***

 Vintilă Russu Șirianu

Sunt oameni de cultură, prea puțin cunoscuți de marea masă a cititorilor, care au scris pagini memorabile, rămase rătăcite prin publicațiile vremii. 

Un astfel de om a fost și cel a cărui scriere emoționantă, despre o imensă personalitate a culturii noastre, împletită cu tragica poveste de iubire a autorului cu fiica savantului Nicolae Iorga, o voi prezenta astăzi. 

Este vorba despre Vintilă Russu Șirianu, a cărui bunică a fost sora mai mare a lui Ioan Slavici.

Dramaturg, scriitor și publicist român, Vintilă Russu Șirianu s-a născut în anul 1897, la Arad, și a decedat în 1973, la București. A fost secretarul lui Nicolae Iorga la "Liga Culturală".

Vintilă Russu Șirianu

Amintiri despre Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al secolului XX.

"Două au fost acele crâncene nopți pe care le-am trăit lîngă Nicolae Iorga. Amîndouă sub furtună răscolitoare, la sfîrșit de noiembrie. Și la un răstimp de trei decenii. Acum, evocîndu-le, le retrăiesc cu acuitate, la alt răstimp de trei decenii. Noaptea, în care am stat încremenit lîngă trupul său împietrit de gheața morții, a trecut în domeniul Istoriei noastre sociale. Dar ceea ce s-a întâmplat în cealaltă noapte de suferință se leagă de cel mai intim colț al inimii lui Nicolae Iorga. M-am întrebat dacă îmi este permis să vorbesc, cu glas tare, despre acele ore în care inima mea de modest licean a sângerat laolaltă, unită în aceeași durere cu a uriașului cărturar. Cui aș putea să-i cer îngăduința, decât numai lui, celui care plutește, fără sfârșit, pe apele tainice ale Styxului? Mă înclin dar, cu evlavios respect, în fața giganticei urme, cu credința că el va ierta cucernica mea destăinuire. 

În ultima săptămână a lui noiembrie, din întunecatul an 1940, mă aflam sub Bucegi, în vila vechiului meu prieten Cezar Petrescu. Scriam, în colaborare, o piesă pentru Teatrul Național. Însoțiți de profesorul Munteanu Rîmnic (devotat amic al lui Iorga) făcusem, eu și Cezar, o vizită la Sinaia, unde Iorga și o bună parte din familia sa se aflau într-un fel de adăpost, mai în afară de furnicarul bucureștean al echipelor de ucigași, fiindcă se știa că profesorul figura pe lista neagră a Gărzii de Fier. Firește, principala preocupare în conversație era rugămintea: "atenție, prudență". Îl cunoșteam atît de bine, încă din copilărie, încît în clipa cînd urechea mea a surprins în vorba profesorului o accentuare a celebrului r, am știut că se enervează. Îi scapără ochii imenși sub lumina vie a unui lampadar galben, și vibrează puternic glasul lui arzător:

-- Darrr trebuie să înțelegeți că dăscăleala asta necontenită devine sâcâitoare! Suntem în Țara RRomânească, nu? Nu-i de crezut. Este cu neputință ca un român să ridice arma asupra mea! Cu neputință!

Dar a fost cu putință! Peste două zile lucram cu Cezar, la piesă. Se pornise o viscolire strașnică. Trepidau persienele de la fereastră, vîntul vîjîia pe acoperiș... În biroul lui Cezar era cald, plăcut. Și... (e atât de stranie coincidența, încît parcă mă jenez s-o notez) în momentul în care scriam replica aceasta, a unui personaj din piesă:

-- Vin de la Galați, fraților. Și-acolo orașul fierbe. Am asistat la un miting formidabil. A vorbit Iorga... Colosal!

Tocmai atunci se aude un claxon puternic, țiue lung soneria. Alergăm pe scări, deschidem. Jacques Paleologu, prieten ieșean de-al lui Cezar, năvălește în antret. Strigă:

-- Măi, l-or ucis pe Iorga! Ne-a strîns în cătușe. Mi s-a strepezit toată ființa. Mă surprind strigând (ca Iorga alaltăieri):

-- Nu-i cu putință!...

