***

 Iubită femeie,

Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulțumirea, în toate observ pe de o parte imputări de infidelitate de care nu sunt capabil, din toate [pe de altă parte] prezumțiunea că aș putea veni la Iași, că aș putea să fiu cu tine împreună și că singura piedică e că nu voi.

Bolnav, neavând nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături de mine, sărac precum știi că sunt, și având pururea grija zilei de mâine, tu crezi că eu aș putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine și să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ți face infidelități, mă crezi în sfârșit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi. 

În momentele în care-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în care văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău trebuia să fie veselă și luminoasă. 

Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că nu am fost în stare a le ținea, n-am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume care mie, neiubit de nimeni și antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ție și te-am rugat să mă ierți.

Prețuiesc pe de-altă parte sacrificiile pe care mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aștepta, că vrei să mergi la Viena, că ești tânără și viața ți-e deschisă, c-un cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg. 

Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt mod de viață ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârșit mă poți uita, uită-mă. Eu din partea-mi te sigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a-nceput și s-a-ncheiat, și dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. 

Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nicio perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iași cu care aș putea duce o viață convenabilă cu tine, și în mizerie nu voi să trăiești. 

Un lucru crede-l. Nu voi iubi niciodată o altă femeie și tu rămâi în mintea și sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieții mele – singura mea aspirație, și viața cu tine – singura mea speranță. De aceea nu-mi face imputări nedrepte. Oricând, oriunde s-ar ivi putința de-a fi unul al altuia pentru totdeauna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de a fi împreună. 

Dar ce vrei să fac în contra imposibilității materiale? Nu pot face nimic și mă lupt în contra ei zadarnic și fără chip de-a o putea învinge. În această luptă, simt, se mistuie viața mea și chiar puținul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, și poate fără niciun rezultat. 

Te sărut dulce femeia mea iubită și dragă, și dacă după toate cele zise tot poți să mă mai iubești, iubește-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te va uita sau va înceta a te iubi,

Emin.

[28 februar' 1882]

(Corespondență cu Veronica Micle)