$$$

 ANTIDEPRESIVELE DAU DEPENDENȚĂ?

Depresia este o afecțiune complexă ce necesită adesea tratament medicamentos. Antidepresivele sunt medicamente utilizate pentru a gestiona simptomele depresiei, ajutând la restabilirea echilibrului chimic al creierului. Însă, una dintre preocupările frecvente ale pacienților este dependența. Mulți se întreabă dacă antidepresivele creează dependență și cum se manifestă sevrajul la întreruperea tratamentului. În realitate, antidepresivele nu provoacă dependență în sensul clasic al termenului, adică nu produc o nevoie compulsivă de a le consuma, așa cum se întâmplă în cazul drogurilor. Cu toate acestea, întreruperea bruscă poate duce la apariția unor simptome neplăcute, care sunt adesea confundate cu dependența. Acest articol explorează în detaliu adevărul despre dependența de antidepresive și ce simptome apar la întreruperea tratamentului. Vei afla cum funcționează aceste medicamente, care sunt simptomele la intreruperea bruscă, cum să întrerupi corect tratamentul și ce alternative există pentru a gestiona depresia fără medicamente.

Citește tot articolul accesând:

https://www.psy-med.ro/antidepresivele-dau-dependenta

$$$

 DEMENȚA - FACTORI DE RISC ȘI PROTECTIVI

FACTORI DE RISC 

1. vârsta înaintată;

2. nivelul de educație scăzut, analfabetismul;

3. inactivitatea fizică;

4. izolarea socială;

5. poluarea aerului, în special dioxidul de azot şi particulele fine de evacuare a traficului şi arderea lemnului;

6. fumatul;

7. consumul excesiv de alcool (peste 21 de uniăți pe săptămână);

8. deficiențele de auz au fost asociate cu reducerea în volum a lobului temporal, a hipocampului şi a cortexului entorhinal;

9. traumatismele craniene;

10. factori vasculari;

11. hipertensiunea arterială (ideal sub 130 mmHg);

12. insuficiența cardiacă cogestivă;

13. fibrilația atrială;

14. colesterol crescut;

15. diabet zaharat;

16. obezitatea;

17. depresia;

18. tulburări de somn;

19. medicamente anticolinergice (amitriptilina);

20. medicamente administrate în boala Parkinson.

 

FACTORI PROTECTIVI 

1. fiecare an suplimentar de educație scade riscul de dementă;

2. dieta meditaraneană (cereale integrale, legume și fructe proaspete, grăsimi sănătoase din ulei de măsline presat la rece și din peste, lapte și derivate ale acestuia);

3. activitatea fizică;

4. socializarea;

5. stoparea fumatului;

6. consum mic sau moderat (nu mai mult de 21 de unități pe saptamană);

7. utilizarea aparatelor auditive la cei cu hipoacuzie;

8. vitamina E, acidul folic, vitamina B6 și vitamina B12 (beneficii reduse).

 

Un studiu pe 196000 de subiecți a arătat că la cei cu un risc genetic de a dezvolta demență o viață centrată pe activitate fizică regulată, dietă sănătoasă, fără fumat şi consum redus de alcool a scăzut semnificativ dezvoltarea demenței.

https://www.psy-med.ro/dementa--factori-de-risc-si-protectivi

 

Sursa :

 Robert Boland, Marcia Verduin, KAPLAN & SADOCK’S COMPREHENSIVE TEXT BOOK OF PSYCHIATRY, Wolters Kluwer Health, 2024.

$$$

 "-- Iartă-mă... ♥️🥹

Iartă-mă că mă plâng că am obosit.

Iartă-mă că vreau să adormi ca să te simți relaxat.

Iartă-mă că mă simt " ușurat" în momentele când am timp liber.

Iartă-mă că mă enervez când nu mă lași să fac nimic doar pentru că vrei să fii cu mine.

Iartă-mă că uneori nu sunt bine.

Iartă-mă că îmi place să nu te am sub responsabilitatea mea pentru o vreme.

Iartă-mă când mă enervez că te trezești și vreau să mai dorm.

Iartă-mă pentru nopțile în care plâng pentru că simt că nu-ți dau tot ce am mai bun.

Iartă-mă când nici cu mine nu pot.

Promit că în fiecare zi încerc din răsputeri să fiu întreg pentru tine. Nu există dragoste mai mare decât a mea pentru tine fata mea, tu ești rațiunea mea de a exista; scopul meu va fi mereu să te protejez, să am grijă de tine, să-ți ofer tot ce e mai bun ca să crești mare cu valori și să fii un om mare.

Iartă-mă că nu sunt perfect, iartă-mă pentru astea și încă atât.

Mami te iubește și și și-ar da viața pentru a ta."

$$$

 Ciclurile de 7 ani ale vieții omului

"De la 0 la 7 ani:

Există o legătură puternică cu mama. Cunoașterea lumii are loc pe orizontală. Se creează simțurile. Mirosul mamei, laptele, vocea, căldura şi săruturile ei sunt primele senzații. Această perioadă se sfârșește de regulă, prin ieșirea din cochilia protectoare a mamei şi cunoașterea lumii exterioare.

De la 7 la 14 ani:

Se creează o legătură puternică cu tata. Cunoașterea lumii are loc pe verticală. Se formează personalitatea. Tatăl devine cel mai fidel aliat pentru cunoașterea lumii din afara celulei familiei. Copilul o iubește pe mama, însă pe tata îl adoră.

De la 14 la 21 de ani:

Se începe revolta împotriva societății. Are loc cunoașterea materiei. Se formează intelectul. Începe criza adolescentină. Apare dorința de a schimba lumea şi de a distruge structurile existente. Adolescentul atacă celula familiei şi societatea în general. Este pasionat de tot ce exprimă revolta: muzica tare, relațiile romantice, tendința spre independenţă, evadarea, legăturile cu grupurile sociale marginale, valorile anarhiste, negarea sistematică a vechilor valori. Perioada se încheie prin părăsirea celulei familiei.

De la 21 la 28 de ani:

Are loc integrarea în societate. Stabilizarea după revoltă. Suferind eşec în dorinţa de a schimba lumea, omul se integrează, dorind iniţial să fie mai bun decât predecesorii săi. Omul caută un loc de muncă mai bun decât al părinților. Caută un loc mai bun pentru viaţă. Are loc încercarea de a crea o familie mai fericită decât cea a părinților. Alegerea partenerului şi crearea căminului familial. Crearea propriei celule. Perioada se încheie de regulă cu căsătorie. Din acest moment, omul şi-a îndeplinit misiunea şi a finisat legătura cu prima celulă protectoare – familia.

De la 28 la 35 de ani:

Crearea căminului familial. După căsătorie, locuință, mașină apar copiii. Se acumulează valori în interiorul celulei. Însă dacă primele 4 cicluri nu au trecut cu succes, căminul se distruge. Dacă relaţiile cu mama nu au fost cum trebuie, ea va fi o povară pentru ginere/noră. Dacă relația cu tata a eșuat, el se va implica în treburile interne ale tinerei familii, provocând conflicte. Dacă revolta împotriva societății nu a fost trăită, există riscul conflictelor la locul de muncă. 35 de ani – vârsta la care un cocon prost copt deseori explodează. Atunci se întâmplă divorțurile, concediere de la serviciu, depresie etc.

De la 35 la 42 de ani:

Totul se începe de la zero. După criză, omul îmbogățit de experiențe şi greșeli îşi reconstruiește a doua celulă. Este perioada când în viaţa persoanelor divorțate apar iubite/iubiți noi. Ei încearcă să perceapă ceea ce așteaptă deja – nu de la căsătorie, ci de la sexul opus. Relația cu societatea, de asemenea, trebuie reevaluată. Locul de muncă deja este ales după criteriul cât este de interesant şi cât de mult timp liber oferă. După distrugerea primei celule omul întotdeauna simte necesitatea cât mai repede să-şi creeze a doua celulă. Căsătorie nouă, muncă nouă, relație nouă. Dacă omul a scăpat de elementele parazitare din trecut, el va construi o celulă mai bună. Dacă nu şi-a înțeles greșelile, atunci va creea o celulă asemănătoare şi va ajunge la aceleași eșecuri.

De la 42 la 49 de ani:

Se începe cucerirea societății. Imediat ce a doua celulă îmbunătățită a fost creeată, omul începe să simtă plinătatea vieții în căsnicie, în relaţia cu copiii, la serviciu etc. Această victorie generează două tipuri noi de comportament.Dacă omul pune accent pe bunăstarea materială, atunci apar mai mulți bani, mai mult confort, mai multă putere. Dacă, însă, accentul se pune pe latura sufletească, atunci se începe făurirea autentică a personalității. Această perioada se sfârșește printr-o criză de autoidentificare şi întrebări existențiale: de ce sunt aici, de ce exist, ce trebuie să fac pentru ca viaţa să fie plină de sens, în afara bunurilor materiale?

De la 49 la 56 de ani:

Revoluția spirituală. Dacă omul a reușit să-şi creeze sau să-şi reconstruiască celula sa şi s-a realizat în familie, pe plan profesional, el desigur are dorința să caute înțelepciune. Dacă se face cu dedicație şi sinceritate, această căutare nu va avea limite şi va continua până la sfârșitul vieții."

Fragment din cartea lui Bernard Werber "imperiul îngerilor"

***

 Proverbe din diferite țări:

„Cine zdruncină casa aproapelui, va avea propria sa casă zdruncinată”. (proverb elvețian)

„Dacă nu știi să zâmbești, nu deschide un magazin. (proverb chinezesc)

„Aspectul plăcut este cea mai puternică recomandare”. (proverb englezesc)

„ Să faci fapte bune pentru ingrați, este ca și cum ai turna parfum în mare. (proverb polonez)

„Pentru a cunoaște progresul unei națiuni, uită-te la femeile ei.” (proverb francez)

„De multe ori vedem lucrurile diferit pentru că citim doar titlul”. (Proverb american)

„Greșelile altora sunt întotdeauna mai clare decât ale noastre.” (proverb rusesc)

„Mulțumirea este jumătate din fericire. (proverb italian)

„Fiecare om își creează propriul destin. (proverb englezesc)

„Împodobește-ți mintea cu cunoștințe, nu trupul cu bijuterii. (proverb chinezesc)

„Dragostea care depinde de cadouri întotdeauna este flămândă.” (proverb englezesc)

„Feriți-vă de femeia care vorbește despre virtuțile ei și de bărbatul care vorbește despre onestitatea lui.” (proverb francez)

„Iubește-ți soția și ai încredere în mama ta” (proverb irlandez).

„Fă din fiul tău un prinț timp de cinci ani, un sclav timp de zece ani și un prieten după aceea. (proverb indian)

„ Să te naști om este ușor; să fii om este dificil”. (proverb rusesc)

„Familia m-a învățat să vorbesc, iar oamenii m-au învățat să tac. (proverb cehoslovac)

„Cel care privește oamenii cu cunoaștere îi urăște; cel care îi privește cu realitate îi iartă.” (proverb italian)

„Furia este un vânt puternic care stinge lampa rațiunii.” (Proverb american)

„Cei care dau nu ar trebui să vorbească despre datul lor; cei care primesc, da”. (proverb portughez)

„Un copac mare dă mai multă umbră, dar mai puține fructe.” (proverb italian)

„Pune-ți grijile într-un buzunar rupt". (proverb chinezesc)

***

 MATEI CORVIN A FOST RUMÎN, ȘI REGE AL UNGARIEI

Istoria Ungariei îl consideră maghiar, dar iată argumente imbatabile în sprijinul acestui mare adevăr, Matei Corvin era rumîn:

1. Cel mai mare rege al Ungariei, rumînul Matei Corvin, s'a născut la Cluj și a copilărit la Timișoara.

2. Matei Corvin era rumîn chiar dacă a ocupat tronul altui regat. Așa erau acele vremuri. Iliescu sau Ceaușescu nu sînt considerați rumîni? 

