joi, 17 iulie 2025

$$$

 GÂNDUL ZILEI... UN IMN FRANCEZ LUI 

 EMINESCU ,DE LUCIEN BAZIN ,traducere de ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF..." Eminescu este cifrul secret al nației"!

  Motto:" Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi!

                 Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

                 Copil al României, o, bard menit să steie

                 Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi"!


Poetul francez B.I.Hetrat afirma:" Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi fost cel mai mare poet al acestui secol"!


Către sfârşitul anului 1905, în celebra revistă „Semănătorul”, condusă atunci de nu mai puţin ilustrul Nicolae Iorga a apărut creaţia poetului parizian Lucien Bazin, titrată..."Un imn francez lui Eminescu...Á Mihail Eminescu – poèt national roumain(Traducere Şt. O. Iosif).


"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri…

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.


Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.


Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.


Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!


De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!


Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere…


Durerea e obștească: acid e-al ei sărut…

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut…


S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân’ ce să treci în raiul etern scăldat în rază…

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.


În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,


În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,


În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă…


Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi"!


TUDOR ARGHEZI ...DESPRE EMINESCU. .

" Într-un fel,Eminescu este Sfântul Preacurat al ghersului românesc .Din tumultul dramatic al vieții sale s- a ales un Crucificat. Pentru pietate noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal.Asta o știe oricine citește: cu părere de rău ca lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine "! 

Și totuși ,unii poeții străini au găsit cheia și au reușit să traducă poeziile poetului nepereche, bucurându-se de frumusețea versului eminescian!


Poezia în original...


Au début du XXe siècle, le poète français Lucien BAZIN dédia un long hommage au poète de la nation roumaine, Mihai Eminescu. 

Le poème hommagial fut publié dans le volume "L`Aube intérieure,", à Paris, par Alphonse Lemerre, Editeur, en 1905


VIVE LA NATION !


A MIHAIL EMINESCOU

Poète national roumain


J`ai su l`histoire triste et courte de ta vie,

Ton morbide dégoût né des vide plaisirs,

Tes aspirations, tes craintes , tes désirs…

J`ai su ta vision sans cesse poursuivie.


Et j`ai lu quelques uns des plus beaux de tes vers

Où sous le fouet cruel de la souffrance humaine

Ton être suppliait en ta langue roumaine

L`Amour , divin tyran qui dompte l`univers.


Mai j`ai surtout compris ton œuvre romantique,

Lourde des idéaux conçus et des beautés

Qu`engendra ta race, éprise de clarté,

Où se retrouve encor l`esprit de Rome antique.


 En songeant au Passé je me suis souvenu

Que le sang de Latins coule au creux de nos veines,

Faisant proches nos cœurs et les distances vaines…

Et je me suis senti fier de t`avoir connu.


 J`ai davantage aimé ton labeur salutaire.

Et, nous ne serions pas d`un même tronc les fils,

J`aurais goûté pourtant les livres que tu fis :

Les Poètes, les grands, sont de toute la Terre.


Aussi, quiconque peut juger à sa valeur

Les longs sanglots d`espoir poussés jusqu`au délire,

Doit pleurer aux accents sublimes de ta lyre,

Immensément vibrante aux doigts de la Douleur…


La Douleur est commune et son baiser nous tue…

Elle te l`a bien fait savoir, Eminescou,

Et, te jetant un jour les bras autour du cou,

Elle a serré si fort que ta lyre s`est tue…


Ta pensée a sombré dans la nuit, jusqu`au seuil

Du merveilleux Eden de la lumière éternelle…

Mais ta tâche demeure ; et ton âme avec elle

Protège les destins de ta Patrie en deuil.


Aux soirs mystérieux où les oiseaux nocturnes

Lancent leur cri plaintif presque immatériel,

Où des larmes, au sein des choses et du ciel,

Tombent, goutte par goutte, d`invisibles urnes,


 Aux soirs pleines de tristesse, aux soirs que nous aimons,

Aux soirs de solitude émue où l`on discerne

L`œil de la lune morne auréolé d`un cerne

Fixer de son regard les plaines et les monts ;


Aux soirs remplis d`angoisse et gonflés de tendresse

Où passe un vent d`amour venu du fond des mers,

Tu planes , libéré de tes doutes amers,

Et berces ton pays ainsi qu`une maîtresse …


 Veille-le. Garde-lui sa sainte liberté…

Souffle-lui pour lutter le feu de ton génie,

Poète, enfant chéri de cette Roumanie,

Qui touches par ta gloire à l`Immortalité"....