Paleologu:

-- Veniți să vedeți! Încă n-au sosit autoritățile, zace, în șanț. Am trecut întâmplător pe-acolo. 

Jeepul puternic aleargă cît poate prin lapoviță și vînt turbat. Țiue prin pânzele mașinii. Ne oprim la liziera pădurii Strejnic. Sărim. Unul din faruri luminează puternic. Două siluete. Jandarmii care așteaptă autoritățile. Între ei, într-o poziție de un grotesc îngrozitor, un trup de om. Am înlemnit. Cu trupul. Dar ființa mea lăuntrică trepida toată, clocotea, arcuită într-o năprasnică încleștare. De groază, de furie, de neputincioasă revoltă. De sfîșietoare durere... De rușine! M-am descleștat din înlemnire, am șoptit:

-- Nu mai pot să văd!... Să fugim! Am sărit în mașină. În noaptea foarte tîrzie, în odaia lui Cezar, am stat în întuneric, fără somn, cu viața oprită în mine, cum oprești un vehicul cu frîna. M-am pomenit șoptind:

-- Nu, nu! Nu se poate. E cu neputință!... Și deodată mi-a răspuns, cu un prea puternic înspăimântător ecou:

-- E cu putință!... Glasul lui. Vocea lui Iorga. Dar nu era cea de alaltăieri. Alta. Cea de atunci... Din altă noapte viscolită. Racheta memoriei, cu o viteză mai mare decât cea cosmică, m-a proiectat în noaptea de douăzeci și șapte noiembrie 1912. Aproape incredibil, tot douăzeci și șapte noiembrie. Și noaptea de azi, cînd scriu aceste rânduri, tot douăzeci și șapte noiembrie! Iat-o! Anul 1909 a fost (pentru mine) an zăbranic. Viața lovea, întîia oară, crunt, în făptura mea de copil. Moartea neașteptată, dramatică, a tatălui meu, pe care îl iubeam cu șapte inimi. Publicistul luptător Ion Russu-Șirianu de la Arad murea, departe de casă, la București, în urma unui dur tratament, în închisoarea politică de la Szeghedin, a oligarhiei austro-ungare. Nicolae Iorga îl aprecia îndeosebi. Rămâneau o văduvă și un orfan de 12 ani, pur și simplu pe drumuri. A venit profesorul Nicolae Iorga și ne-a luat sub ocrotirea lui. Vara lui 1911 a fost frumoasă. Călcam întîia oară în "Casa Iorga" de la Văleni. Călătorisem chiar cu Iorga. Trăsura ne-a oprit în poarta românească. Am întrat în grădina mare, sprijinită și pe o curte mare. Casa, în stil românesc pur, ne privea ospitalier. Vin spre noi doi băiețași, Mircea și Valentin. 

--Dar unde-i Titița? întreabă profesorul. Ochiul lui, care vede totul, nu așteaptă răspuns. A zărit-o departe, pe o bancă, cu o carte zi mînă, printre flori. O strigă. Se desprinde dintre flori. Lunecă încet spre noi, în aurul limpede al soarelui.(De ce am tresărit?)

Tatăl a făcut un pas spre ea, fata doi, repezi, spre el. S-au îmbrățișat. Ca să-ți dai seama de adîncul iubirii dintre Iorga și fiica sa, era de-ajuns să-i vezi privindu-se. Nu erau priviri, ci un val fierbinte, de la unul la altul. 

-- Copii, spune Iorga, vă aduc un prieten. 