Știți cîți rumîni își denigrează țara sau au abandonat'o definitiv? 

Nu sînt ei tot rumîni?

3. Știți cîți rumîni au trecut la catolicism după 1054? 

Toți din vestul rumînității din Panonia, dar chiar și din Ardeal. De acum 2-3 secole mulți au renunțat și la limba rumînă, iar azi sînt așa-zișii maghiari.

4. Ungaria nu era o țară maghiară pe vremea lui Matei Corvin. Era un regat apostolic, catolic și latin. Și azi foarte mulți rumîni sînt și catolici.

5. Maghiarii nu l'au acceptat, de aceea l'au ucis cu plumb. Maghiarii au complotat împotriva familiei Corvinilor, iar după ce au rămas fără urmași au înlocuit'o imediat cu o altă familie nobiliară.

Matei Corvin a domnit 32 de ani (între 1458 și 1490) ca rege al Ungariei și domnia sa a fost cea mai strălucită din istoria regatului apostolic (papal) Ungaria. 

Matei Corvin, născut Matei de Hunedoara, cunoscut și ca Matei Corvin, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin, (n. 23 februarie 1443, la Cluj-Napoca, d. 6 aprilie 1490, la Viena) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

Matei s'a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Ioan (Iancu) de Hunedoara în casa Stefan Kolb. 

Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost renumit conducător militar, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsînd fiului său un regat sigur și stabil. 

Mama lui Matei a fost Erzsebet Szilagyi (Elisabeta Sălăjan), dintr'o familie de nobili maghiarizați cu foarte mare influență, fiica căpitanului Laszlo Szilagyi de Horogszeg (Ladislau) al cetății de la Bradics și sora lui Mihai Szilagyi, voievod transilvănean și regent ungar.

A primit la botez numele de Matei ca născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Apostolul Matei (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). 

Din cauza frecvenței reduse a numelui Matia în spațiul rumînesc transilvănean, prenumele regelui a fost și este pronunțat de rumîni, Matei. 

Aceasta poate fi și o urmare a asemănării numelui apostolului Matia, cu cel al evanghelistului Matei (sărbătorit la 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv la 16 noiembrie în cel creștin ortodox). 

Mai mult, în Moldova s'a încetățenit numele Mateiaș, de la numele maghiar al regelui, Matyas (Mattia). 

De aici, istoricii din Muntenia l'au preluat ca Matei, considerînd numele Mateiaș ca fiind un diminutiv. 

Însă numele corect, care rezultă din documente, este Matia / Mattia / Mathias. 

Epitetul Corvinus provine de la stema familiei, (vezi poza) ce conținea un corb (corvus în latină).

După moartea lui Iancu de Hunedoara, oligarhia maghiară a pus din nou mîna pe putere.

''Tînărul rege'' (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal, însă adevărații conducători erau familiile maghiare Garai, Ujlaki și Cillei. 

Grija lor a fost să combată influența familiei Hunyadi. Astfel l'au convins pe tînărul rege Ladislau, să ordone uciderea (prin decapitare) a lui Laszlo (Ladislau Corvin), fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara. 

Fiul cel mic al lui Iancu, Matei încă un copil, a fost și el, datorită intrigilor, curînd aruncat în închisoare. 

Apoi a început războiul civil. 

Adolescentul rege a fugit în Boemia, luînd pe Matei de Hunedoara cu el. 

Elisabeta Szilagyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, a organizat armatele fidele soțului său și a reușit să pună capăt războiului civil, învingînd armatele marii nobilimi. 

Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu cei mai mulți dintre cei ce îl determinaseră să'l omoare pe Ladislau de Hunedoara. 

Dieta Națională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. 

În prezența și sub presiunea armatelor lui Corvin, cantonate pe Dunărea înghețată, a fost ales rege Matei, în vîrstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumparat și adus de la Praga.

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei și domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei. 

Aristocrația de rang înalt însă nu s'a împăcat cu prezența lui pe tronul Ungariei și a uneltit pentru a'l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reușit să'și pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soția regelui. 

Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matei otrăvindu'l cu plumb; astfel regele Matei Corvin a murit încet, de saturnism, înainte să ajungă la vîrsta de 50 de ani.

Matei a fost instruit în italiană. 

Descoperind realizările Renașterii, a început să promoveze influențele culturale italiene în Ungaria. 

Buda, Esztergom, Szekesfehervar și Visegrad au fost printre orașele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică și educație, precum și a unui nou sistem juridic sub domnia lui Matei Corvin. 

S'a dovedit a fi un generos mecena al artiștilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) și Europa de Vest, care s'au strâns la curtea sa. 

Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecție europeană de cronici istorice și lucrări filosofice și științifice din secolul al XV-lea, numărînd peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorînd mai mult de 1.000 florini de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg (''Armata neagră'').

Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei pînă în Dalmația, iar la est din Polonia, – excluzînd Moldova și Țara Rumînească - pînă în Bulgaria de astăzi). 

Matei Corvin a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) și Austria Inferioară (1477/1485-1491). 

Era poliglot, vorbea limba rumînă, italiana, croata, latina, maghiara, și mai tîrziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave. 

Regele Matei este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cîntece populare, ca un conducător foarte înțelept și drept.

Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepeș), cînd acesta, urmărit de armata otomană, i'a cerut ajutorul. 

Dar tot Matei l'a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. 

Ulterior, după ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l'a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrînt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgîndu'se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matei a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.

În deceniul nașterii lui Matei Corvin, anul 1440, otomanii presau puternic asupra Transilvaniei. 

După ce cuceriseră o mare parte a Serbiei, următoarea lor țintă era Transilvania. 

În anul 1441, otomanii au lansat o puternică ofensivă asupra Valahiei, patria Corvinilor. 

În anul următor ei atacă Transilvania ajungînd la Sibiu, în martie 1442. 

Avansul lor părea imposibil de oprit, dar Iancu de Hunedoara îi învinge la Alba Iulia. 

În pofida acestei înfrîngeri, otomanii lansează o nouă invazie asupra Transilvaniei în august 1442. 

Cîteva luni înaintea nașterii lui Matei Corvin, tatăl său repurtează o victorie zdrobitoare asupra turcilor și eliberează Transilvania de otomani pentru întreaga durată a copilăriei lui Matei Corvin.

Iancu de Hunedoara era la curent cu marile schimbări culturale care aveau loc în Italia. 

Se căsătorește în anul 1430 cu Elisabeta Szilagy de Horogszeg iar în anul 1433 i se naște primul fiu, botezat Laszlo și tot în această perioadă se asociază cu regele Sigismund în lupta sa contra cehilor husiți, care îl împiedecau să intre pe catolicul rege în Praga. 

Toate aceste nume maghiare nu înseamnă nimic. 

Mulți rumîni renunțînd benevol la numele rumînești pentru privilegii și o poziție mai bună în regatul papal al Ungariei.

Castelele văzute de Huniade în călătoriile sale cu Sigismund l‘au inspirat pe Iancu să‘și remodeleze castelul său de la Hunedoara. 

Tot acum adoptă ca blazon pasărea pe care o vedem sculptată deasupra intrării principale a castelului de la Hunedoara: corbul (corvus) de unde provine numele medieval de Corvinus.

În acel castel și‘a petrecut Matei Corvin copilăria. 

El nu s‘a simțit mulțumit în societatea maghiarilor și a căutat mereu compania străinilor, căsătorindu‘se mai întîi cu o cehă și apoi cu o italiancă. 

Curtea sa regală era plină cu italieni, germani și polonezi. 

În armata sa erau rumîni, nemți și cehi, iar arhiepiscopii numiți de Matei au fost: un croat, apoi un german și al treilea, un italian. 

Nu se știe cu precizie care era limba lui favorită. 

Cum soția lui italiancă Beatrice nu stăpînea limba maghiară, cuplul regal conversa în italiană, iar limba de circulație internațională era latina clasică.

Italianul Bonfini, în cartea sa ''Rerum Ungaricarum'', unde descrie viața la curtea lui Matei Corvin, nota: ''monarhul cunoștea multe limbi străine. 

Pe lîngă turcă și greacă el era fluent în multe din limbile Europei. (pag. 634)

În iulie 1456 otomanii asediau Belgradul apărat de Iancu Huniade, căpitanul armatei ungare. 

Regele adolescent al Ungariei, Ladislau Postumous, fugise de la Buda la Viena, convins că turcii vor cuceri Belgradul. 

Dar pe 22 iulie 1456 Huniade zdrobește armata otomană și o măcelărește în timp ce se retrăgea în degringoladă. 

Victoria a fost atît de umilitoare pentru turci încît a ferit Ungaria de o altă invazie otomană timp de 75 de ani! 

Iancu Huniade nu s‘a putut bucura de victoria sa, acesta murind sub zidurile Belgradului din cauza unei epidemii de ciumă. 

Trupul lui a fost adus în Transilvania și îngropat în Catedrala romano-catolică de la Alba-Iulia.

Matei Corvin, din închisoarea pe tron

În ziua de 14 martie 1457 are loc o lovitură de palat la Buda, organizată de regele Ladislau Postumous, care‘l arestează pe Laszlo Huniade, fratele mai mare al lui Matei Corvin. 

Regele l‘a acuzat pe Laszlo de trădare și de atentat la viața lui, iar 48 de ore mai tîrziu, Laszlo de Hunedoara era decapitat în curtea palatului. 

Matei Corvin era și el arestat de rege și l‘ar fi urmat pe frate‘său, dacă pe 23 noiembrie 1457, regele Ladislau n‘ar fi decedat subit de o boală fulgerătoare. 

În mod neașteptat era deschisă calea lui Matei Corvin de a fi nu numai eliberat din închisoare, dar și de a deveni rege, primul ''commoner'' încoronat după secole, în care numai nobilii avuseseră acces la coroana Ungariei. 

În ianuarie 1458, cînd Matei Corvin era încoronat, abia împlinise 15 ani. 

Va sta pe tron 32 de ani, din care 25 de ani el va fi pe cîmpurile de luptă ale Europei.

În anul 1476, Matei Corvin se căsătorește cu Beatrice de Aragon, o italiancă din Neapole, orfană de la 7 ani, care i‘a adus lui Matei o dotă de 200.000 de monede din aur, dar nu și un moștenitor. 

Înaintea căsătoriei sale, Matei avusese o idilă cu Barbara Edelpock, care i‘a născut un fiu, botezat Ioan Corvinus. 

Acesta va rămîne singurul moștenitor al lui Matei Corvin pînă la moartea acestuia, în 1490.

Din punct de vedere financiar, Matei Corvin era mai bogat decît împăratul Austriei Frederik III. 

