotel fiind considerat întemeietorul acestei ramuri a psihologiei. Şi într-adevăr tocmai logica sa în gândire i-a permis lui Aristotel să aprofundeze un număr atât de mare de domenii ale cunoaşterii.


Niciodată mistic şi nicicând extremist, Aristotel s-a ghidat după normele bunului-simţ practic. A făcut greşeli, desigur, dar este surprinzător de mic numărul erorilor stupide pe care Aristotel le-a comis în această vastă enciclopedie a cunoaşterii.


Influenţa lui Aristotel asupra întregii gândiri occidentale ulterioare a fost imensă. În antichitate şi în perioada medievală, i s-au tradus lucrările în latină, siriană, arabă, italiană, franceză, ebraică, germană şi engleză. Scriitorii greci de mai târziu, ca şi filozofii bizantini i-au studiat şi admirat opera.


Aceasta a exercitat o influenţă considerabilă asupra filozofiei islamice, şi vreme de secole scrierile sale au dominat gândirea europeană. Averroes, probabil cel mai important dintre toţi filozofii arabi, a încercat să creeze o sinteză între teologia islamică şi raţionalismul aristotelian.


Maimonide, cel mai influent dintre gânditorii evrei din Evul Mediu, a realizat o sinteză similară pentru iudaism. Dar cea mai celebră lucrare de acest gen a fost marea Summa Theologica a eruditului creştin Toma d'Aquino. Lista învăţaţilor medievali influenţaţi de Aristotel este atât de lungă, încît face imposibilă înşiruirea tuturor numelor.


Spre sfârşitul vremurilor medievale, admiraţia pentru Aristotel a atins limitele idolatriei, iar scrierile sale au devenit un soi de cămaşă de forţă intelectuală care împiedica extinderea investigaţiilor, în loc să constituie o lumină călăuzitoare. Aristotel, căruia îi plăcea să observe şi să treacă totul prin filtrul raţiunii, ar fi dezaprobat fără îndoială adulaţia oarbă manifestată de generaţiile ulterioare faţă de opera sa.


Unele dintre ideile lui Aristotel par extrem de reacţionare potrivit standardelor actuale. De exemplu, el a afirmat că sclavia era în concordanţă cu legea naturală şi a susţinut inferioritatea firească a femeilor. (Desigur, ambele idei reflectau opiniile dominante ale epocii în care a trăit.)


Totuşi, multe dintre părerile lui Aristotel sunt surprinzător de moderne, ca de exemplu: „Sărăcia generează crimele şi revoluţia", şi „Toţi cei care au meditat asupra artei guvernării omenirii sunt convinşi că soarta imperiilor depinde de educaţia tinerilor." (Bineînţeles, în epoca în care a trăit Aristotel nu exista educaţie publică.)


În ultimele secole, influenţa şi reputaţia lui Aristotel au scăzut considerabil. Cu toate acestea, el a exercitat o înrâurire puternică, de foarte lungă durată care îl îndrituieşte să fie considerat una dintre cele mai importante personalităţi care au influenţat evoluţia omenirii.

$$$

 BHAGAVAD GITA


Bhagavad Gita („Cântarea lui Dumnezeu ” sau „Cântarea Domnului”) este printre cele mai importante texte religioase ale hinduismului și, cu ușurință, cel mai cunoscut. A fost citat de scriitori, poeți, oameni de știință, teologi și filozofi – printre alții – de secole și este adesea textul introductiv la hinduism pentru occidentali.


Este denumită în mod obișnuit Gita și a fost inițial parte din marea epopee indiană Mahabharata. Data compoziției sale, așadar, este strâns asociată cu cea a epopeei – c. Secolele V-III î.Hr. – dar nu toți oamenii de știință sunt de acord că lucrarea a fost inclusă inițial în textul Mahabharata și, astfel, o datează mai târziu, la c. secolul al II-lea î.e.n.