  Lucien Bazin.

Un adevărat imn închinat Nemuritorului Eminescu ,pe care îl așează alături de marii poeții din literatura universală!Emoționantă mărturisire! Citind "opera măiastră" a poetului nepereche, i- a cunoscut "povestea tristă a vieții ,zbuciumul sufletesc ,iubirea de țară și neam românesc. 

Eminescu, încă din fașă, a primit pe umeri durerea neamului românesc, pe care a purtat- o cu responsabilitate și a imortalizat- o in versurile sale. Plecat în nemurire, opera sa rămâne sa înfrunte timpul, iar Duhul sau veghează Asupra țării " Și țara ta ți- o legeni cu drag ,ca pe- o mireasă"! 

Emoționant indemn:" Poete,stai de strajă!la poarta limbii române și a neamului românesc! 

Eminescu, " Copil al României ",Bardul poeziei românești "E menit să steie / Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi "! 


In imagine, statuia poetului nepereche Mihai Eminescu din Paris !

Sursa,net.

Janeta Hulea ,Cu drag din drag de Eminescu....

$$$

 HERMANN HESSE


Hermann Karl Hesse (2 iulie 1877 - 9 august 1962) a fost un poet și romancier germano-elvețian și laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1946. Interesul său pentru tradițiile religioase, spirituale și filozofice orientale, combinat cu implicarea sa în analiza jungiană, a ajutat la modelarea operei sale literare. Cele mai cunoscute romane ale sale includ „Demian”, „Steppenwolf”, „Siddhartha”, „Narcissus și Goldmund” și „The Glass Bead Game”, fiecare dintre acestea explorând căutarea unui individ pentru autenticitate, autocunoaștere și spiritualitate.


Hesse s-a născut în 1877 în Calw, un oraș din nordul Pădurii Negre a Germaniei. Tatăl său era german baltic, iar bunica sa avea rădăcini franco-elvețiene. În copilărie, a împărtășit pasiunea pentru poezie și muzică cu mama sa și a fost bine citit și cultivat, în parte datorită influenței bunicului său poliglot. 


În tinerețe, a studiat pentru scurt timp la un internat protestant, Seminariile Evanghelice din Maulbronn și Blaubeuren, unde s-a luptat cu crize de depresie și o dată a încercat să se sinucidă, ceea ce l-a dus temporar la un sanatoriu. Hesse a absolvit gimnaziul și a trecut examenele în 1893, când s-a încheiat educația formală. Autodidact, Hesse a citit tratate teologice, mitologie greacă, Johann Wolfgang von Goethe, Gotthold Ephraim Lessing, Friedrich Schiller și Friedrich Nietzsche după încheierea educației sale formale. Primele sale lucrări de poezie și proză au fost publicate în anii 1890 și începutul anilor 1900, primul său roman, Peter Camenzind, apărând în 1904.


Viață și muncă


Mediul familial


Hermann Karl Hesse s-a născut la 2 iulie 1877 în orașul Calw din Pădurea Neagră, în Württemberg, Imperiul German. Bunicii săi au slujit în India într-o misiune sub auspiciile Misiunii Basel, o societate misionară creștină protestantă. Bunicul său, Hermann Gundert, a compilat o gramatică malayalam și un dicționar malayalam-englez și a contribuit, de asemenea, la o traducere a Bibliei în malayalam în sudul Indiei. Mama lui Hesse, Marie Gundert, s-a născut într-o astfel de misiune în India de Sud în 1842. Descriindu-și propria copilărie, ea a spus: "Un copil fericit nu am fost...". Așa cum era obișnuit printre misionarii de la acea vreme, ea a fost lăsată în urmă în Europa la vârsta de patru ani, când părinții ei s-au întors în India. 


Tatăl lui Hesse, Johannes Hesse, fiul unui medic, s-a născut în 1847 în Weissenstein, guvernoratul Estoniei din Imperiul Rus (acum Paide, Estonia). Fiul său Hermann a fost la naștere cu dublă cetățenie a Imperiului German și a Imperiului Rus. Hermann a avut cinci frați, dar doi dintre ei au murit în copilărie. În 1873, familia Hesse s-a mutat la Calw, unde Johannes a lucrat pentru Calwer Verlagsverein, o editură specializată în texte teologice și manuale școlare. Tatăl Mariei, Hermann Gundert (de asemenea, omonimul nepotului său), conducea editura la acea vreme, iar Johannes Hesse i-a succedat în 1893.