Așa se explică sumele imense cheltuite pe cărți și manuscrise. 

La 1 iunie 1485, Matei Corvin cucerește Austria și intră triumfal în Viena. 

În această perioada pasiunea lui Matei Corvin pentru bibliofilie și pentru instrumente astronomice se mărește. 

Biblioteca sa devine legendară și intră în istorie sub denumirea de ''Biblioteca Corviniană''. 

Pe lista celor 2500 de cărți și manuscrise cumpărate de Matei Corvin de‘a lungul vieții sale se cunosc următoarele: orațiile și tragediile lui Eschil, ''De expeditione Alexandrio'' (Campaniile lui Alexandru Macedon) de Arrian, ''Brutus de Cicero, ''Panegiricus'' de Pliniu, „Biblia Ilustrată''.

 Grosul cărților din ''Biblioteca Corviniană'' proveneau din Veneția și Florența, unde multe ateliere lucrau permanent pentru legarea în piele și mătase a cărților comandate în Italia de regele de la Buda. 

La curtea sa, Matei avea în permanență 30 de scribi, experți în pictură și gravori, potrivit mărturiilor lui Olahus (de asemeni, istoric rumîn).

La moartea lui Matei Corvin, în 1490, maghiarii au preferat pe tron ca succesor nu pe fiul lui Matei, Ioan Corvinus, ci pe Wladislaw de Boemia, stingînd astfel dinastia Corvinilor rumîni pe tronul Ungariei.

Ioan Corvin devine ban al Croației și moare în anul 1502 în luptele cu turcii, exact ca bunicul său, Iancu de Hunedoara. 

Prin moartea în 1508 a copiilor lui Ioan Corvin se sfîrșește și neamul Corvinilor.

La zece săptămîni de la moartea lui Matei Corvin, prin Tratatul de la Pressburg, Maximilian de Habsburg a cîștigat tot ce a cucerit Matei Corvin în 10 ani de lupte. Văduva lui Ioan Corvin se va recăsători cu George von Brandenburg-Ansbach.

surse: Enciclopedia Rumîniei, Encyclopaedia Britannica

$$$

 Creede si NU cerceta? !!

Napoleon Savescu

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei care caută un adevăr absolut… 

Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

-Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani?şi dacă profesorul ştie răspunsul:

-14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru), urmează altă întrebare:

-Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? şi dacă răspunde:

–Numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

-Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină?

Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

–Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate: găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare: 

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român:

 “Soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor!!??... Soldatul “roman”…

 Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! 

Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni , dacii, priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele….

La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! 

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?!

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă… de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

 Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. 

Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian…

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: “Să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil.

 Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”.

 Faptul că dacii vorbeau “latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci”, afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!

Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua.

Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomială, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică.

Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere.

Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu.

 Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam…

Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”, “The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat!

Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează.

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…

###

 PARODII:

AH, PIXUL TĂU DE POETESĂ - (după) Emil Brumaru

De dimineaţa pînă seara

Visez la pixul tău, Tamara,

La cel cu care scrii poeme

În timp ce-n beciuri gemul geme

În timp ce castraveţii toţi

Stau în oţet ca nişte hoţi

Pupînd pe pletele rebele

Mult prea duioase pătrunjele

În timp ce verzele de-un an

Dansează-n străchini french can-can

Iar morcovii-şi înfoaie coada

Ca doi păuni visînd Canada

În timp ce alte murături

Dansează rock cu strigături

Lăsîndu-ne întreagă doar

Ruina unui samovar

Şi toate-acestea,-ncet, încet

Mi-aduc aminte că-s poet

Şi-ar trebui să mai şi scriu

Convingător şi bun şi viu

De-aceea te pîndesc, Tamara,

De dimineaţa pînă seara

Nu-ţi vreau rubinul, nici onixul

Vreau doar atîta: să-mi dai pixul

$$$

 ANNA COMNENA (1083-1148)

„Pentru mine, pe lângă suferințele din cauza nenorocirii mele, plâng trei suverani – tatăl meu, împăratul; doamna mea si mama imparateasa; și (durerea mea) Cezar, soțul meu. În rest, atunci îmi voi petrece timpul în întuneric și mă voi dedica cărților mele și rugăciunii”. (Alexiada, cap.VII).

„Dar povestirea istoriei este o barieră valabilă împotriva curgerii timpului și, într-un anumit fel, constituie un obstacol în calea curgerii sale irezistibile, iar prin strângere fermă atâtea lucruri cât plutesc pe suprafața lui, le împiedică să alunece și să se piardă în abisul Uitării”. (Alexiada, poem).

Fiica împăratului Alexius I Comnen și a Irenei Doukas, Anna Comnena s-a „născut în purpură” . La câteva zile era logodită cu Constantin Doukas, care era asociat cu tronul. Odată cu logodna, dorită de fosta împărăteasă Maria Dukas, s-a pus capăt rivalității profunde care despărțise cele două familii. Alexei și Irene nu au avut copii bărbați și astfel Anna a primit diadema imperială ca moștenitor al tronului, împreună cu viitorul ei soț.

La fel ca mama ei, și bunica ei – Anna Dalassena –, Anna a primit o educație completă, deosebit de atentă, așa cum era obiceiul în familia imperială. S-a dedicat devreme studiului literaturii. Știa greacă și latină și, după terminarea studiilor primare, a început studiul artelor triviumului: gramatica, retorica și filozofia, după care a început studiul artelor quadriviumului: geometrie, aritmetică, astronomie și muzică. Artele liberale care cuprindeau toate cunoștințele vremii.

Anna era cultă, inteligentă și neconvențională: cunoștea bine astrologia, dar refuza să creadă că stelele aveau vreo influență asupra vieții umane. Medicina a fost studiată și în domeniul astrologiei, iar prințesa a devenit destul de expertă și în această artă. La cererea mamei sale, care nu avea prea mare încredere în medici, a luat parte la comisia care l-a tratat pe bolnavul Alessio.

Anna fusese educată să fie împărăteasă, dar nașterea unui frate, Ioan, i-a zădărnicit aspirațiile. Până și logodna cu „iubitul din copilărie” a fost ruptă. După ce și-a pierdut prima dragoste, prințesa a câștigat dragostea vieții ei căsătorindu-se cu „cezarul ei” Nicephorus Bryennius, un bărbat de o frumusețe incomparabilă, un cărturar, un spirit superior cu o elocvență desăvârșită, eroic pe câmpul de luptă și un diplomat priceput. A fost dragoste din partea amândurora în viața lor, lungă și fericită. Căsnicia a produs patru copii.

Cu toate acestea, prințesa născută în purpură nu s-a putut resemna să renunțe la ceea ce credea că este dreptul ei. A luptat mult timp pentru a-și afirma poziția de întâi născut, susținută de mama ei, „mândria Orientului și Occidentului”, de care era legată de o afecțiune foarte intensă. Când Ioan a devenit împărat, Anna a încercat să ridice o rebeliune pentru a-l înlocui cu soțul ei, care, totuși, nu a vrut să fie implicat în complot și a părăsit curtea pentru a se dedica studiilor sale. Anna învinsă a fost pedepsită cu un scurt exil de formă.

După moartea soțului ei în luptă, Anna s-a retras într-o existență întunecată de rugăciune și studiu cu cărțile ei, dedicându-și cea mai mare parte a timpului scrisului, scrierii de poezii și istoriei tatălui ei, împăratul Alexius Comnen.

„Alexiada” este o sursă istorică de importanță primordială. Anna scrie cu simplă vivacitate despre evenimentele la care a participat și despre oamenii pe care i-a întâlnit. Ea arată o cunoaştere profundă a izvoarelor, la care a avut acces uşor, şi a istoricilor care au precedat-o. Parțială în declarația ei a virtuților și meritelor tatălui, mamei și întregii familii, a fost în schimb foarte aspră față de fratele ei, împăratul, de care s-a simțit înșelată. Cartea este o sursă importantă pentru istoria perioadei și a cruciadelor.

Autoarea scrie, poate cu consternare, cum întregul Occident, cu toți barbarii care se aflau dincolo de Adriatică, se revărsaseră în Orient. Ea pictează o descriere vie și precisă a adversarului tatălui său, prințul normand Robert Guiscard, și a soției sale, lombarda Sichelgaita, puternică și curajoasă pe câmpul de luptă, ceea ce a lăsat-o perplexă pe rafinata prințesă bizantină.

Temele sunt întotdeauna prezentate cu precizie și simplitate, personajele descrise cu acuratețe, datele și numele precise. Anna a avut cu siguranță darul de a scrie, ceea ce face cartea ei interesantă și plăcută, chiar și pentru cititorul nespecialist.