Iat-o, deodată în fața mea, cu mîna întinsă. Rămîn fără suflare. E o ființă? Nu, un mac evadat din câmpiile fierbinți ale verii. Poartă o rochie roșie, ușoară. Părul lucește violent, pană de corb. Obrajii de camee poartă, greu, imenșii ochi căprui, arzători, ai tatălui. Mîna ei întinsă a căzut. A mea nu s-a mișcat. Am rămas fără putere. Stăm, ochi în ochi, nemișcați. Parcâ o durere mă străpunge. Am aflat, la 14 ani, adevărul inimilor fulgerate. Ea, la 13 ani. Din acea clipă a început pentru noi cel mai pur, cel mai calcinant roman de dragoste adolescentină... Moștenise de la tatăl ei excepționala agerime a minții. Mi-a trebuit mult să mă obișnuiesc cu spiritul ei stupefiant. Eu - chipurile pedagog - voisem să-i recomand lecturi din Edmondo de Amicis, Selma Lagerlof. A zîmbit cu grațioasă ironie. Citise tot Shakespeare, pe Eminescu îl știa pe de rost, Goethe și Byron îi erau prieteni. Studia astronomia. (avea 13 ani). Știa bine germana, din casă. Învățase, singură, italiana. Pentru perfecționarea la franceză, primise s-o ajut eu. Revărsarea întregii noastre ființe, una spre alta, fusese atît de violentă, de definitivă, încît nu a mai rămas loc pentru mărturisiri de iubire. Făcusem trei lecții la franceză. La mai puțin de o săptămână, făceam întîia noastră plimbare singuri, pe înserat, la mal de Teleajen. Cădeau, în ape, primele stele, palide. Titița susținea - și nu admitea opuneri - că cea mai frumoasă poezie din toate literaturile este a lui Eminescu: Somnoroase păsărele. Mergeam la braț, legănați. Cu vocea ei de alto recitase: "Fie-ți îngerii aproape/ Somnul dulce". Niciodată n-am mai auzit astfel de muzică. M-am oprit. Am privit-o fără cuvânt. Titița m-a privit cu surîs ușor, s-a ridicat, mi-a întins buzele. Petale fierbinți de trandafiri roșu. Cum poate fi pe lume atîta puritate în clocotitoare pasiune? Îi spun odată: "Titița, tu ești prea frumoasă pentru mine". Ea îmi dă un bobîrnac și zice: "ești un bărbat prost."

 Nu știa să înoate. Eram,un grup mare de copii, la cotul Teleajenului, unde apa e adîncă. Eu, campion de înot, sînt un fel monitor. Deodată, un strigăt: "Se îneacă Titița"! Săr, nebun: dumneaei înghite apă, la adînc, cu mîinile spre cer. O pescuiesc. O cert rău. "Ți-am spus să bagi de seamă, să nu te lași dusă spre adînc!" E arămie și dulce pe brațele mele. Spune: "Da, am vrut să mă las la adînc. .." "Ca să mă iei în brațe, prostule!"

Răcise. Avea febră. Trec în odaia ei, pe furiș, îngrijorat. 

-- Cum te simți? Privirea de diamant negru. Spune: "Deschide fereastra să intre cerul. Vreau să-l simt pe frunte..."(avea 13 ani). Ne era atât de dor să fim mereu împreună, încît am ajuns la o faptă de mare îndrăzneală. Seara, tîrziu, am venit sub fereastra odăi copiilor. Stăteam de vorbă ținându-ne de mîini. Titița spune grav: "Eu cred că Julieta, dacă nu murea de otravă, tot tînără ar fi murit". "De ce?" zic eu mirat. "Ar fi murit arsă de iubire..." 

A zburat vacanța. Am ars în noi, de dor, zece luni chinuitoare. A venit vacanța lui 1912. În primul moment de izolare, ne-am aruncat nebunește unul spre altul. Se făcuse și mai frumoasă.

"Vreau să ne căsătorim repede, repede..."

Ce tragică, îngrozitoare presimțire va fi fost în cuvintele sale?

Fulgerul negru s-a abătut spre finele lui noiembrie. Un curier, la mama, din partea doamnei Catinca Iorga. Titița grav bolnavă. O roagă pe mama să vină s-o ajute. Mama pleacă imediat. Eu rămân, rupt în două, ca un copac rănit. 

Calc pe jăratec. Umblu toată ziua pe la margini de oraș seara mă întorc acasă și aștept vești. A treia zi, un telefon, prin "Neamul Românesc ". Din partea mamei. Să vin îndată. Titița mă cheamă (mama a fost singura noastră confidentă).

