***

 Acum trei ani – era tot așa prin marte – m-am dus într-o zi să văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat.

M-a cunoscut și i-a părut bine când m-a văzut. Îmbrăcat într-un palton lung și târând în picioare niște galoși mari de gumilastică, se primbla prin odaie, cu mânile la spate.

M-a întrebat de prieteni, căinându-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți sau foarte nenorociți. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes și o mirare exagerată. 

Privirea-i era dusă, obrajii palizi si căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară.

Îmi spuse cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândește de mult, o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe.

Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilărește arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie și, așezându-se pe scaun, începu să citească ... un șir lung de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea, și ochii și glasul i se înviorau.

Pe acel petec de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: "gloriosul voievod". El improviza. Am ascultat, uimit, peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens și de legătură; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă.

Mi-aduc aminte că doua vorbe: "foc" și "aur" reveneau mereu, mai în fiecare strofă.

N-am putut reținea decât aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au un început de înțeles mistic:

"Atâta foc, atâta aur

Ș-atâtea lucruri sfinte

Peste-ntunericul vieței

Ai revărsat, părinte..."

[Alexandru Vlahuță, "Curentul Eminescu"]