$$$

 ANTIM IVIREANUL

O figură enigmatică, în preajma legendei, este aceea a lui Antim, care, în amintirea locului său de obârşie, şi-a mai spus şi Ivireanul. Născut, aşadar, în Iviria, vechea denumire a Gruziei. Descins în Tara Românească, Andrei (pe numele său de mirean) s-a integrat până într-atât noii ambianţe, încât unii au presupus fie că se trăgea dintr-o familie de emigranţi români pripăşiţi în regiunea Azovului, fie că venise la noi încă din copilărie, pribegind o vreme prin Moldova. În lucrarea “Câteva ore la Snagov”, A.I. Odobescu îl socotea a fi un călugăr român din mănăstirea Ivir, de la muntele Athos. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită şi că, printr-o tristă întorsătură a soartei, ajunsese rob la turci. De captivitatea adolescentului ivrean, N. Iorga se îndoieşte, sub cuvânt că nici un război nu bântuia pe atunci în ţinuturile Caucazului. Dar Al. Piru afirmă, ca şi când ar deţine dovezi peremptorii, că raptul s-a produs când Andrei, fiul lui Ioan şi a-l Mariei (nume care nu prea au rezonanţă gruzină, vor fi fost românizate de Antim în testamentul său), avea 16 ani. Nici despre anul naşterii nu se pot face decât aprecieri ca: 1650 sau 1660. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia ecumenică din Constantinopol sau, după alte ipoteze de alţi georgieni de prin Peninsula Balcanică. La Academia Patriarhiei ortodoxe, profesor de filosofie era Ilie Miniat, şi printre cei ce l-au audiat se numără şi Dimitrie Cantemir. Printre atâtea necunoscute înzestrarea generală a acestui “om de multe arte”, definea N. Iorga, stă înafara oricărei îndoieli şi poate că tocmai talentele lui puţin obişnuite să-I fi înlesnit eliberarea, iar mai târziu sub patronaj brâncovenesc, o ascensiune, prea sfidătoare pentru vitregia vremurilor de atunci, pentru ca totul să nu se sfârşească tragic. O înălţare şi o prăbuşire, s-ar spune, de personaj shakespearean, dacă vicisitudinile unei istorii zbuciumate n-ar fi pus la cale şi în ţările române cu o stăruinţă funestră, acelaş şcenariu sângeros, decapitarea lui Brâncoveanu şi acelor 4 feciori ai lui Barbarie care a cutremurat lumea creştină şi chiar turcimea, sugrumarea voievodului Ştefan Cantacuzino, a stoinicului Constantin Cantacuzino, etc. Ca monarh sau ca simplu mirean (cei mai mulţi biografi înclină să credă că s-a călugărit în ţară, nu la Constantinopol), Andrei (Antim) soseşte în răstimpul dintre 1688 (la 9 noiembrie se înscăunează Brâncoveanu) şi 1690. “Eu, aici în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vre-o sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila”, avea să amintească el domnitorului. “Mai mult chiar decăt Constantinopolul Ţara Românească era atunci centrul ortodoxismului, rezistenţa sigură şi iubită a prelaţiilor”, afirmă N. Iorga în Istoria lieraturii române din secolul al-XVIII-lea. La Bucureşti sau la Târgovişte se respira mai în voie decât la Stambul, unde Coranul şi Padişahul ridicau fel de fel de oprelişti, tiparniţa de pildă, era socotită o născocire ghiaură, o blestemată vrăjitorie. Pe pământul ţării româneşti între Carpaţi şi Dunăre, armele tac şi muzele au mai multă căutare. În Valahia, în această perioadă este un climat favorabil, în care şcoala (academia domnească din chiliile Mănăstirii Sf. Sava, şcoala domnească de “slovenie” de la biserica Sf. Ghiorghe-Vechi, şcoala de la Colţea, înfiinţată de Matei Cantacuzino), slujită de profesori iluştrii (Sevastos Kimenitul, Ioan Comnea, Gheorghe Maiota, Panaiot Sinopeus, Gh. Trapezundiul, Maxim Peloponezianul), intră pe un mal neted ceea ce stimulează odată mai mult o activitate tipografică până atunci discontinuă. La Bucureşti funcţiona o tipografie înfiinţată în 1678 de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti,unde în 1688 iese de sub tipar Biblia tălmăcită, printre alţii de fraţii Radu şi Şerban Grecianu. Până în toamna anului 1691, 8 cărţi fuseseră imprimate. Aici începe să lucreze smeritul între ieromonarhi Antim. Că a deprins rosturile meseriei la Constantinopol sau în ţară, pe lângă Mitrofani, fostul episcop de Huşi, nu se prea ştie, iar opiniile sunt împărţite. În orice caz, este mai puţin probabil că ar fi ucenicit la Buzău şi cu atât mai hazardate sunt presupunerile despre Moscova sau Kiev, ori Veneţia. Logic pare că Brâncoveanu să fi adus în ţară un tâner despre a cărui pricepere în arta tipografică începuse să se vorbească. S-ar putea ca acest fapt să fi fost real şi ca Andrei din Ivir să se fi instruit încă de la Tiflis (Tbilisi), unde sub regele Arcil funcţionase o tipografie utilată la Amsterdam. Obscurantismul Porţii interzicea drastic asemenea activităţi pentru islamism subverside. Poate, totuşi la Bucureşti? În biografia lui Antim cu trena ei de incertitudini încă o dilemă… până şi autenticitatea chipului săupictat în pronausul Mănăstirii Govora, ca şi la Strehaia şi Fedeleşoiu, nu e fără dubii. Desăvârşit în toate meşteşugurile, î-l măgulea, în cunoştinţă de cauză nemeşul Mihail Iştvanovici, discipolul său cel mai destoinic. Un profil renascentist s-ar spune arhipăstorului Ungrovlahiei. I se dusese vestea ca sculptor şi xilograf, zugrav de biserici, caligraf şi miniaturist, topograf (I se datoreşte prima schiţă topografică realizată în Ţara Românească, a moşiei Negovan, în 1696), în fine orator ecleziastic. Legenda îl însoţeşte pe acest “degno e virtuoso arcivescovo” încă din timpul vieţii. Însăşi Patriarhia ecumenică, la înscăunarea Ivireanului, îl omagia ca pe un bărbat de cinste şi evlavios, şi împodobit cu virtuţiile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească. Timpul a mai remodelat contururile acestei strălucitoare efigii, limpezind totodată personalitatea artistului. Dacă nu Antim a fost acela care a zugrăvit capela bisericii din Râmnic şi nu el a migălit medalioanele din Chipurile Vechiului şi Noului Testament, dacă numai tradiţia susţine că ar fi sculptat uşa de ştejar de la intrarea Mănăstirii Tuturor Sfinţilor pe care a ctitorit-o, îi rămân tipografului şi oratorului, deloc străin de alte măiestrii suficiente merite care să-i adeverească renumele.

Aptitudinile lui, între care cele de poliglot, adică ştia gruzina, greaca, mai puţin turca şi poate araba, învaţă uimitor de repede slavona şi româna ceea ce îi înlesneşte ascensiunea în ierarhiea bisericească. “Cel mai mic între ieromonarhii” de la Tipografia Mitropoliei (care se va numi Domnească, având în frunte de la 10 iunie 1691 pe Antim) care ajunge curând egumen la Mănăstirea Snagov la 2 mai 1696 – 21 mai 1704; din 1701 lucra însă din nou la tipografia domnească. Mai târziu ajunge episcop de Râmnic la 7 martie 1705 – 27 ianuarie 1709, pentru a fi înălţat pe 28 ianuarie 1708 în spena arhieriei, înscăunarea având loc la 22 februarie. “Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”, avea să-i scrie el lui Brâncoveanu, când relaţiile lor se crispează. S-au înţeles bine un timp, domnitorul care era un cuget evlavios şi vlădica, dar nu se potriveau la fire şi din motive ce nu ţin numai de psihologie, era de aşteptat o neânţelegere între ei. Antim purtând în suflet trauma unei adoleşcenţe urgisite şi ostilitatea nelecuită faţă de cei care-i asupreau Georgia natală, nu are tactul şi clarviziunea voievodului care, recurge la eschive precaute şi tactici furtive pentru a păstra integritatea unei ţări ameninţate de trei imperii trufaşe şi tentaculare. Faptul că Brâncoveanu, în ciuda angajamentelor lui militare, ezită să-şi trimită oştile în lumpta de la Stănileşti din 1711, încheiată nefericit pentru ţarul Petru I, cu care se aliase Cantemir, nu-l satisface pe voievod. Astfel promt şi cu eleganţă Vodă îi cere grabnic demisia lui Antim, datorită numeroaselor vinovăţii ce i-au fost puse în cârcă pe nedrept, să facă astfel paretisis pentru a nu fi nevoit să ceară patrierhiei caterisirea. Antim Ivireanul se apără în două scrisori către domn, una din 13 ianuarie şi una din 3 februarie 1712, cu irezistibilă elocinţă şi un apel sentimental: “Nu mă lăsa să es obidit şi cu lacrămile pe obraz”, şi neâţelegerea se aplanează însă încrederea între cei doi se frânge. Insinuările care îl vizau pe Antim nu erau lipsite de orice temei, dar în esenţă el avea dreptate, de vină erau “întâmplările vremii”. Un alt conflict care are în Antim Ivireanu un protagonist de o demnitate impunătoare, a fost acela cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului ale cărui ingerinţe ale treburile bisericii ortodoxe române sunt contrate într-o argumentaţie strânsă, tăioasă cu nuanţe de sarcasm. “Şi mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de la Ierusalim, sau altui patriar … fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi în Ungrovlahia mănăstiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie străină, şi toate acestea se află sub cârmuirea noastră”. Niciodată, spune Iorga, unui patriarh nu I s-a vorbit de un mitropolit român în acestă formă. “Este una din cele mai splendide piese ale rezistenţei pe care Biserica noastră a opus-o tuturor încercărilor”. Străinul (Antim) s-a indentificat demult cu interesele patriei adoptive. El este un “perfect asimilat”. După sfârşitul de coşmar a-l lui Brâncoveanu, acuzat de înţelegere cu puterile creştine, deci de hainie faţă de împărăţia otomană, domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714 – 1716) fu prielnică lui Antim Ivireanul, ataşat dintotdeuna partidei cantacuzineşti, amestecată în disgraţierea lui Brâncoveanu. Însă după numai doi ani, ambiţiosul nepot a-l stoinicului, cădea şi el, cădeau împreună capriciilor sinistre ale porţii. Turcii nu mai aveau încredere în boierimea pământeană. Cu Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească începe epoca fanariotă. Antim nu are cum bănui ce va urma şi face imprudenţe care îi hotărăsc viaţa. Acest mavrocordat pe cât de erudit, pe atât de impulsiv şi crud, nu va pregeta să se descotorosească de un personaj incomod, căruia până la urmă politica i-a fost fatală. Un incident oarecare precipită evenimentele. Înspăimântat Mavrocordat fuge spre Dunăre căutând un sprijin la raialele de pe acolo. Antim nunumai că nu-l urmează, numai decât până în satul Daia, dar dacă relatarea lui Mitofan Grigoraş, cronicarul este adevărată, mitropolitul îi declară acestui domnitor pe care nu-l iubeşte că de acum înainte Mavrocordat (omul turcilor) şi Ţara Românească nu mai au nimic comun. Încă odată Ivireanul s-a pripit. Totul fusese o alarmă falsă, un simplu foc de paie şi Mavrocordat turbat de furie şi cu gând de răzbunare, revine în Bucureşti decis să pedepsească crunt pe răsvrătiţi. Furiei lui îi cade jertfă, cum era de prevăzut şi Antim Ivireanu care supus unor greu de suportat umilinţe se vede obligat prin ameninţări şi silnicii să renunţe la înaltul rang bisericesc. Gramata patriarhală şi sinodală emisă în august 1716 îl inculpă pe răul Antim în ton cu tenebroasele procese ale inchiziţiei ca “Mag şi participator la multe alte crime”. Ivireanul este osăndit în deosebi pentru faptul că ar fi împins la revoluţie şi răscoală, ceea ce nu face decât să-i pună în lumină patriotismul. Era o samavolnicie. Actul de caterisire nu întrunea condiţiile legiuite, fiind cu o formulare juritică, lovit de nulitate. Aceste înşcenări dezonorante îi urmează o alta, condamnarea al surghiun, îi mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Către sfârşitul lui septembrie 1716, turcii din escortă conduşi de procletul mehmendar Colfescu, îl ucid pe nefericitul surghiunit, asvârlindu-i trupul măcelărit în râul Tundja, un afluent a-l Mariţei. Ca şi tinereţea lui învăluită în neguri, moartea lui Antim se înfăşoară, ca într-un giulgiu, într-o taină întunecată. Del Chiaro informează că omorul s-ar fi petrecut la Galiopole, lângă Dulcia. D. Fotino şi Odobescu nu se îndoiau că rămăşiţele celui asasinat au fost aruncate în Dunăre. O relatare în greceşte întocmită în 1637 de N. Cuşaclăul, indică Snagovul ca decor a-l tragediei. S-a făcut şi supoziţia că sângeroasa crimă a avut loc, potrivit ştirilor dintr-un obscur Diario d’Ungheria, nu altundeva decât la curtea, unde neânduplecatul Mavrocordat l-ar fi dat pierzării pe fostul său mitropolit, de faţă cu egumenii unor mănăstiri din ţară. Alţi cercetători sunt de părere că râul Tundja a fost să fie locul de veci a-l lui Antim, căruia i s-a hărăzit moarte de martir. A fost un luptător pentru creştinătate şi a murit ca mucenic a-l creştinătăţii. În 1916 s-a propus canonizarea, iar în 1966 s-a obţinut reabilitarea lui Antim Ivireanu. Parcă presimţindu-şi sfârşitul, la 24 aprilie 1713, mitropolitul chibzuind şi la soarta ctitoriei sale, dicteză preotului Nicola o serie de importante Învăţături pentru aşăzământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinţilor. Este un fel de testament, completat la 15 martie 1716. Pe lângă alte dispoziţii privind aşezarea sfântului locaş şi “rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă peste an la săraci şi la lipsiţi … şi cele pentru învăţătura copiilor şi pentru vivliotică”. Prevăzătorul ctitor insistă mai presus de orice să nu fie mănăstirea supusă, să fie “slobodă, nesupusă şi nestăpânită nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”. Spiritul de independenţă a-l lui Antim transpare în semeţia lui mai limpede ca oricând. Planurile edificiului împodobit în stilul brâncovenesc vor fi fost desenate de mitropolitul însuşi. Deasupra uşii grele de stejar dăltuită poate de Antim, străjuieşte cioplită-n piatră emblema Ivireanului (un melc sub razele unei stele, într-o cunună de laur, cu alegorismul ei pluriinterpretabil). Mănăstirea Tuturor Sfinţilor se va numi biserica Antim. Aceasta adăpostea o tipografie cu litere greceşti şi româneşti, de unde şi porunca mitropolitului “să aibă datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei, unul după altul pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”. A fost în afara artei oratoriei, vocaţia lui Antim, manifestată de-a lungul unui pătrar de veac. La Bucureşti (1691 – 1694, 1701 – 1705, 1715 – 1716), Snagov (1696 – 1701), Râmnic (1705 – 1707), Târgovişte (1709 – 1715), la Dumineca Tuturor Sfinţilor (1716) a scos el însuşi şi a supravegheat apariţia a 64 de cărţi. Dintre acestea 38 sunt lucrate mâna sa, ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete graţioase, gravuri în lemn, din care unele desigur îi aparţin. Sunt 30 de scrieri în greceşte, 24 în româneşte, prima fiind Psaltirea (1694), una în slavonă, 5 slavo – române, 2 greco – arabe, una greco – română, una în greceşte, slavoneşte şi româneşte. S-a mai semnalat un Acatist a-l Maicii Domnului (Snagov, 1898). Patru lucrări (Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Învăţătură prescurt pentru taina pocăinţii, Învăţătură bisericească, Capete de poruncă), îl au ca autor pe Antim. La 10 a adăugat prefeţe sau scrisori dedicatorii, la 5 precum Dosoftei, a compus versuri la Stemă, încercându-şi pana în stihuri emblematice, iar 6 cărţulii le-a tradus din greceşte (Molitvenic 1706, Octoih 1712, Liturghier 1713, Pilde filosofeşti 1713, Catavasier 1714, Ceaslov 1715). În acest deloc restrâns repertoriu o podere deosebită o reţin cărţile de apărare a ortodoxiei implicând subtile dezbateri teologice: Manual despre câteva nedumeniri şi dezlegări 1697 de Ioan Cariofil, Mărturisirea ortodoxă 1699, Carte sau lumină 1699 de Maxim Peloponezianul, Eortologhion 1701 şi Învăţătură dogmatică 1703 de Sevastos Chimenitul, Tomul bucuriei 1705 de Fotic, Panoplia dogmatică 1710 de Alexie Comnen. Antim însuşi în prefeţe şi dedicaţii glosează pe marginea unor cărţi tipărite. Cu privilegiul său charismatic, Antim Ivireanul cel mai de seamă orator bisericesc la noi a dat prin didahiile sale străluciri literare elocvenţei sacre.