Titița suferă de teribila angină "Vincent". Au izolat-o la Mînăstirea Suzana. Mama ei, dna Catinca, mama mea și o călugăriță se schimbă, zi și noapte, la căpătâiul bolnavei. Urcăm într-un brec deschis spre Suzana. Burniță amestecată cu ace de fulgi ghețoși ne crapă obrajii. Nimeni nu vorbește, Iorga a îmbătrânit cu cîțiva ani. Brazdele de pe frunte s-au adîncit. Cu sprâncenele strînse și buza tremurîndă, privește în zarea de plumb. Cînd ajungem e întuneric și un frig dușmănos. Iorga sare din trăsură, se repede spre chilia unde zace Titița. Dna Catinca se ridică ușor, face semn de tăcere. Doctorul Pîrvu se apropie. Capul de ceară al Titiței stă înclinat pe pernă. Bolnava doarme. 

-- Semn bun, șoptește doctorul. Puțin liniștiți, trecem în sufragerie. Un ceai fierbinte, o dezmorțire la sobă. Stăm așa de veghe, la căpătâiul propriului nostru suflet, greu bolnav. Într-un tîrziu se-arăta o maică:

-- Veniți, vă rog, dorește să vă vadă... Intrăm a doua oară. Chipurile tuturor vorbesc a rău. "Doamne, dă-mi puteri!" zic. Îmi înfig unghiile în palme pînă la sînge. Pe imensa privire a lui Iorga joacă două fire de păianjen. A întins mîna. A pus mîna, delicat, pe fruntea bolnavei. Dar n-a putut s-o țină. Atât de tare îi tremura. 

-- Ai să te face bine, fetițo dragă... Ți-am adus cărți noi. Dar glasul lui cu timbru sonor unde e? E stins. Bolnava șoptește greu, greu, abia se aude: Mulțumesc, tată! Iorga se întoarce, înecat. Titița mă cheamă din ochi. Mă apropii, cu genunchii frînți. Mi-a pus mîna pe braț. Vrea să mă strîngă, dar nu-i decât un fulg pe brațul meu. Mă aplec. Un murmur îmi picură în ureche. 

-- Dragă.... dragă... scapă-mă! Dacă mor, ia-mi sufletul să doarmă în inima ta..." Unde sînt? A fost cea din urmă suflare a acelui înger pasionat. Peste câteva clipe s-a stins. În fața cruntei realități, Iorga ridică brațele în sus și strigă:

-- Nu! Nu se poate! E cu neputință. .. E vocea lui, cea teribilă. Sună sfîșierea în ea. Deschide ușa, se repede în noaptea unde vîntul urlă și țipă ca o cucuvea. Alerg după el.

-- Domnule profesor! Domnule profesor... A luat-o spre pădure, fără haină. Frigul este foarte puternic, viscolul îți intră în oase.

-- Domnule profesor! S-a oprit, abia acum realizează că e cineva cu el. Mă zgâlțâie de haină, țipă: "Care Dumnezeu poate îngădui să moară o astfel de făptură. Titița! Titița! O strigă, halucinat. Simt nevoia să mă destăinuiesc în clipa aceea supremă.

-- Domnule profesor, știți... eu... Titița. Mi se îneacă glasul. Iorga pare o clipă altul. Cată la mine. Spune blînd: 

-- Știu... Știu. ..

-De la ea. Mă ia cu stînga după gît, mă strînge la piept. 

-- Stai așa! Poate aud cum bate, în tine, inima ei. (prima și ultima oară cînd Iorga mi-a spus tu)

Deasupra pădurii, toamna disperată și iarna sălbatică s-au încăierat. Vîjie și urlă totul. Bate acum ninsoare cu gheață. Cît am umblat astfel? Nu știu. Brusc, Iorga ridică brațele spre cer și clamează:

-- Nu! Nu! Nu e cu putință! Trăiește! 

Pare un orb care pipăie calea cu brațele. Așa, cu părul și barba răscolite de vîntul turbat, în această noapte cumplită, e un rege Lear. Și-a pierdut copiii, și-a pierdut Regatul. A pierdut credința în Dumnezeu."

Vintilă Russu Șirianu