Gita este un dialog între prințul-războinic Arjuna și zeul Krishna care îi servește în calitate de conducător de care la Bătălia de la Kurukshetra, luptă între familia și aliații lui Arjuna (Pandava) și cei ai prințului Duryodhana și familia sa (Kaurava) și aliații lor. Acest dialog este recitat de consilierul Kauravan, Sanjaya, regelui său orb Dhritarashtra (ambii departe de câmpul de luptă), deoarece Krishna i-a oferit lui Sanjaya o vedere mistică, astfel încât el va putea vedea și raporta bătălia regelui.


Kaurava și Pandava sunt rude și există prieteni comuni și membri ai familiei care luptă de ambele părți pentru supremația guvernării. În consecință, când Arjuna își vede toți foștii prieteni și camarazi de partea opusă, el își pierde avântul și refuză să ia parte la o bătălie care va duce la moartea lor, precum și a multor alții. Restul textului este dialogul dintre prinț și zeu despre ceea ce constituie acțiunea corectă, înțelegerea adecvată și, în ultimă instanță, sensul vieții și al naturii Divinului.


Gita combină conceptele exprimate în textele centrale ale hinduismului – Vedele și Upanishadele – care sunt sintetizate aici într-o singură viziune coerentă a credinței într-un singur Dumnezeu și a unității care stă la baza întregii existențe. Textul arată cum trebuie să înălțăm mintea și sufletul pentru a privi dincolo de aparențe – care ne păcălesc să credem în dualitate și multiplicitate – și să recunoască că acestea sunt iluzii; toți oamenii și aspectele existenței sunt o extensie unificată a Divinului pe care o vom recunoaște odată ce capcanele iluziei au fost aruncate.


Gita a inspirat Mișcarea Bhakti („devotament”), care a influențat apoi dezvoltarea budismului, jainismului și sikhismului. Krishna explică calea devotamentului dezinteresat ca fiind una dintre căile către auto-actualizare, recunoașterea adevărului existenței și eliberarea din ciclul renașterii și morții, celelalte două fiind jnana („cunoaștere”) și karma („acțiune”). Mișcarea Hare Krishna din zilele noastre este o expresie a Bhakti, iar Gita rămâne textul lor principal.


Vede, Upanishade și cele Trei Guna


Hinduismul este cunoscut de către adepți ca Sanatan Dharma („Ordinea Eternă” sau „Calea Eternă”) și este informat la nivelul său fundamental de textele cunoscute sub numele de Vede, care includ și subtexte cunoscute sub numele de Upanishade. Cuvântul Veda înseamnă „cunoaștere”, iar Upanishad este interpretat ca însemnând „a se așeza îndeaproape”, ca și cum s-ar apropia pentru instrucțiuni de la un maestru. Vedele transmit cunoștințele esențiale ale universului, Upanishadele îl instruiesc pe om despre cum să folosească aceste cunoștințe.


Viziunea Vedelor și Upanishadelor, în forma sa cea mai simplă și cea mai concisă, este că există o singură entitate – Brahman – care este creatorul existenței și al existenței însăși. Ființele umane poartă o scânteie a acestei mari Divinități în sine cunoscută sub numele de Atman. Scopul vieții este acela de a ajunge la auto-actualizarea Atmanului, care apoi îl va aduce pe om în unire cu Brahman în viață, după ce omul experimentează moartea fizică. Se realizează această autoactualizare prin îndeplinirea propriei dharme (datorie) în conformitate cu karma (acțiunea corectă) pentru a obține în cele din urmă moksha (eliberarea) și recunoașterea Adevărului Final. Dacă cineva nu atinge auto-actualizarea într-o anumită viață, se reîncarnează și trebuie să încerce din nou.