$$$

 FENOMENUL TUNGUSKA

La ora 7:14 a.m., pe 30 iunie 1908, o explozie uriașă a zguduit Siberia centrală. Acesta avea să rămână în istorie drept „Fenomenul Tunguska”.

Martorii apropiați evenimentului au descris momentul în care au văzut o minge de foc pe cer, la fel de strălucitoare și fierbinte ca un alt soare. Milioane de copaci au căzut și Pământul s-a cutremurat. Deși mai mulți oameni de știință au investigat fenomenul, este încă un mister ce anume a provocat explozia.

Fenomenul Tunguska: explozia

Se estimează că explozia a provocat efecte similare unui cutremur cu magnitudinea 5,0 grade pe scara Richter, făcând clădirile să se zguduie, ferestrele să se spargă și oamenii să fie doborâți chiar și la o distanță de 65 de kilometri.[sursa]

Se estimează că explozia, centrată într-o zonă pustie și împădurită din apropierea râului Podkamennaya Tunguska din Rusia, a fost de o mie de ori mai puternică decât bomba lansată asupra orașului Hiroshima în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Se estimează că explozia a doborât aproximativ 80 de milioane de copaci pe o suprafață de peste 2.000 de kilometri pătraţi, într-un model radial de la zona exploziei. Praful provenit de la explozie a plutit deasupra Europei, reflectând o lumină suficient de puternică pentru ca londonezii să poată citi noaptea cu ajutorul ei.

Deși multe animale au fost ucise în explozie, inclusiv sute de reni din zonă, se crede că niciun om nu și-a pierdut viața în explozie.

Examinarea zonei exploziei

Poziția îndepărtată a zonei exploziei și desfășurarea evenimentelor care a ținut oamenii ocupați o perioadă îndelungată (Primul Război Mondial și Revoluția Bolşevică) au făcut ca abia în anul 1927, la 19 ani după eveniment, să aibă loc prima expediție științifică care a putut examina zona exploziei.

Presupunând că explozia a fost cauzată de căderea unui meteorit, echipa de cercetători se aștepta să găsească un crater imens, precum și bucăți de meteorit. Nu au găsit niciuna dintre acestea. De asemenea, expedițiile ulterioare nu au reușit să găsească dovezi credibile care să demonstreze că explozia a fost cauzată de căderea unui meteorit.

Fenomenul Tunguska: cauza exploziei

În deceniile care au urmat acestei explozii uriașe, oamenii de știință și nu numai au încercat să explice cauza misteriosului eveniment Tunguska. Cea mai frecvent acceptată explicație științifică este că un meteorit sau o cometă a intrat în atmosfera Pământului și a explodat la câțiva kilometri deasupra solului. Acest lucru explică lipsa craterului de impact.

Pentru a provoca o explozie atât de mare, unii oameni de știință au stabilit că meteoritul ar fi cântărit aproximativ 110.000 de tone și ar fi călătorit cu aproximativ 55.000 de kilometri pe oră înainte de dezintegrare. Alți oameni de știință spun că meteoritul ar fi fost mult mai mare, în timp ce alții spun că a fost mult mai mic.

Explicațiile suplimentare au variat de la posibil la ridicol, inclusiv o scurgere de gaze naturale care a ieşit din pământ și a explodat, o navă spațială OZN prăbușită, efectele unui meteorit distrus de laserul unui OZN în încercarea de a salva Pământul, o gaură neagră care a atins Pământul și o explozie cauzată de testele științifice efectuate de Nikola Tesla.

Încă un mister nerezolvat

Peste o sută de ani mai târziu, Fenomenul Tunguska rămâne un mister, iar cauzele sale continuă să fie dezbătute.

Posibilitatea ca explozia să fi fost cauzată de o cometă sau de un meteorit care a intrat în atmosfera Pământului creează o îngrijorare suplimentară. Dacă un meteorit a putut provoca atât de multe pagube, atunci există o posibilitate serioasă ca, în viitor, un meteorit similar să intre în atmosfera Pământului și, în loc să aterizeze în Siberia îndepărtată, să aterizeze într-o zonă populată. Rezultatul ar fi catastrofal.

***

 MOARTEA LUI GENE HACKMAN ȘI A SOȚIEI SALE

Actorul american Gene Hackman (95 de ani) și soția lui, Betsy Arakawa (63 de ani), au fost găsiți fără viață, miercuri, în propria locuință din Santa Fe, împreună cu unul dintre câinii lor. Autoritățile nu au raportat semne de violență, dar au considerat că circumstanțele sunt „suficient de suspecte” pentru a declanșa o investigație și nu exclud nici posibilitatea unei crime. Cauza morții nu a fost încă stabilită.

Iată ce se știe până acum, potrivit BBC:

Gene Hackman și soția sa păreau să fi murit de ceva timp atunci când cei doi și câinele lor au fost găsiți în locuința lor din statul american New Mexico. Șeriful Adan Mendoza a declarat: „Se pare că erau decedați de ceva timp, dar nu vreau să speculez cât de mult”. Un detectiv de la fața locului a constatat că trupul doamnei Arakawa prezenta deja „semne de descompunere” și „mumificare” la mâini și picioare.

Hackman a fost descoperit într-o cameră laterală de lângă bucătăria casei, în timp ce soția sa a fost găsită într-o baie. Lângă capul soției se afla un calorifer portabil răsturnat, iar pe tejgheaua din baie, aproape de corpul său, au fost găsite un flacon de medicamente și pastile împrăștiate. Câinele familiei, un ciobănesc german, a fost descoperit fără viață într-un dulap din baie, aproape de soția lui Hackman. În locuință au mai fost găsiți și doi câini în viață, unul înăuntru și altul afară.

Hackman a fost găsit îmbrăcat într-un pantalon de trening gri, un tricou albastru cu mânecă lungă și papuci maro. Lângă corpul său se aflau o pereche de ochelari de soare și un baston. Un detectiv suspectează că actorul ar fi căzut brusc.

Potrivit șerifului Adan Mendoza, „Nu există semne imediate de crimă, dar nu excludem nicio posibilitate. Este o anchetă în desfășurare, așa că analizăm toate scenariile”. Circumstanțele în care au fost găsite corpurile au fost considerate „suficient de suspecte pentru a justifica o investigație amănunțită”, deoarece persoana care a sunat la urgențe a descoperit ușa de la intrare deschisă. Cu toate acestea, detectivii nu au observat semne de intrare forțată, iar interiorul casei părea intact, fără indicii că ar fi fost răscolit sau că lipseau obiecte.

Autoritățile locale au verificat dacă în zonă existau scurgeri de gaz, dar nu au identificat niciun pericol. De asemenea, pompierii nu au detectat urme de intoxicare cu monoxid de carbon.

Detectivii au vorbit cu doi muncitori care executau periodic lucrări de întreținere la proprietate. Ei au spus că rareori îi vedeau pe cei doi soți. Comunicau mai ales prin telefon și mesaje, în principal cu doamna Arakawa. Ultimul contact pe care l-au avut cu ei fusese cu aproximativ două săptămâni înainte.

În înregistrarea apelului de urgență, obținută de BBC, se aude apelantul spunând, „Nu, nu se mișcă”, iar apoi adăugând emoționat: „Trimiteți pe cineva aici cât mai repede”. În timp ce stătea afară, privind înăuntru printr-o fereastră, bărbatul a exclamat de mai multe ori „Doamne!”.

Gene Hackman, un titan al cinematografiei

Hackman a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolul lui Jimmy „Popeye” Doyle în thrillerul The French Connection (1971), regizat de William Friedkin, și un al doilea Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea șerifului Little Bill Daggett în westernul Unforgiven (1992), regizat de Clint Eastwood.

Deși și-a început cariera mai târziu decât alți actori, Hackman a cunoscut succesul în jurul vârstei de 30 de ani, primind prima nominalizare la Oscar în 1967 pentru rolul lui Buck Barrow în Bonnie and Clyde, unde a jucat alături de Warren Beatty și Faye Dunaway.

