***

 VIAȚA LUI SOFOCLE

Sofocle, al doilea în seria marilor poeţi tragici ai Atenei, a trăit între anii 496-406 î.e.n., ocupând astfel cu viaţa şi personalitatea lui tot acest secol memorabil. În fiinţa sa găsim o personificare a geniului atenian, în ceea ce acesta avea mai fecund, mai armonios, mai plin de euritmiile gândirii şi ale sensibilităţii. Dintre toţi scriitorii greci care au trăit în această epocă, el, Sofocle, este poate acela în care s-au reflectat cele mai multe trăsături şi ecouri ale hegemoniei ateniene.

A avut fericirea de a trăi în epoca de plenitudine a Atenei, cunoscând de aproape roadele glorioase ale conducerilor lui Pericle şi Cimon. N~a fost cruţat, însă, nici de dureri. Expediţia nefericită din Sicilia l-a obligat să ia parte la un început de declin al Atenei. Se apropia pe atunci de vârsta de şaizeci de ani şi se afla în plină putere de creaţie poetică. Nu este exclus ca presimţirea acestui declin să-l fi impresionat profund, întărindu-i acel sentiment, de care sunt pătrunse atâtea din operele sale, că fericirea umană e precară şi înşelătoare. Totuşi, de marea durere a fost cruţat; Sofocle a murit înainte de prăbuşirea finală a cetăţii pe care a iubit-o şi a preţuit-o ca puţini alţii.

Sofocle s-a născut la Colonos, o localitate modestă din apropierea Atenei. Se trăgea dintr-o familie înstărită. Tatăl, Sofilos, era armurier şi avea în serviciul său sclavi. N-a precupeţit nimic pentru ca fiul său să primească o instrucţiune bogată, multilaterală: muzică, gimnastică, literatură, filozofie. Prinsă pe un fond sufletesc bun, stăpânit în mod natural de simţirea valorilor naţionale, această pregătire serioasă nu va întârzia să dea roade.

Maturizându-se, Sofocle se va lega cu atât mai mult de viaţa cetăţii sale, ajungând să-şi conformeze un suflet pe măsura acesteia. Îl vom vedea pătruns de manifestările literare ale timpului, participând cu însufleţire la serbările publice, frecventând palestre, luând parte la concursuri gimnastice şi, deopotrivă, familiarizându-se cu poeţii ce exprimaseră mai sugestiv tradiţia naţională.

Mărturii contemporane ni-l înfăţişează, după lupta de la Salamina, gol, uns cu untdelemn, în plină splendoare a adolescenţei sale, conducând corul efebilor şi intonând pean-ul victoriei. Felul cum împletea în fiinţa lui vigoarea fizică cu inteligenţa îi atrăgea simpatia şi încrederea concetăţenilor săi, alcătuindu-i încă de timpuriu un început de popularitate. Această popularitate se va întări şi mai mult, atunci când tânărul Sofocle se va urca pe scenă, fie pentru a juca travestit în fată un rol feminin din Nausicaa, fie pentru a interpreta pe aedul Thamyris, celebrul chitarist despre ale cărui cântece se spunea că rivalizau cu acelea ale muzelor.

Ca fel de a fi, şi ca atitudine generală de viaţă, se asemăna mult cu Solon. Întocmai ca acesta, personifica spiritul atic prin echilibru şi seninătate profundă, nu ignorând sentimentul intim de îndoială, dar în orice caz fără a-i da proporţii de nelinişte sau de sfâşiere interioară. Iubea tradiţiile cetăţii, le simţea sufleteşte necesitatea; trecutul îi părea mai plin, mai armonios, mai bogat în conţinuturi morale, decât viitorul. Fondul său de simţire era un fond religios. Mai mult decât a se întreba asupra naturii lucrurilor, simţea nevoia să se bucure de priveliştile armoniei universale, să trăiască o încântare făcută din tot atâtea vecinătăţi poetice ca şi raţionale. Prin dragostea sa de trecut, s-a legat de legendele greceşti; însă, cu filozofia sa umană şi cu gustul său artistic, a ştiut să găsească în acestea partea lor nobilă, semnificativă, în stare să se adreseze atât unei ordini raţionale a gândirii cât şi aspiraţiilor poetice ale sufletului.