Stau în calea autoactualizării omului distragerile lumești sub forma celor trei guna – calități, caracteristici, stări de spirit – inerente fiecărui individ. Gunele sunt :


-Sattva – înțelepciune, bunătate, iluminare

-Rajas – pasiune, activitate, agresivitate

-Tamas – întuneric, confuzie, neputință


Guna nu este o ierarhie prin care trebuie să se lucreze de jos în sus, dar toate trei există, într-o măsură mai mare sau mai mică, în fiecare individ. Confuzia lui Tamas poate fi cauzată de pasiunea lui Rajas și de impulsul spre bunătate sau înțelepciune a lui Sattva. Gunele ajută la înrobirea minții interpretând lumea pe care o vedeți ca adevăr – așa cum sunt viața și universul cu adevărat – și astfel îl prind pe om în ciclul renașterii și morții (samsara), împiedicându-l de la auto-actualizare prin abaterea atenției de la adevărul realității către ceea ce a fost învățat să accepte ca realitate.


Cea mai bună ilustrare în acest sens este interpretarea morții ca o pierdere tragică atât pentru cei decedați, cât și pentru supraviețuitori. Răspunsul natural al cuiva la moarte este tristețea și mânia pentru pierdere sau, pentru cei care se confruntă cu declinul sănătății unei boli terminale, frica de necunoscut și furia de a fi forțat să lase în urmă tot ce știe. Înțelepții Upanishadelor și figura lui Krishna din Gita ar spune că aceste răspunsuri sunt pur și simplu guna la lucru. O persoană este condiționată să răspundă emoțional la pierdere, dar, în funcție de care dintre cele trei gunas este cel mai dominant la un individ, se va exprima acea emoție în moduri diferite. Sufletul care posedă mai mult Sattva va fi înclinat să fie filozofic și optimist, al lui Rajas, furios și agresiv, al lui Tamas, neconsolat și disperat.


Niciunul dintre aceste răspunsuri, ar spune Krishna, nu este potrivit pentru că persoana care a murit nu a încetat să existe și cineva comite o greșeală spirituală gravă în a răspunde ca și cum ar fi făcut-o. Nici măcar răspunsul lui Sattva nu este pe deplin adecvat, deoarece presupune un sfârșit al vieții, o discontinuitate, atunci când nu există. Sufletul este nemuritor, a existat înainte de naștere și există după moarte. Această înțelegere este subliniată în Upanishade și ilustrată dramatic de-a lungul Gita, care subliniază importanța de a trece dincolo de ceea ce pare a fi adevărat către Adevărul real.


Rezumat Mahabharata și Gita


După cum s-a menționat, acțiunea Gita este plasată în marea epopee indiană Mahabharata, care se concentrează pe familiile interdependente ale Pandava și Kaurava și lupta lor pentru controlul pământului Bharat (India). Lucrarea este atribuită în mod tradițional înțeleptului Vyasa (cum este Gita de către unii, despre care se spune că ar fi fost dictată de Vyasa zeului Ganesha cu cap de elefant) și ilustrează adevărurile spirituale prin povestea sa epică.


Vedele (și, pentru unele școli de gândire, Upanishadele) sunt considerate shruti („ceea ce se aude”) de către hinduși, deoarece lucrările sunt considerate cunoștințe eterne comunicate de Divin și auzite de înțelepții care apoi le-au păstrat. Mahabharata, Gita și cealaltă mare epopee, Ramayana, sunt considerate smritis („ceea ce este amintit”), deoarece sunt considerate lucrări scrise de ființe umane bazate pe istoria și tradiția trecută. Trebuie remarcat faptul că, în unele secte hinduse (cum ar fi mișcarea Hare Krishna), Gita este înțeleasă ca shruti la egalitate cu Vedele, dar această afirmație nu este acceptată în mod obișnuit.