A fost nominalizat din nou în 1970 pentru I Never Sang for My Father și, în 1988, pentru rolul unui agent FBI în Mississippi Burning.

A avut peste 100 de roluri memorabile, inclusiv interpretarea lui Lex Luthor în filmele Superman din anii ’70 și ’80.

A jucat alături de nume mari ale Hollywoodului, precum Al Pacino în Scarecrow (1973) și Gene Wilder în Young Frankenstein (1974).

Ultima sa apariție pe marele ecran a fost în Welcome to Mooseport (2004), după care s-a retras din cinematografie pentru a duce o viață liniștită în New Mexico.

***

 ROBERTA FLACK A MURIT !!!

Roberta Flack, o pianistă cu pregătire clasică, a sfidat genurile muzicale și a combinat aspecte din jazz, soul, pop și R&B, devenind una dintre cele mai influente cântărețe din SUA.

„Avem inima frântă că glorioasa Roberta Flack a murit în această dimineață, 24 februarie 2025”, scrie într-o declarație a reprezentanților artistei. „A murit liniștită, înconjurată de familia ei. Roberta a depășit limite și recorduri. Ea a fost, de asemenea, o educatoare mândră”.

Moartea artistei Roberta Flack sa vine după ce s-a confruntat mai mulți ani cu probleme de sănătate, inclusiv un diagnostic, dezvăluit public la sfârșitul anului 2022, de scleroză laterală amiotrofică, sau ALS. Această afecțiune progresivă, denumită adesea boala Lou Gehrig, a făcut ca Flack să nu mai poată cânta, au declarat reprezentanții ei la momentul respectiv.

Cine a fost Roberta Flack

Născută în Carolina de Nord și crescută în Arlington, Virginia, Roberta Flack a început ca pianistă clasică, predând mai întâi muzică. Roberta Flack a început să cânte la pian când avea 9 ani, încurajată de mama ei, care era organistă într-o biserică. Dacă inițial a vrut să devină pianistă, Roberta și-a studiat vocea și visa să ajungă cântăreață de operă.

Cariera sa discografică a început după ce a fost descoperită cântând într-un club de jazz de muzicianul Les McCann, care a scris ulterior că „vocea ei a atins, a prins și a lovit fiecare emoție pe care am cunoscut-o vreodată”.

Primul succes a venit abia la vârsta de 30 de ani, când înregistrarea ei a piesei „The First Time Ever I Saw Your Face” a lui Ewan MacColl a fost folosită pentru coloana sonoră a unei scene explicite de dragoste din filmul lui Clint Eastwood din 1971, „Play Misty For Me”.

Ulterior, a fost desemnat cântecul anului la premiile Grammy. Roberta Flack a câștigat premiul a doua oară în anul următor, pentru „Killing Me Softly With His Song”.

După ce a intrat din nou în topuri în 1974 cu „Feel Like Makin’ Love”, Roberta Flack a luat o pauză de la concerte pentru a se concentra pe înregistrări și pe cauze caritabile, scrie Digi24.ro.

De-a lungul carierei sale, Roberta Flack a colaborat cu artiști precum Donny Hathaway și Miles Davis, iar în 2012 a înregistrat un album de cover-uri după Beatles.

Grammy pentru întreaga carieră

În 2020, la un an după ce a suferit un accident vascular cerebral, Roberta Flack a primit un Grammy pentru întreaga carieră.

„Este o onoare extraordinară și copleșitoare”, a spus Roberta Flack atunci. „Am încercat întreaga mea carieră să spun povești prin muzica mea. Acest premiu este o validare pentru mine a faptului că colegii mei mi-au auzit gândurile și au acceptat ceea ce am încercat să ofer.”

Roberta Flack se căsătorise cu basistul de jazz Steve Novosel în 1966, dar au divorțat în 1972.

Artista a suferit un accident vascular cerebral în 2016, iar doi ani mai târziu a renunțat la turnee.

„Am încercat întotdeauna să mă exprim muzical dintr-un loc de deplină onestitate, în speranța că fiecare persoană își poate găsi propria poveste când ascultă într-un mod care să-l ajute să simtă propriul adevăr”, declara ea pentru Forbes.

***

 Testamentul lui Petru cel Mare

Elaborat in 1725, Testamentul lui Petru I tarul Rusiei (1672-1725) a fost adus la Paris in anul 1757 de catre ambasadorul Frantei la Petersburg si predat Regelui Ludovic al XV-lea. Acest document, publicat la Paris in anul 1843, a fost citit si comentat cu mare interes, in anii care s-au scurs de la descoperirea lui, de capete incoronate din Europa, de politicieni, istorici si oameni de cultura.

 

Considerat de unii ca apocrif, Testamentul lui Petru cel Mare reprezinta un text a carui valoare rezida in confirmarea, prin fapte istorice, a recomandarilor catre urmasi elaborate de tar sau atribuite acestuia.

 

Implicatiile pentru actualitatea geopolitica internationala si, in particular, pentru cea romaneasca, sunt extraordinar de importante, permitandu-ne sa intelegem multe lucruri care se intampla, acum, sub ochii nostri.

 

Textul Testamentului *)

 

,,În numele Prea Sfintei și Nedespărțitei Treimi, Noi Petru I, către toți urmașii noștrii moștenitorii Tronului, Guvernanților și nației rusești.

Marele Dumnezeu, de la care avem existența și Coroana noastră, luminându-ne, îmi arată mie a privi spre poporul rusesc ca fiind chemat a stăpâni în viitorime toată Europa. Eu pun temei acestei idei, că națiunile Europei au ajuns cele mai multe într-o stare de vechime aproape de a lor cădere. Urmează dar, a fi ele subjugate de un popor tânăr și nou, când va ajunge la întregimea creșterii sale și va căpăta toată a sa putere …

Eu am găsit Rusia ca un pârâiaș și o las ca un râu mare. Iar moștenitorii mei o vor face și mai mare, întinsă, hotărâtă de a face să rodească Europa cea stârpită.

Eu le las instrucțiunile următoare pe care le recomănduiesc la a lor luare aminte ca să le păzească cu statornicie.

A ține nația rusească necurmat în stare de război, spre a avea pe soldații ei pururea deprinși la război … Războiul să ajute păcii, în interesul întinderii Rusiei și a înaintării ei în înflorire.

A chema prin toate putincioasele mijloace, de la națiile cele învățate ale Europei, Comandiri în vreme de război și oameni învățați în vreme de pace, spre a face ca nația rusească să capete foloase de la celelalte nații, fără a pierde nimic din ale sale proprii.

A se amesteca în toate pricinile și dezbaterile din Europa, mai vârtos în acele țări care fiind mai în apropriere, interesează mai cu seamă.

A vârî vrajba în Polonia, a hrăni în ea tulburări necontenite; a câștiga cu bani pe cei mai puternici, a avea înrâuriri în Dietele lor spre a putea lucra la alegerea Crailor lor și a-și face partizani în Polonia … Dacă puterile vecine s-ar împotrivi să le împace împărțind-o cu ele …

A lua cât s-ar putea mai mult din hotarele Suediei și a ști cum să se facă ca însăși ea, Suedia, să-i deschidă război, spre a-i găsi pricina de a o subjuga…  

A dezbina Suedia de Danemarca și, cu luare aminte, a hrăni rivalitățile lor.

A însoții Prinții ruși întotdeauna cu prințese din Germania spre a înmulții influența noastră acolo … să se unească de la sine la pricina noastră.

A căuta alianță de comerț cu Englitera, mai mult decât a oricărei alte Puteri, pentru că ea are mai mult trebuință de NOI … a schimba cheresteaua noastră și alte produse cu aurul ei și a face ca negustorii și matrozii ei să-i deprindă pe cei ai nației noastre spre navigație și comerț.

A se întinde neîncetat către Nord pe marginea Mării Baltice și către Sud pe marginea Marii Negre.

A se apropia cât mai mult de Constantinopole și de India, ca acel ce va stăpâni acolo, va fi adevăratul stăpânitor al lumii … 

A străbate până la golful Persic, a restatornicii de se poate comerțul cel din vechime al Orientului și a se întinde până în India care este magazia lumii…

A căuta și a câștiga alianța Austriei … a o sprijinii în zadarnicele ei închipuiri de a stăpâni Germania… iar prin taina a întărâta dușmănia Prinților Germaniei împotriva ei…

A face de a se interesa curtea Austriei ca să izgonească pe Turci din Europa și a nimicii pretențiile ei cand vom subjuga Constantinopole…

A face pe toți grecii dezbinați ce sunt împrăștiați în Ungaria, Polonia și alte țări, să se lipsească de ele și a se reface sprijinul lor și a intermedia o asociație universală; aceștia vor fi tot atâția prieteni pe care Rusia îi va avea în statul fiecărui dușman al ei.

După ce Suedia se va dezmembra, Persia se va birui, Polonia se va subjuga și Turcia se va supune … a propune foarte tainic la curtea Franței, apoi la cea a Austriei, de a împărții cu ele imperia lumii, măgulindu-se ambiția și iubirea lor de sine… Rusia să se ajute cu ele pentru a le desființa pe urma …

Dacă amândouă aceste curți vor refuza propunerea Rusiei, atunci trebuie să se știe cum să împartă între ele gâlceavă și a le face să se slăbească una pe alta … 

Apoi Rusia, folosindu-se de un prilej hotărâtor, va năvăli asupra Germaniei, pornind totodată cu două flote mari ce vor năpădi Franța. 

Aceste două țări biruindu-se, celelalte părți ale Europei vor trece lesne și fără împotrivire sub jugul Rusiei."

* ) Text aparut la Iasi in 1892 si reprodus pe internet de George Cautisanu, aparand doar unele prescurtari care nu modifica sensul.

Nota redacției:

 Orice comparație și asemănare cu vremurile pe care le trăim ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar gândurile să devină faptele potrivite momentului.

#@@

 28 februarie 1907 

TARANII RASCULATI TREC LA LUPTA

Realizând că nu obţin un răspuns favorabil la problemele lor, ţăranii din nordul Moldovei au trecut la lupta deschisă la 28 februarie 1907 .

La 8/21 februarie 1907 are loc în satul Flămânzi, judeţul Botoşani, un incident care marchează începutul marii răscoale a ţăranilor, desfăşurată sub lozinca „Vrem pământ!"; prin amploare (în aproape două luni a cuprins majoritatea judeţelor Moldovei şi Munteniei), ca şi prin revendicările ţăranilor, răscoala va avea profunde consecinţe în viaţa economică, socială şi politică a ţării.

În ziua de 8/21 februarie 1907, în comuna Flămânzi din jud.Botoşani, s-a aprins flacăra unei puternice revolte ţărăneşti, ce a rămas în istorie drept Răscoala din 1907.

In urma refuzului de a încheia învoieli mai lesnicioase, ţăranii l-au agresat pe administratorul unei moşii de aproape 30.000 de pogoane ce aparţinea unui nepot al fostului domnitor Mihail Sturza şi care fusese arendată trustului fraţilor Fischer.

Cele petrecute la Flămânzi au găsit un amplu ecou printre ţăranii din satele învecinate.Timp de aproape două săptămâni s-au produs frământări, au fost depuse plângeri şi cereri şi s-au creat diverse agitaţii de masă în momentul întâlnirilor avute cu reprezentanţii autorităţilor.