A început să se prezinte la concursurile dramatice la vârsta relativ tânără de douăzeci şi opt de ani. Învăţase meşteşugul tragediei de la Eschil, despre care se crede că era cu treizeci de ani mai vârstnic. În activitatea pe care o iniţia prin această prezentare, activitate pe care avea s-o continue cu consecvenţă timp de şase decenii, Sofocle va pune un mare şi profund devotament. Într-o epocă în care actualitatea şi splendoarea Atenei puteau să deschidă drum oricâtor ambiţii şi să asigure oricâte triumfuri, Sofocle a ales să-şi slujească patria prin arta sa. Cu toate că avea adversar pe Eschil, a luat premiul încă la primul concurs la care s-a prezentat. Se spune că judecătorii, neputând să se pronunţe între Eschil şi tânărul său rival, au lăsat ca decizia să fie luată de către Cimon şi generalii săi care reintrau în Atena, aducând cu ei rămăşiţele lui Teseu. De atunci, Sofocle a mai triumfat încă de douăzeci de ori la concursurile dramatice, situându-se întotdeauna în primul sau cel mult în al doilea loc.

A luat neîncetat parte la viata publică, fiind chemat adesea în demnităţi de răspundere ale cetăţii. În două rânduri a fost strateg; după dezastrul din Sicilia, în anul 413 î.e.n., a fost desemnat în colegiul celor şase magistraţi însărcinaţi să ia măsurile cerute de salvarea publică; a făcut parte dintr-un comitet restrâns, încredinţat cu modificarea constituţiei, demnitate din care de altminteri s-a retras, ca protest împotriva acelora care propuneau să se guverneze fără adunare cetăţenească. Trebuie subliniat că în toate aceste demnităţi publice, Sofocle n-a venit ca un doritor de situaţii, ci din devotament patriotic, ca bărbat de încredere la care ţara apela în momente grele de cumpănă.

Ca om, în intimitatea sa sufletească, viaţa lui Sofocle este tot atât de plină ca şi viaţa sa publică. A avut satisfacţii, dar nu i-au lipsit nici amărăciunile. Adeseori, inima lui de tată a fost tulburată de certuri urâte între fiii săi. El, personal, a suferit mult din cauza iubirii. Când, în anii săi de bătrânețe, s-a simţit eliberat de chemările şi tiraniile ei, a salutat faptul ca pe o izbăvire. Ecoul acestor frământări tăcute va răzbate adesea în concepţia asupra dramei şi în psihologia pe care o va atribui personajelor sale.

Şi în viaţa ca şi în opera sa, Sofocle a rămas credincios tradiţiei, fără a cădea însă în superstiţia acesteia. Spirit înzestrat cu înţelepciune şi măsură, Sofocle ştie să păstreze acel echilibru delicat prin care sufletul şi trupul reuşesc să trăiască în bună înţelegere. Aceasta i-a dat putinţa să-şi păstreze integritatea mintală până în ultima clipă a vieţii. O anecdotă pretinde că, tradus în faţa judecăţii de către fiul său, care îi cerea punerea sub interdiție, Sofocle s-a apărat singur, recitând judecătorilor pasaje din opera sa compusă recent, Edip la Colonos. Ce dovadă mai bună ca aceasta că se afla încă în plinătatea puterilor sale intelectuale?

Sofocle s-a stins în vârstă de nouăzeci de ani, lăsând în lumea greacă impresia unui om fericit. După moarte, numele şi mormântul său au devenit obiecte de cult. Pe sanctuarul ridicat în onoarea sa, atenienii aduceau jertfe anuale, întocmai ca pe sanctuarul unui erou. Se spune că pe mormânt i s-ar fi sculptat o sirenă, drept simbol al puterii de încântare cuprinsă în poezia sa.

sursa: 

Ion Zamfirescu, Istoria universală a teatrului, Editura de stat pentr u literatură și artă, 1958