***

 Cu nostalgie...

    de Cornelia Climov 

Cu multă nostalgie îmi aduc aminte

De serile senine cu adieri de vânt

Când stelele cădeau blând peste frunte,

Și timpul nu-și pierdea al său veșmânt.

Acolo-n satul vechi, la poarta casei,

Cuprins de dor și șoapte ce m-ademenesc,

Simțeam sub pași răcoarea dimineții,

Cu florile ce-n vânt se dezmiardau firesc.

Pădurea șuiera povești uitate,

Pe care bunii le rosteau încet,

Iar luna, cu lucirea-i fermecată,

Umplea de vis un suflet inocent.

Cu nostalgie îmi aduc aminte

De râsul mamei, lin, ca un izvor,

Și chipul tatei, fără de cuvinte

Privind la noi. Ce mult îmi este dor!

Căci amintirea-i far în calea vieții,

O flacără aprinsă ce arde infinit,

Ea luminează toate colțurile ceții,

Și-o țin în inimă într-un loc ferit.

Cu nostalgie port în gând icoana

Acelor vremuri dulci și dragi mereu,

Și-mi spun încet, privind spre geam cu rana:

"Ce a fost demult rămâne dorul meu."