Astfel, zeci de sate din judeţele Botoşani, Dorohoi şi Iaşi, s-au transformat în câmpuri de acţiune ale răsculaţilor.

Cauzele izbucnirii răscoalei de la 1907 au fost multiple şi au derivat din contradicţiile sistemului agrar românesc bazat pe marea proprietate moşierească, pe nedreapta împărţire a pământului, pe creşterea arenzilor ţărănimii şi nu în ultimul rând pe abuzurile marilor arendaşi, ce atingeau cote inimaginabile.Sistemul de învoiri agricole cu moşierii, la care ţăranii erau nevoiţi să apeleze din cauza lipsei de pământ, îi strângea „ca un cerc de foc”. 

De exemplu, într-o plângere din 1902, obştea sătenilor din Întorsătura-Dolj arăta: 

„Sunt opt ani de zile trecuţi, de când suportăm cele mai mari chinuri din partea domnului Pantelimon Constantinescu, arendaşul acestei moşii”.

În timp ce exportul de grâne româneşti aducea venituri crescânde moşierilor şi arendaşilor, marea masă a ţăranilor se afunda în sărăcie şi datorii.

Obiectivul luptei ţăranilor a fost acelaşi peste tot, chiar dacă uneori aceştia nu s-au exprimat la fel: înlăturarea exploatatării moşiereşti şi obţinerea în stăpânire a pământului pe care îl munceau de veacuri, de aici strigătul „Vrem pământ!”, sub semnul căruia s-a desfăşurat lupta.În Moldova, răscoala s-a desfăşurat succesiv, de la nord la sud, cuprinzând pe măsura înaintării ei, noi localităţi, plăşi şi judeţe.

În scurt timp, între 12/25 – 13/26 martie, ea s-a extins şi în Muntenia şi Oltenia, unde s-a concentrat în părţile şesului dunărean, de mare cultură cerealieră, unde exista şi cea mai întinsă proprietate latifundiară. Aici pământurile ajunseseră să fie cuprinse de un adevărat brâu de foc, iar ţăranii s-au organizat mult mai bine decât fraţii lor din Moldova.În paralel cu incendierea, ţăranimea a trecut la distrugerea sistematică a conacelor şi au început să-şi împartă pământurile.

Populaţia nevoiaşă, în anumite locuri, a fraternizat şi ea cu răsculaţii. De exemplu, la Alexandria a luat parte la revoltă şi o unitate de rezervişti, iar în unele zone rezerviştii şi soldaţii aflaţi în concediu au devenit conducători ai grupurilor de ţărani, la fel şi învăţătorii sau preoţii. Oraşe precum Bacău, Craiova, Giurgiu, Buzău sau Piteşti au fost atacate de coloane formate din zeci de răsculaţi, care s-au izbit de rezistenţa Armatei. 

Astfel, au fost omorâţi un număr mare de ţărani, în timp ce alţii au fost torturaţi, fiind pusă în acţiune şi artileria care a bombardat numeroase sate în judeţele Vlaşca, Teleorman, Olt, Dolj şi Mehedinţi.În cele din urmă revolta a fost înăbuşită în sânge de către guvernanţii vremii, care au pactizat în vederea salvării poziţiilor moşierimii şi ale burgheziei.

La 12/25 martie 1907, cu toate că deţinea majoritatea în Parlament, guvernul conservator a fost constrâns să-şi prezinte demisia asigurând însă, noul guvern liberal, de întregul său sprijin. Astfel a doua zi a avut loc o şedinţă extraordinară, în care cei doi lideri, conservator şi liberal, Gheorghe Gr. Cantacuzino şi D. A Sturza, şi-au mărturisit bunele intenţii, sub semnul înţelegerii intereselor superioare ale patriei aflate în pericol.

Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. 

A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 – 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.

Paralel cu organizarea represiunii, încredinţată generalului Alexandru Averescu (ministru de Război în noul cabinet), s-a întocmit „Manifestul către ţărani” care promitea adoptarea unor măsuri ce urmau să facă obiectul legiuirilor agrare în perioada imediat următoare.Răscoala de la 1907 a pus în mişcare, în funcţie de interesele proprii, toate forţele şi grupările sociale şi a produs o intensă frământare în întreaga societate. Intelectualitatea, care a vădit o mare înţelegere pentru cauza ţărănimii, s-a pronunţat pentru grabnica îmbunătăţire a ei. 

Aşa au luat atitudine figuri remarcabile ale culturii româneşti, cum ar fi: Ion Luca Caragiale (care a scris „1907 din toamnă până-n primăvară”, unde a înfierat atacul armat asupra ţăranilor), Alexandru Vlahuţă (cu poezia „1907”), George Coşbuc (ce a scris „Noi vrem 

pământ!”)

Surse:

Armata Română și Răscoala din 1907. Documente.Ediție îngrijită de Maior dr. Florin Șperlea, Lucian Drăghici, Manuel Stănescu. Serviciul Istoric al Armatei. Editura Militară, București, 2007

http://flamanzi.ro/111-ani-de-la-rascoala-din-1907.../

https://www.rri.ro/.../componenta_antisemita_a_rascoalei...

https://www.dacoromania-alba.ro/nr29/remember_1907.htm

https://www.historia.ro/.../110-ani-de-la-rascoala-din...

https://radioromaniacultural.ro/rascoala-din-1907/

***

 SUNTEM PE MÂNA UNOR MARI NEBUNI

Adrian PAUNESCU!

 

Sunt nopţi şi zile pe pământ

când nu mai e nimica sfânt

și omul trage-n jug din greu,

nebunii pleacă din spital

și intră-n câmpul social

și îl ucid pe Dumnezeu.

 

Nebunii urcă-n vârf de tot,

comandă lumea idiot,

declară zilnic un război,

murim săraci, murim umili,

din moftul unor imbecili

și este vai şi-amar de noi.

 

Nebunii fac în lume foc,

în oameni nu mai cred deloc,

ca în relicve care-au fost,

zoologia e la preţ,

stau geniile în coteţ

iar Shakespeare li se pare-un prost.

 

Nu mai există nici valori,

nu se mai nasc nemuritori,

există bani şi-atâta tot,

să fim maimuţe-n carnaval,

maimuța n-are ideal,

maimuța are numai bot.

 

Sunt puse ţările la zid,

democrația e un vid,

sub echilibrul pururi frânt,

se-aruncă-n lume maladii,

popoarele spre-a se rări,

că-s prea mulţi oameni pe pământ.

 

Şi totuşi, neamul omenesc,

contrar acelor ce-l pândesc,

va ridica pământu-n cer,

din piatră ne vom lua ovăz

și vom lansa cumplitul văz

din ochii orbi ai lui Homer.

 

Dar deocamdată

suntem pe mâna unor nebuni,

suntem pe mâna unor mari nebuni.

***

 Cântec femeiesc

Adrian PĂUNESCU 

Aşa e mama şi a fost bunica

Aşa suntem femei lângă femei

Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica

Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme

Ei încurcând ce ele limpezesc

Ei numai tălpi şi ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.

Schimbându-şi după ei şi drum şi nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot

Şi de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă

În fiecare lanţ făcut din doi

Ce greu cu noi femeile în viaţă

Dar e şi imposibil fără noi…

***

 ALPHONSE DE LAMARTINE a decedat la 28 februarie 1869.

Alphonse de Lamartine, numele său complet Alphonse Marie Louis de Prat de Lamartine s-a născut pe 21 octombrie 1790 la Mâcon, Franța și a trecut in neființa pe 28 februarie 1869 la Paris, a fost un poet, romancier, dramaturg și istoric francez. 

El este una dintre marile figuri ale romantismului din Franța. 

El participă, de asemenea, la revoluția din 1848 și proclamă a doua Republică franceza.

Lacul 

Alphonse de Lamartine

Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,

În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,

Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții

S-o mai zvârlim o zi ?

O, lac sfânt ! Abia anul în scurgerea-i înceată

Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta

M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,

Pe care și ea sta !

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde

Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai

Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde

Tăcut o aruncai.

Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere:

Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins

Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere

Când luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fun-n lume vreodată, în clipita

Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas

Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a

În șoaptă-i scumpul glas.

- "O, timpule, te-oprește ! Și voi, grăbite ore.

Lăsați al vostru zbor;

Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore

Tot timpul vieții lor !

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă:

Cu dânșii vă grăbiți;

Luați-le lor viața ce nu le etse dragă;

Uitați pe fericiți ".

Dar vai ! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte

Să stăm pe unde-aici;

Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte

S-o-nfrângă dalba zi.

O, să iubim ! Ne-o spune și-a orelor chemare

Și tot ce e sub cer;

Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;

El trece - cei vii pier !

O, timp pizmaș ! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă

Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,

Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă

Ca-n zilele de chin ?

Cum ! Amândoi alături deloc nu vom mai merge ?

Cum ! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci ?

Și clipele ce timpul le face și le șterge

Pierdute-s pentru veci ?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte !

Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu ?

Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte

Ne veți mai sta sau nu ?

O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,

O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,

Măcar doar amintirea acestei nopți senine

Să o păstrați cu voi !

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,

O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,

Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună

Pe țărm de jur în jur.

Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,

În zgomotul din undă în undă repetat,

În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,

Din cerul înstelat.

Și vântil care geme, și trestia subțire,

Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit

Și tot ceea ce poate să vadă, să respire

Să zică: S-au iubit !"

***

 MICROSCOPICĂ 

GEORGE TOPÂRCEANU 

Când pleca odată la război un om

I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:

„- Du-te la bătaie, pentru ţară mori

Şi-ţi va da nevasta un copil din flori."

Omul,

Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,

Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat

Condamnat la moarte şi executat.

Morala:

Cine crede tot ce-i spui

Este vai de capul luI.

***

 Mi-e imposibil fără tine

                         Adrian Păunescu

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă

Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,

Ştiu doar că amintirea nu mă lasă

Şi că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,

Femei interesante mă mai sună,

Dar rece şi străin mă simt de toate

Şi nu mă văd cu ele împreună.

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,

Care-a decurs din întâlnirea noastră,

Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă

Şi tu îmi faci cu mâna la fereastră.

Subtile explicaţii cui i-aş cere?

Tot prostul face pe interesantul

Şi-n condamnarea asta la tăcere,

Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Şi cum să transformăm iubirea-n ură,

De ce nu noi, ci solii să lucreze,

Şi să pătăm simţirea cea mai pură,

Punând incendiul tot în paranteze?

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,

Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,

Dar eu te-am adorat fără criterii,

Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,

Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,

Şi după toată veghea ne-ntreruptă,

Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,

La mine-n braţe îţi fusese bine,

Obsesia iubirii nu mă lasă

Şi-mi este imposibil fără tine.

@#@

 

ȘTIAȚI CĂ, ÎNGERUL PE CARE ÎL AVEM DE LA BOTEZ ARE MARE PUTERE"...(Părintele Ilie Cleopa)

😇🕊️⛪🕯️☦️🏃

..."De aceea, când vă rugați acasă, după ce ați terminat rugăciunile, să faceți și câteva închinăciuni la îngerul pe care-l aveți de la Botez, și să ziceți așa: "Sfinte îngere, păzitorul vieții mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine păcătosul, sau păcătoasa!"

Pentru că acest înger, nu numai că ne păzește acum, dar el ne păzește și în vremea morții, el călătorește cu noi prin vămile văzduhului, până la patruzeci de zile, și îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.

