***

 Blestem de baltă

lui Fănuș Neagu

Foaie verde, verde foaie lată,

așa-mi vine Doamne, câteodată,

de-ar fi Dunărea cu vin umblată,

să o sorb pân’ la fund toată.

Dunăre, tu ești pe seară,

cum mi-i inima de-o vară,

de când mândra nu-i cu mine,

de-am uitat și timpu’ a ține,

alelei și vai de mine.

Dunăre, tu ești pe ceață,

cum e floarea fără viață.

Taci și spumegi și te doare,

că n-ai și tu mândru-n cale,

soră bună, soră mare.

Lasă-mă să-mi fac cărare

peste tine, neumblato,

peste tine înfocato,

să merg în Balta Brăilei,

la haiducii, frații Chirei,

să m-ajute, să-mi descânte,

cu vin roșu, roș de sânge,

cu pumnali și cu pistoale,

inima unde mă doare.

Apoi, eu le-oi da răsplată,

partea mea de viață, toată,

iară tu să cazi pe mine,

să mă plângi cum știi mai bine,

plânset lung, ca zi de vară,

de cu zori și până-n seară,

iară noaptea de-o cădea,

lasă luna, n-o certa

de-i va picura vreo stea.

Iar de-o fi să vie ea,

să nu poată a-mi vedea

inima cât mi-e de grea,

și să plângă în suspine,

să n-aibă parte de mine,

decât în sălcii bătrâne,

să nu poată-a mă vedea,

decât unde-i apa grea,

să mă strige ca un lup,

eu să fiu pește-n adânc.

Foaie verde, verde de afine,

dor mi-e de ea

și dor îmi e de mine,

mi-e dor

și n-am de ce mă ține !

Poezie publicată în volumul „Scrisori nedesfăcute” – Nicu Alifantis, Editura Nemira, 1997