Hesse a crescut într-o familie pietistă șvabă, cu tendința pietistă de a-i izola pe credincioși în grupuri mici, profund gânditoare. Mai mult, Hesse a descris moștenirea germană baltică a tatălui său ca fiind "un fapt important și puternic" al identității sale în curs de dezvoltare. Tatăl său, a declarat Hesse, "a părut întotdeauna un oaspete foarte politicos, foarte străin, singuratic și puțin înțeles". [4] Poveștile tatălui său din Estonia i-au insuflat tânărului Hermann un simț religios contrastant. "[Era] o lume extrem de veselă și, cu tot creștinismul ei, o lume veselă... Nu ne-am dorit nimic cu atâta dor încât să ni se permită să vedem această Estonia... unde viața era atât de paradisiacă, atât de colorată și fericită." Sentimentul de înstrăinare a lui Hesse de mica burghezie șvabă a crescut și mai mult prin relația sa cu bunica sa maternă, Julie Gundert, născută Dubois, a cărei moștenire franco-elvețiană a împiedicat-o să se potrivească vreodată în acest mediu. 


Copilărie


Încă din copilărie, Hesse a fost încăpățânat și greu de gestionat pentru familia sa. Într-o scrisoare către soțul ei, mama lui Hermann, Marie, a scris: "Micuțul are o viață în el, o putere incredibilă, o voință puternică și, pentru vârsta sa de patru ani, o minte cu adevărat uimitoare. Cum poate exprima toate acestea? Îmi roade cu adevărat viața, această luptă interioară împotriva temperamentului său tiranic, a turbulențelor sale pasionale [...] Dumnezeu trebuie să modeleze acest spirit mândru, apoi va deveni ceva nobil și magnific – dar mă cutremur când mă gândesc la ce ar putea deveni această persoană tânără și pasională dacă educația sa ar fi falsă sau slabă." 


Hesse a dat semne de depresie gravă încă din primul an de școală. În colecția sa juvenilă „Gerbersau”, Hesse descrie în mod viu experiențe și anecdote din copilăria și tinerețea sa din Calw: atmosfera și aventurile de pe malul râului, podul, capela, casele înclinate strâns una de alta, colțurile ascunse, precum și locuitorii cu calitățile lor admirabile, ciudățeniile și idiosincraziile lor. Orașul fictiv Gerbersau este pseudonim pentru Calw, imitând numele real al orașului din apropiere, Hirsau. Este derivat din cuvintele germane gerber, care înseamnă "tăbăcar", și aue, care înseamnă "pajiște". Calw avea o industrie de prelucrare a pielii veche de secole, iar în timpul copilăriei lui Hesse influența tăbăcăriilor asupra orașului era încă foarte evidentă. Locul preferat al lui Hesse din Calw a fost Podul Sf. Nicolae (Nikolausbrücke), motiv pentru care un monument din Hesse a fost construit acolo în 2002.


Bunicul lui Hermann Hesse, Hermann Gundert, doctor în filozofie și fluent în mai multe limbi, l-a încurajat pe băiat să citească mult, oferindu-i acces la biblioteca sa, care era plină de opere de literatură universală. Toate acestea i-au insuflat lui Hermann Hesse sentimentul că este un cetățean al lumii. Originea sa familială a devenit, a remarcat el, "baza unei izolări și a unei rezistențe la orice fel de naționalism care mi-a definit atât de mult viața". 


Tânărul Hesse a împărtășit dragostea pentru muzică cu mama sa. Atât muzica, cât și poezia au fost importante în familia sa. Mama sa a scris poezii, iar tatăl său a fost cunoscut pentru utilizarea limbajului atât în predici, cât și în scrierea de tracte religioase. Primul său model pentru a deveni artist a fost fratele său vitreg, Theo, care s-a răzvrătit împotriva familiei intrând într-un conservator de muzică în 1885. Hesse a arătat o abilitate precoce de a rima și până în 1889-1890 a decis că vrea să fie scriitor.