Când moare omul și când își dă sufletul, în clipa aceea apar în fața lui atâția diavoli câte păcate a avut omul, și atâția îngeri sfinți câte fapte bune a avut el în viață. Atunci, în ceasul morții, are mare îndrăzneală îngerul de la botez.

Când vine acesta, toți se dau la o parte. El cunoaște viața sufletului care i-a fost dat spre ocrotire și îl ajută să treacă vămile. El îi aduce aminte sufletului toate faptele și gândurile pe care le-a avut din copilărie și până în ceasul morții.

SCURTĂ RUGĂCIUNE CĂTRE ÎNGERUL PĂZITOR

Dă-mi izvoare de lacrimi, ca să cur­gă ne­în­cetat din ochi din destul, care să mă spele pe mine tot, din creștet până în picioare, ca, îmbrăcându-mă în haina pocăinței cea mai albă decât ză­pada, să intru în cămara lui Dum­ne­zeu, pe tine cinstindu-te, apărătorul meu!

***

 ÎNCEPE POST DE POCĂINȚĂ!

                        de Preot Sorin Croitoru 

Cu cât mai mult în mreaja lumii 

În viața asta te încurci,

Cu-atât mai greu va fi, creștine,

La moartea ta spre cer să urci!

Tu crezi că-i glumă, dar în clipa

Când sufletul îți va ieși,

Din toate părțile spre tine

Vrăjmașii diavoli vor veni

Și fiecare va începe:

"Acesta e al meu, al meu,

Că-n viață m-a slujit pe mine,

Nu L-a slujit pe Dumnezeu!"

Și cu o spaimă necuprinsă,

Atunci tu îți vei aminti

De mreaja lumii cea întinsă

Din care n-ai putut ieși..

Dar îți vei aminti și șoapta

Ce-n viață te-nsoțea mereu

Când prea urâtă ți-a fost fapta:

"Întoarce-te la Dumnezeu!"

Atunci îți vei aduce-aminte

De orice vorbă, orice gând

Ce ți-a trecut cândva prin minte,

Pe care l-ai respins, râzând:

"De ce n-am ascultat povața

Pe care mi-o dădea de zor,

Dorind să îmi salveze viața,

Preablândul înger păzitor?

De ce zâmbeam făcând păcate,

Văzându-mi liniștit de drum,

Când el striga la mine: "Frate,

Te rog, oprește-te acum!"?..

Da, înfiorătoare vreme

Cândva te-așteaptă, dragul meu,

Și-ar fi mai bine a te teme

De drumul către Dumnezeu,

Căci s-ar putea să te oprească

Cei răi 'nainte ca să-L vezi

Și s-ar putea să te răpească

În iadu-n care azi nu crezi..

Să fugi cât poți de-a lumii mreajă 

Căci nu vei mai putea ieși,

Atras de-a demonilor vrajă,

Atunci când poate vei dori..

Ascultă glasul ce te ceartă,

Că-i sfântul înger păzitor,

Iar el e milostiv și iartă,

E bun și-i tare răbdător,

Dar fii atent la ce te-ndeamnă,

Căci el nu ceartă în zadar,

Iar dacă-i supărat, înseamnă

Că te-ai îndepărtat de Har.

Începe Post de pocăință,

O altă șansă-n viață ai

Ca, întărindu-te-n credință,

Să faci un pas micuț spre Rai!

###

 Un preot s-a deghizat in cerșetor sa vadă reactia asa zisilor creștini.

Preotul s-a mascat intr-un cersetor murdar si s-a dus la Biserica de dimineata, in biserica de 10.000 de membri unde trebuia sa fie prezentat ca fiind noul preot.

S-a plimbat in jurul bisericii timp de 30 minute inainte de incepere si, cum era o foarte mare afluenta de oameni care veneau la Biserica , doar un foarte mic procent de credinciosi l-au salutat pe cersetor.

Unora le-a cerut cativa banuti pentru mancare…dar absolut nimeni nu i-a dat nimic.

A intrat apoi in biserica si a incercat sa se aseze in fata, dar diaconii i-au cerut sa se aseze in spate.

A incercat sa salute sau să vorbeasca cu oamenii , dar ei intorceau capul cu dezgust dupa ce il priveau din cap pana in picioare.

Cum era el aşezat in spatele imensei biserici, a inceput slujba si imediat unul din responsabili a declarat ca este fericit sa faca un anunt important : „Astazi vom avea un nou preot ! "

„Oamenii au inceput sa aplaude privind in jur curiosi si fericiti sa il cunoasca pe noul preot

Cand cersetorul care a fost asezat in spate s-a ridicat si a inceput sa inainteze toate aplauzele au incetat.

Toti se uitau cu stupoare la el.

Dupa ce a ajuns in fata lor, a stat un moment in tacere, apoi a luat microfonul si a spus : Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii.

Caci am fost flamand, si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit; am fost gol, si M-ati imbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost in temnita, si ati venit pe la Mine.”

Atunci cei neprihaniti Ii vor raspunde: „Doamne, cand Te-am vazut noi flamand si Ti-am dat sa mananci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de ai baut? Cand Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am imbracat?

Cand Te-am vazut noi bolnav sau in temnita si am venit pe la Tine?”

Drept raspuns, Imparatul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”

Dupa ce a citit acest text din Matei 25:34-40, a privit membrii bisericii si a povestit ce s-a intamplat in dimineata aceea, chiar sub privirea lor nepasatoare.

Multi au inceput sa planga si numeroase capete se plecau jenate…

Atunci preotul spuse : „Astazi vad numai niste oameni adunati, dar nu vad Biserica lui Hristos; lumea este plina de oameni dar nu are destui discipoli, urmasi ai lui Hristos.

CAND VETI DEVENI UCENICI ???” a intrebat dansul.

Dupa un timp de tacere el a incheiat a spus : „La revedere…pe saptamana viitoare!”

A fi crestin inseamna ceva mult mai mult decat un principiu pe care il aparati si la care ţineti din obişnuinta.

A fi crestin este ceva ce traiesti in realitate ( nu in teorie ) si impartasesti cu altii !!

$$$

 

"De ce te uiți cu-ngrijorare la ziua ce va fi să vie?

Tu ai uitat că Eu sunt Tată și te veghez din veșnicie?

Eu știu când părul ți-a albit...Eu știu când sufletul te doare

Și Eu prin harul Meu îți dau pace-n furtuni și vindecare!

De ce te-ngrijorezi că mâine nu vei avea îndeajuns?

Nu știi că Eu deja-s acolo și-ți dau la rugăciuni răspuns?

Nu ți-am spus Eu că niciodată și nicidecum n-am să te las

Că îți voi fi mereu alături...voi fi cu tine pas cu pas?

De ce privești cu-ngrijorare când norii negri se adună?

De ce te înspăimântă valul? De ce ți-e teamă de furtună?

Eu sunt Cârmaci cum altul nu-i și valului de-i poruncesc

El într-o clipă se sfârâmă căci Eu sunt Domn și te iubesc!

Copilul Meu să nu ai teamă...voi fi cu tine zi de zi

Și Mâna Mea te va conduce pe calea către veșnicii...

Rămâi statornic în credință chiar și atunci când drumu-i greu

Și nu privi cu-ngrijorare căci ești un fiu de Dumnezeu!"

                        💦AMIN!💦

#№$

 Precauție 

Să nu împarți oricui durerea,

O să te doară și mai rău,

Acei ce-ți vor simți căderea, 

Vor folosi suspinul tău!

Nu toți cei care te ascultă,

Prieteni poți să îi numești,

Pământul are lume multă,

Dar Oameni rar mai întâlnești.

Scrie pe-o foaie ce te doare,

Iar când te simți străpuns de greu,

Nu mai da cheia la-ntâmplare,

,,Pârăște-te" Lui Dumnezeu.

Vorbește-i cât mai des de tine,

Și cum te simți, și ce gândești,

Iar când va ști că se cuvine,

Sigur un semn o să primești.

Nu-ți trebuie audiență,

Nici pile să ajungi la Cer,

Acolo sus e doar clemență, 

Iar binele nu-i efemer.

Nu te lăsa vândut de unii,

Și nici de alții cumpărat,

Dedică-te înțelepciunii,

Căci timpul tău e limitat.

Îndreaptă tot ce se mai poate,

Acceptă ce nu poți schimba,

Cât ceasul inimii mai bate,

Fii tu stăpân pe limba ta!

Să nu împarți oricui durerea,

Un preț prea scump o să plătești,

Fii bun prieten cu tăcerea, 

Cu ea nu dori, ci pedepsești...

................................................

Scuzați vă rog, azi plec devreme,

E zarvă iar în gândul meu,

Mă voi retrage pentru-o vreme,

Să mă ,,pârăsc" Lui Dumnezeu...

Licuța Pântia

###

 La mormântul lui Emil Racoviță

Pe culmea vremii, stelele se sting,

Iar vântul plânge-n taină peste vreme,

Un geniu stins sub apăsări haine,

Ucis de foame-n Clujul cel hapsân.

O, Racoviță, floare-nțeleaptă,

Ce-adâncuri ai deschis în lumea lor,

Spre ghețuri reci, spre peșteri neumblate,

Ai dus lumina gândului de dor.

Dar ce folos? Când lupii roșii vin,

Sfâșiind cu gheare de tăcere,

Ți-au smuls și pâinea, chipul tău senin,

Lăsându-te uitării și durerii.

Portarul blând, cu mâna tremurândă,

Îți dăruia un colț din suferință,

Dar tu, sătul de-a fi o grea povară,

Te-ai stins în lacrimi, vis și umilință.

Nu te-a acoperit cu aur străinul,

Ci te-au ascuns ai tăi sub vălul greu,

Iar peste ani, când moartea și-a cerut destinul,

Blestemul tău a ars un suflet rău.

O, suflet nobil, dormi-n peșterile reci,

Unde lumina ta mai licărește,

Căci adevărul nu se poate frânge,

Și nici tăcerea nu te prăbușește.

Dar nu, geniu-n lume nu moare,

Chiar dacă hoții l-au vrut prăbușit,

Chiar dacă Clujul, hain, fără soare,

L-a lepădat ca pe-un vis părăsit.

În hrube-adânci, sub piatră și vremi,

Ecoul pașilor tăi încă sună,

Și munții te știu, și ghețarii cei grei,

Și valul uitării pe tine n-apune.

Să vadă cei tineri ce soartă-ai avut,

Cum patria-n lanțuri și-a frânt înțelepții,

Cum foamea te-a stins, cum nimeni n-a vrut,

Să-ți dea o lumină pe drumul tristeții.

Dar iată, blestemul tău s-a-mplinit,

Căci cel ce-a râs s-a sfârșit în durere,

Iar Clujul, cândva, te va ști rătăcit,

Și-n stânca uitării va plânge tăcere.

De sus, din adâncul de stele și gheață,

Tu vezi cum renaște dreptatea-ntr-o zi,

Căci nimeni nu poate să stingă o viață,

Ce-n munți și-n știință va dăinui.

Odihnă să ai, căci peștera-i sfântă,

Și cerul te cheamă cu-al lui infinit,

Iar numele tău printre oameni cuvântă,

Și visul tău mare rămâne-mplinit.

( 2024, 06 septembrie )