Mahabharata începe cu povestea regelui Shantanu din clanul Kuru, care pune în mișcare o serie de evenimente prin care a doua sa soție, Satyavati, vine să controleze regatul împreună cu fiul lor Devavrat (cunoscut și sub numele de Bheeshm). Bheeshm capturează trei prințese dintr-un alt regat ca soții pentru fratele său vitreg Vichitravirya, care urma să fie încoronat rege. Una dintre acestea a fost eliberată, iar celelalte două s-au căsătorit cu Vichitravirya, care apoi a murit fără a avea un moștenitor. Cele două prințese au fost căsătorite apoi cu fiul lui Satyavati din prima ei căsătorie, înțeleptul Vyasa, pentru a păstra linia Kuru. Una dintre prințese a dat naștere lui Dhritarashtra (care s-a născut orb), iar cealaltă lui Pandu. Vyasa a avut apoi un al treilea fiu cu o servitoare a doamnelor care se numea Vidur. Toți cei trei băieți au demonstrat abilități excepționale în diferite domenii ale guvernului.


În timp, Dhritarashtra a fost căsătorit cu prințesa Gandhari și Pandu cu o alta pe nume Kunti. Cei doi prinți și Vidur au consolidat stăpânirea regatului și, când au ajuns la majorat, Pandu a devenit rege, deși Dhritarashtra era mai în vârstă, pentru că un orb nu putea conduce legal. Pandu a domnit bine și, când totul părea în ordine, Pandu a cerut voie și a plecat să locuiască în pădure cu Kunti și sora ei mai mică Madri. Ani mai târziu, Kunti s-a întors cu cei cinci fii ai săi care s-au născut în sălbăticie – Yudhishthira, Bhima, Arjuna și gemenii Nakula și Sahadeva – împreună cu cadavrele lui Pandu și Madri ale căror decese au readus familia înapoi în regat. Acești fii (cunoscuți ca Pandava) sunt atribuiți lui Pandu ca tată, dar, de fapt, fiecare a fost conceput prin unirea lui Kunti și Madri cu zei diferiți.


În timp ce Pandu și soțiile lui erau plecați, Dhritarashtra și Gandhari aveau 100 de copii, dintre care cel mai mare era Duryodhana, cunoscut sub numele de Kaurava. Rivalitatea dintre partea familiei lui Duryodhana și cei cinci fii ai lui Kunti formează restul poveștii, care are ca rezultat în cele din urmă armatele celor două ramuri ale familiei care se confruntă în bătălia de la Kurukshetra.


Aici are loc acțiunea Gita, chiar înainte ca bătălia să înceapă. Krishna, în încarnarea sa actuală, este înrudit cu ambele părți și declară că nu va lupta pentru nici una, nu le va ajuta pe ambele. El servește ca conducător de care Arjuna și, pe măsură ce ambele armate se mută în poziție pentru luptă, Arjuna îi cere lui Krishna să-l conducă în centrul câmpului, astfel încât să poată privi pe toți cei care sunt atât de dornici de război. Când Krishna se oferă, Arjuna își vede prietenii, rudele, vechii profesori, consilierii, toți oamenii care au jucat un rol în viața lui și l-au făcut ceea ce este. El îi spune lui Krishna că nu poate face parte din nicio acțiune care va duce la atât de multă moarte și mizerie. El își aruncă arcul cel mare și declară că nu va lupta.


Înainte de luptă, Krishna l-a înzestrat pe consilierul Sanjaya cu un fel de a doua vedere, astfel încât, chiar și la kilometri depărtare, el să poată vedea tot ce se petrece pe câmpul de luptă și să-i raporteze exact lui Dhritarashtra. Gita începe cu Dhritarashtra întrebându - l pe Sanjaya ce se întâmplă la Kurukshetra. Sanjaya povestește apoi disperarea lui Arjuna, răspunsul lui Krishna și întregul dialog al lor, care culminează în cele din urmă cu înțelegerea de către Arjuna a naturii existenței, a locului său în ordinea cosmică și de ce trebuie să ia parte la bătălia viitoare.