Educație


În 1881, când Hesse avea patru ani, familia s-a mutat la Basel, Elveția, rămânând timp de șase ani și apoi întorcându-se la Calw. După ce a urmat cu succes școala latină din Göppingen, Hesse a intrat la Seminarul Teologic Evanghelic al Abației Maulbronn în 1891. Elevii au locuit și au studiat la abație, una dintre cele mai frumoase și bine conservate din Germania, participând la 41 de ore de cursuri pe săptămână. Deși Hesse s-a descurcat bine în primele luni, scriind într-o scrisoare că îi plăcea în mod deosebit să scrie eseuri și să traducă poezia clasică greacă în germană, timpul petrecut în Maulbronn a fost începutul unei crize personale serioase. În martie 1892, Hesse și-a arătat caracterul rebel și, într-un caz, a fugit de la seminar și a fost găsit pe un câmp o zi mai târziu. Hesse a început o călătorie prin diferite instituții și școli și a experimentat conflicte intense cu părinții săi. În mai, după o tentativă de sinucidere, a petrecut o perioadă într-o instituție din Bad Boll sub îngrijirea teologului și pastorului Christoph Friedrich Blumhardt. Mai târziu, a fost internat într-o instituție de boli mintale din Stetten im Remstal și apoi într-o instituție de băieți din Basel. La sfârșitul anului 1892, a urmat gimnaziul din Cannstatt, acum parte a orașului Stuttgart. În 1893, a trecut examenul de un an, care i-a încheiat școala. În același an, a început să petreacă timp cu colegii mai în vârstă și a început să bea și să fumeze.


După aceasta, Hesse a început o ucenicie de librărie în Esslingen am Neckar, dar a renunțat după trei zile. Apoi, la începutul verii anului 1894, a început o ucenicie mecanică de 14 luni la o fabrică de turnuri cu ceas din Calw. Monotonia muncii de lipit și pilit l-a făcut să se întoarcă spre activități mai spirituale. În octombrie 1895, era gata să înceapă din toată inima o nouă ucenicie la un librar din Tübingen. Această experiență din tinerețe, în special timpul petrecut la seminarul din Maulbronn, a revenit mai târziu în romanul său Sub roată.


A devenit scriitor


La 17 octombrie 1895, Hesse a început să lucreze în librăria din Tübingen, care avea o colecție specializată în teologie, filologie și drept. Sarcinile lui Hesse constau în organizarea, împachetarea și arhivarea cărților. După sfârșitul fiecărei zile de lucru de douăsprezece ore, Hesse și-a continuat propria muncă și și-a petrecut duminicile lungi și leneșe cu cărțile mai degrabă decât cu prietenii. Hesse a studiat scrierile teologice și mai târziu Goethe, Lessing, Schiller și mitologia greacă. De asemenea, a început să-l citească pe Nietzsche în 1895, și ideile filozofului despre "dualitate... impulsuri de pasiune și ordine" în omenire a avut o influență puternică asupra majorității romanelor sale. 


Până în 1898, Hesse avea un venit respectabil care îi permitea independența financiară față de părinții săi. În această perioadă, s-a concentrat pe operele romanticilor germani, inclusiv o mare parte din opera lui Clemens Brentano, Joseph Freiherr von Eichendorff, Friedrich Hölderlin și Novalis. În scrisorile adresate părinților săi, el și-a exprimat convingerea că "moralitatea artiștilor este înlocuită de estetică".


În acest timp, a fost prezentat casei lui Fräulein von Reutern, un prieten al familiei sale. Acolo, s-a întâlnit cu oameni de vârsta lui. Relațiile sale cu contemporanii săi au fost "problematice", în sensul că majoritatea erau acum la universitate. Acest lucru îl făcea de obicei să se simtă stânjenit în situații sociale. 


În 1896, poemul său "Madonna" a apărut într-un periodic vienez, iar Hesse a lansat primul său volum mic de poezie, Cântece romantice. În 1897, o poezie publicată de-a lui, "Grand Valse", i-a atras o scrisoare de fan. Era de la Helene Voigt, care în anul următor s-a căsătorit cu Eugen Diederichs, un tânăr editor. Pentru a-și mulțumi soția, Diederichs a fost de acord să publice colecția de proză a lui Hesse intitulată One Hour After Midnight în 1898 (deși este datată 1899).  Niciuna dintre lucrări nu a fost un succes comercial. În doi ani, doar 54 din cele 600 de exemplare tipărite ale Cântecelor romantice au fost vândute, iar O oră după miezul nopții a primit o singură ediție și s-a vândut lent. Mai mult, Hesse "a suferit un mare șoc" când mama sa a dezaprobat "Cântecele romantice" pe motiv că erau prea seculare și chiar "vag păcătoase". 


De la sfârșitul anului 1899, Hesse a lucrat într-o distinsă librărie de antichități din Basel. Prin contacte de familie, a rămas cu familiile intelectuale din Basel. În acest mediu cu stimuli bogați pentru preocupările sale, el s-a dezvoltat mai departe spiritual și artistic. În același timp, Basel a oferit Hesse-ului solitar multe oportunități de retragere într-o viață privată de auto-explorare artistică, călătorii și rătăciri. În 1900, Hesse a fost scutit de serviciul militar obligatoriu din cauza unei afecțiuni oculare. Acest lucru, împreună cu tulburările nervoase și durerile de cap persistente, l-au afectat toată viața.


În 1901, Hesse s-a angajat să-și îndeplinească un vis de lungă durată și a călătorit pentru prima dată în Italia. În același an, Hesse și-a schimbat locul de muncă și a început să lucreze la anticariul Wattenwyl din Basel. Hesse a avut mai multe oportunități de a lansa poezii și texte literare mici în reviste. Aceste publicații au oferit acum onorarii. Noua sa librărie a fost de acord să publice următoarea sa lucrare, „Scrieri și poezii postume ale lui Hermann Lauscher”. În 1902, mama sa a murit după o boală lungă și dureroasă. Nu s-a putut hotărî să participe la înmormântarea ei, declarând într-o scrisoare către tatăl său: "Cred că ar fi mai bine pentru amândoi să nu vin, în ciuda dragostei mele pentru mama mea".


Datorită notelor bune pe care Hesse le-a primit pentru Lauscher, editorul Samuel Fischer a devenit interesat de Hesse și, odată cu romanul „Peter Camenzind”, care a apărut mai întâi ca pre-publicare în 1903 și apoi ca tipărire obișnuită de Fischer în 1904, a venit o descoperire: de acum înainte, Hesse și-ar putea câștiga existența ca scriitor. Romanul a devenit popular în toată Germania. Sigmund Freud "l-a lăudat pe Peter Camenzind ca fiind una dintre lecturile sale preferate". 


Viața de familie pe Lacul Constance și călătoriile în Asia de Sud și de sud-est


După ce și-a dat seama că își poate câștiga existența ca scriitor, Hesse s-a căsătorit în cele din urmă cu Maria Bernoulli (din faimoasa familie de matematicieni) în 1904, în timp ce tatăl ei, care nu era de acord cu relația lor, era plecat în weekend. Cuplul s-a stabilit în Gaienhofen pe lacul Constance și și-a întemeiat o familie, având în cele din urmă trei fii. În Gaienhofen, a scris al doilea său roman, „Sub roată”, care a fost publicat în 1906. În perioada următoare, a compus în principal povestiri și poezii. Povestirea sa "Lupul", scrisă în 1906-1907, a fost "foarte posibil" o prefigurare a lui „Steppenwolf”. 


Următorul său roman, „Gertrude”, publicat în 1910, a dezvăluit o criză de producție. A trebuit să se lupte pentru a-l scrie și mai târziu l-a descris ca fiind "un avort spontan". Gaienhofen a fost locul în care interesul lui Hesse pentru budism a fost re-stârnit. În urma unei scrisori adresate lui Kapff în 1895 intitulată „Nirvana”, Hesse a încetat să mai facă aluzie la referințele budiste din opera sa. În 1904, totuși, Arthur Schopenhauer și ideile sale filosofice au început să primească din nou atenție, iar Hesse a descoperit teosofia. Schopenhauer și teosofia au reînnoit interesul lui Hesse pentru India. Deși au trecut mulți ani înainte de publicarea lui „Siddhartha” (1922) a lui Hesse, această capodoperă urma să fie derivată din aceste noi influențe.


În acest timp, a existat și o disonanță sporită între el și Maria, iar în 1911 Hesse a plecat într-o călătorie lungă în Sri Lanka și Indonezia. A vizitat și Borneo și Birmania, dar "experiența fizică ... a fost să-l deprime". Orice inspirație spirituală sau religioasă pe care o căuta i-a scăpat, dar călătoria a făcut o impresie puternică asupra operei sale literare. După întoarcerea lui Hesse, familia s-a mutat la Berna (1912), dar schimbarea mediului nu a putut rezolva problemele căsătoriei, așa cum el însuși a mărturisit în romanul său Rosshalde din 1914.