Mahabharata continuă atunci când Arjuna își ridică arcul pentru a lupta. Pandava câștigă, dar cu prețul aproape întregii lor armate. Duryodhana și Kaurava sunt toți uciși. Yudhishthira și frații săi conduc țara timp de 36 de ani înainte de a abdica pentru a căuta pacea în ultimele lor zile în Himalaya, unde mor și sunt aduși în paradis.


Acțiune corectă și acțiune greșită


Acțiunea Gita, disperarea lui Arjuna și realizarea finală a Adevărului atinge multe aspecte diferite ale credinței hinduse, dar central este conceptul de dharma și un univers ordonat în care fiecare persoană are responsabilitatea de a face ceea ce i-a fost dat pe pământ să facă și pe care nimeni altcineva nu îl poate realiza. Krishna îl incurajează pe Arjuna, în felul în care este un războinic și este datoria unui războinic să ia armele și să se angajeze în luptă, dar acest argument nu reușește să-l convingă pe Arjuna, deoarece tot ce el vede sunt prietenii și rudele lui care vor fi uciși în curând.


Krishna trebuie apoi să meargă dincolo de argumentul convențional al dharmei pentru a explica forma, importanța ei subiacentă și modul în care cineva este distras de ea doar de gunas care contribuie la înțelegerea falsă și la acceptarea iluziei. Într-unul dintre cele mai faimoase pasaje din Gita, Krishna îi spune lui Arjuna:


Dacă ucigașul crede că ucide

Sau ucisul crede că a fost ucis,

Ambele sunt greșite.

Nu există nici ucigaș, nici ucis. (II.19)


Sufletul este nemuritor, spune Krishna, și deci moartea este doar o iluzie. Moartea înseamnă renunțarea la un corpul care nu mai funcționează, dar nu are nimic de-a face cu Sinele Superior al unui individ, Atmanul, care este nemuritor și, odată ce a părăsit corpul, se va întoarce la căminul său etern prin unirea cu Brahman. Trebuie să se elibereze de iluzie pentru a recunoaște adevărul că toate lucrurile observabile și neobservabile sunt de fapt Brahma – toți oamenii din armatele care se înfruntă pe câmpul de luptă sunt Brahma – toți oamenii țării – toți, pretutindeni – sunt Brahma. O persoană este liberă să urmărească acțiunea corectă în viață odată ce înțelege unitatea esențială a tuturor lucrurilor:


Când legăturile sunt rupte

inima [credinciosului] luminată

Bătăi în Brahman:

Fiecare acțiune a lui

Este închinarea lui Brahman:

Pot astfel de acte să aducă rău?

Brahman este ritualul,

Brahman este ofranda,

Brahman este cel care oferă

Spre focul care este Brahman.

Dacă un om îl vede pe Brahman

În fiecare acțiune,

Îl va găsi pe Brahman. (IV.2)


Această recunoaștere încurajează detașarea de consecințele aparente ale acțiunilor cuiva. Trebuie să-ți dai seama, spune Krishna, că angajarea sau refuzul de a se angaja într-un anumit curs, deoarece omul este concentrat pe rezultatul probabil, este acela de a fi orbit de iluzie care va face ca el să nu își îndeplinească datoria esențială în viață. Trebuie să se detașeze de consecințele acțiunii sale și să se concentreze asupra a ceea ce trebuie făcut, oricât de dureros aparent, pentru a juca rolul care i s-a dat în Ordinea Eternă a universului.


În cazul lui Arjuna, a refuza să lupte înseamnă a refuza să-și facă dharma, ceea ce înseamnă nu doar a se sustrage responsabilităților, ci și a nega adevărul naturii existenței. Bătălia trebuie dusă pentru că toate încercările de a rezolva conflictul pe cale pașnică au eșuat. Toți cei implicați au făcut alegeri care i-au adus la Kurukshetra la luptă, nu există nicio modalitate, în acest moment, ca Arjuna să poată face altceva decât să lupte, chiar dacă nu dorește. Odată ce Arjuna își dă seama de acest lucru, el este împăcat cu ceea ce trebuie să facă și începe bătălia.