În timpul Primului Război Mondial


La izbucnirea Primului Război Mondial în 1914, Hesse s-a înregistrat ca voluntar în Armata Imperială, spunând că nu poate sta inactiv lângă un șemineu cald în timp ce alți tineri autori mureau pe front. A fost găsit inapt pentru serviciul de luptă, dar a fost repartizat pentru îngrijirea prizonierilor de război. În timp ce majoritatea poeților și autorilor țărilor beligerante au fost rapid implicați într-o tiradă de ură reciprocă, Hesse, aparent imun la entuziasmul general de război al vremii, a scris un eseu intitulat "O Friends, Not These Tones" ("O Freunde, nicht diese Töne"), care a fost publicat în Neue Zürcher Zeitung, pe 3 noiembrie. În acest eseu, el a făcut apel la colegii săi intelectuali să nu cadă în nebunia și ura naționalistă. Cerând voci discrete și recunoașterea moștenirii comune a Europei, Hesse a scris: "Că iubirea este mai mare decât ura, înțelegerea mai mare decât furia, pacea mai nobilă decât războiul, exact asta ar trebui să ardă în amintirile noastre acest război mondial nesfânt, mai mult decât s-a simțit vreodată". Ceea ce a urmat de aici, Hesse a indicat mai târziu, a fost un mare punct de cotitură în viața sa. Pentru prima dată, s-a trezit în mijlocul unui conflict politic serios, atacat de presa germană, destinatarul e-mailurilor de ură și distanțat de vechii prieteni. Cu toate acestea, a primit sprijin de la prietenul său Theodor Heuss și de la scriitorul francez Romain Rolland, care a vizitat Hessen în august 1915. În 1917, Hesse i-a scris lui Rolland: "Încercarea... să aplic dragostea în chestiuni politice a eșuat". 


Această controversă publică nu a fost încă rezolvată când o criză mai profundă a vieții s-a abătut asupra Hessen odată cu moartea tatălui său la 8 martie 1916, boala gravă a fiului său Martin și schizofrenia soției sale. A fost forțat să renunțe la serviciul militar și să înceapă să primească psihoterapie. Acest lucru a început pentru Hesse o lungă preocupare pentru psihanaliză, prin care a ajuns să-l cunoască personal pe Carl Jung și a fost provocat la noi culmi creative. Hesse și Jung au întreținut mai târziu o corespondență cu autorul chilian, diplomat și simpatizant nazist Miguel Serrano, care a detaliat relația sa cu ambele figuri în cartea „C. G. Jung și Hermann Hesse: A Record of Two Friendships”. În timpul unei perioade de trei săptămâni în septembrie și octombrie 1917, Hesse a scris romanul său Demian, care avea să fie publicat după armistițiul din 1919 sub pseudonimul Emil Sinclair.


Când Hesse s-a întors la viața civilă în 1919, căsnicia sa s-a destrămat. Soția sa, Maria, a avut un episod sever de psihoză, dar, chiar și după recuperare, Hesse nu a văzut niciun viitor posibil cu ea. Casa lor din Berna a fost împărțită, copiii lor au fost cazați în pensiuni și de rude, iar Hesse s-a mutat singur la mijlocul lunii aprilie în Ticino. A ocupat o mică fermă lângă Minusio (aproape de Locarno), locuind între 25 aprilie și 11 mai în Sorengo. La 11 mai, s-a mutat în orașul Montagnola și a închiriat patru camere mici într-o clădire asemănătoare unui castel, Casa Camuzzi. Aici, și-a explorat mai departe proiectele de scriere; a început să picteze, activitate reflectată în următoarea sa povestire majoră, "Ultima vară a lui Klingsor", publicată în 1920. Acest nou început în diferite medii i-a adus fericirea, iar Hesse a numit mai târziu primul său an în Ticino "cel mai plin, cel mai prolific, cel mai harnic și cel mai pasional moment din viața mea". În 1922, a apărut nuvela „Siddhartha” a lui Hesse, care arăta dragostea pentru cultura indiană și filozofia budistă care se dezvoltase deja mai devreme în viața sa. În 1924, Hesse s-a căsătorit cu cântăreața Ruth Wenger, fiica scriitoarei elvețiene Lisa Wenger și mătușa lui Méret Oppenheim. Această căsătorie a fost de scurtă durată și au divorțat în 1927.


În 1923, Hesse a primit cetățenia elvețiană. Următoarele sale lucrări majore, „Kurgast” (1925) și „Călătoria de la Nürnberg” (1927), au fost narațiuni autobiografice cu nuanțe ironice și au prefigurat următorul roman al lui Hesse, „Steppenwolf”, care a fost publicat în 1927. În anul în care a împlinit 50 de ani, a apărut prima biografie a lui Hesse, scrisă de prietenul său Hugo Ball. La scurt timp după noul său roman de succes, s-a îndepărtat de singurătatea lui „Steppenwolf” și a început o conviețuire cu istoricul de artă Ninon Dolbin, născută Ausländer. Această schimbare a companiei s-a reflectat în romanul Narcis și Goldmund, apărut în 1930.


Viața și moartea ulterioară


În 1931, Hesse a părăsit Casa Camuzzi și s-a mutat cu Ninon într-o casă mai mare, tot lângă Montagnola, care a fost construită pentru a fi folosită pentru tot restul vieții, de prietenul și patronul său Hans C. Bodmer. În același an, Hesse s-a căsătorit cu Ninon și a început să plănuiască ceea ce avea să devină ultima sa lucrare majoră, „The Glass Bead Game” (alias Magister Ludi). În 1932, ca studiu preliminar, a lansat nuvela „Călătorie în Est”.


Hesse a observat cu îngrijorare ascensiunea nazismului la putere în Germania. În 1933, Bertolt Brecht și Thomas Mann și-au făcut călătoria în exil, fiecare ajutat de Hesse. În acest fel, Hesse a încercat să lucreze împotriva suprimării de către Hitler a artei și literaturii care protestau împotriva ideologiei naziste. Cea de-a treia soție a lui Hesse era evreică, iar el și-a exprimat public opoziția față de antisemitism cu mult timp înainte. Hesse a fost criticat pentru că nu a condamnat Partidul Nazist, dar eșecul său de a critica sau susține orice idee politică a provenit din "politica sa de detașare [...] În niciun moment nu i-a condamnat în mod deschis (pe naziști), deși detestarea sa față de politica lor este dincolo de orice îndoială." În martie 1933, la șapte săptămâni după ce Hitler a preluat puterea, Hesse i-a scris unui corespondent din Germania: "Este de datoria tipurilor spirituale să stea alături de spirit și să nu cânte împreună atunci când oamenii încep să cânte cântecele patriotice pe care liderii lor le-au poruncit să le cânte". În anii 1930, Hesse a făcut o declarație discretă de rezistență prin revizuirea și publicitatea operei autorilor evrei interziși, inclusiv a lui Franz Kafka. La sfârșitul anilor 1930, revistele germane au încetat să mai publice lucrările lui Hesse, iar naziștii au interzis-o în cele din urmă.


Potrivit lui Hesse, el "a supraviețuit anilor regimului Hitler și celui de-al Doilea Război Mondial prin cei unsprezece ani de muncă pe care i-a petrecut la „The Glass Bead Game". Tipărit în 1943 în Elveția, acesta avea să fie ultimul său roman. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1946.


În ultimii douăzeci de ani ai vieții sale, Hesse a scris multe povestiri (în principal amintiri din copilărie) și poezii (adesea cu natura ca temă). Hesse a scris, de asemenea, eseuri ironice despre înstrăinarea sa de scris (de exemplu, autobiografiile simulate: „Life Story Brief Told” și „Aus den Briefwechseln eines Dichters”) și a petrecut mult timp urmărindu-și interesul pentru acuarele. Hesse s-a ocupat și de fluxul constant de scrisori pe care le-a primit ca urmare a Premiului Nobel și ca o nouă generație de cititori germani care i-a explorat opera. Într-un eseu, Hesse a reflectat ironic asupra eșecului său de-a lungul vieții de a dobândi un talent pentru lene și a speculat că corespondența sa zilnică medie depășea 150 de pagini. A murit la 9 august 1962, la vârsta de 85 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul Sant'Abbondio din Gentilino, unde sunt înmormântați și prietenul și biograful său Hugo Ball și o altă personalitate germană, dirijorul Bruno Walter. 


Opinii religioase


După cum se reflectă în „Demian” și în alte lucrări, el credea că "pentru oameni diferiți, există căi diferite către Dumnezeu". În ciuda influenței pe care a primit-o din filozofiile hinduse și budiste, el a declarat despre părinții săi că "creștinismul lor, unul care nu a predicat, ci a trăit, a fost cea mai puternică dintre puterile care m-au modelat și m-au modelat". 