Această situație dramatică, desigur, se aplică oricărei persoane aflate în aceeași situație care se confruntă cu dificultăți pe care ar prefera să le evite. Un om este mângâiat de Gita prin faptul că, dacă Arjuna putea să-și recunoască dharma și să-și ucidă prietenii, rudele și foștii profesori, atunci oricine s-ar putea confrunta în propria viață ar trebui să fie mult mai ușor de suportat.


Concluzie


Există multe alte aspecte ale Gita decât doar importanța dharmei. Discursurile lui Krishna de-a lungul celor 18 capitole ilustrează natura Iubirii Divine, cum ar trebui să răspundă un individ și cum este ordonat universul. La un moment dat, Krishna - care este un avatar al zeului Vishnu - se dezvăluie ca Brahman însuși, arătând astfel cum toți zeii hinduismului sunt, de asemenea, Brahman în forme variate. Krishna discută, de asemenea, despre așa-numitul sistem de caste (varnas) care permite fiecărui individ să-și îndeplinească dharma fără distragere. Cele patru varne sunt:


Brahmana varna – cea mai înaltă castă, profesori, preoți, intelectuali

Kshatriya varna – războinici, polițiști, protectori, gardieni

Vaishya varna – comercianți, fermieri, bancheri, funcționari

Shudra varna – cea mai de jos castă, servitori, muncitori, muncitori necalificați

Sub Shudra se află cei cunoscuți sub numele de Daliți, cei care există în afara sistemului de caste.


În Gita, varnele sunt explicate ca fiind deschise oricui. Oricine a cărui dharmă este să fie profesor ar trebui să fie profesor, indiferent de clasa socială în care s-a născut. Această viziune a fost transformată într-un sistem legalizat de Legile lui Manu (Manusmriti) scrise în secolul al II-lea î.e.n.


Accentul Gita pe devotament, cunoaștere și acțiune corectă în înțelegerea și apropierea de Dumnezeu ar părea să excludă un sistem legal de caste care se limitează la clasa socială a nașterii sale. Legile lui Manu, totuși, ocolesc această critică susținând că sistemul de caste este rânduit divin și face parte din Ordinul Universal. S-a născut într-o anumită castă din cauza karmei unei vieți trecute, care trebuie tratată în această viață, deoarece a fost neglijată înainte.


După cum s-a menționat, Gita a inspirat mișcările religioase care au ajuns să fie cunoscute sub numele de budism, jainism și sikhism, toate acestea - într-o măsură mai mare sau mai mică - subliniind importanța devotamentului față de un Dumnezeu personal, o putere superioară sau un bine mai mare ca fiind esențial pentru viziunea lor. De atunci, Gita a inspirat multe altele, în afară de celebra mișcare Hare Krishna din zilele noastre, prin compasiunea mesajului său de Iubire Universală, accent pe responsabilitatea personală față de sine și față de ceilalți și unitatea care stă la baza tuturor ființelor vii.


Diferențele pe care oamenii le afișează unii de alții – precum și tragedia aparentă a pierderii și a morții – sunt recunoscute ca iluzii, spune Gita, odată ce cineva a trecut de acceptarea aparenței la o înțelegere a realității așa cum este. În cele din urmă, toți fac parte din esența Universului și pot începe să lucreze spre această realizare doar recunoscând-o ca adevăr. Dintre textele hinduse, Gita este expresia cea mai deplină a acestui concept al mijloacelor de autoactualizare și eliberare care eliberează sufletul de iluziile care provoacă suferință și răsplătesc pe cineva cu pace în această viață și unirea cu Dumnezeu după moarte.

$¢$

 În Peru, o comunitate țese pături din lână de alpaca folosind coloranți naturali. În Chinchero, la 3.800 de metri altitudine, femeile din c...