Influență


La vremea sa, Hesse a fost un autor popular și influent în lumea vorbitoare de limbă germană; faima mondială a venit abia mai târziu. Primul mare roman al lui Hesse, „Peter Camenzind”, a fost primit cu entuziasm de tinerii germani care doreau un mod de viață diferit și mai "natural" în această perioadă de mare progres economic și tehnologic în țară (vezi și mișcarea Wandervogel). „Demian” a avut o influență puternică și de durată asupra generației care se întorcea acasă din Primul Război Mondial. În mod similar, „The Glass Bead Game”, cu lumea sa intelectuală disciplinată din Castalia și puterile meditației și umanității, a captivat dorința germanilor pentru o nouă ordine în mijlocul haosului unei națiuni distruse după pierderea în cel de-al Doilea Război Mondial. 


Spre sfârșitul vieții sale, compozitorul german (născut bavarez) Richard Strauss (1864-1949) a pus pe muzică trei dintre poemele lui Hesse în ciclul său de cântece „Patru ultime cântece pentru soprană și orchestră” (compus în 1948, interpretat pentru prima dată postum în 1950): "Frühling" ("Primăvara"), "Septembrie" și "Beim Schlafengehen" ("Despre culcare").


În anii 1950, popularitatea lui Hesse a început să scadă, în timp ce criticii de literatură și intelectualii și-au îndreptat atenția către alte subiecte. În 1955, vânzările cărților lui Hesse de către editorul său Suhrkamp au atins un minim istoric. Cu toate acestea, după moartea lui Hesse în 1962, scrierile publicate postum, inclusiv scrisori și bucăți de proză necunoscute anterior, au contribuit la un nou nivel de înțelegere și apreciere a operelor sale. 


Până la moartea lui Hesse în 1962, lucrările sale erau încă relativ puțin citite în Statele Unite, în ciuda statutului său de laureat al Premiului Nobel. Un memorial publicat în The New York Times a mers atât de departe încât a susținut că lucrările lui Hesse erau în mare parte "inaccesibile" cititorilor americani. Situația s-a schimbat la mijlocul anilor 1960, când lucrările sale au devenit brusc bestseller-uri în Statele Unite. Renașterea popularității lucrărilor lui Hesse a fost creditată asocierii lor cu unele dintre temele populare ale mișcării contraculturii (sau hippie) din anii 1960. În special, tema căutării iluminării din „Siddhartha”, „Călătorie în Orient” și „Narcis și Goldmund” a rezonat cu cei care îmbrățișează idealuri contra-culturale. Secvențele de "teatru magic" din „Steppenwolf” au fost interpretate de unii ca psihedelie indusă de droguri, deși nu există dovezi că Hesse a luat vreodată droguri psihedelice sau a recomandat utilizarea lor. În mare parte, boom-ul Hesse din Statele Unite poate fi urmărit până la scrierile entuziaste ale două figuri influente ale contraculturii: Colin Wilson și Timothy Leary. Din Statele Unite, renașterea Hessen s-a răspândit în alte părți ale lumii și chiar înapoi în Germania: peste 800.000 de exemplare au fost vândute în lumea vorbitoare de limbă germană din 1972 până în 1973. În doar câțiva ani, Hesse a devenit cel mai citit și tradus autor european al secolului al XX-lea. Hesse a fost deosebit de popular printre cititorii tineri, o tendință care continuă și astăzi. 


Există un citat din „Demian” pe coperta albumului Abraxas din 1970 al lui Santana, care dezvăluie sursa titlului albumului.


„Siddhartha” de Hesse este unul dintre cele mai populare romane occidentale a cărei acțiune se desfășoară în India. O traducere autorizată a lui Siddhartha a fost publicată în limba malayalam în 1990, limba care l-a înconjurat pe bunicul lui Hesse, Hermann Gundert, pentru cea mai mare parte a vieții sale. A fost formată și o Societate Hermann Hesse din India. Scopul său este de a scoate la iveală traduceri autentice ale lui „Siddhartha” în toate limbile indiene și a pregătit deja traducerile sanscrite, malayalam și hindi ale lui Siddhartha. Un monument durabil al popularității de durată a lui Hesse în Statele Unite este Teatrul Magic din San Francisco. Referindu-se la "The Magic Theatre for Madmen Only" din „Steppenwolf” (un fel de cabaret spiritual și oarecum de coșmar la care participau unele dintre personaje, inclusiv Harry Haller), Magic Theatre a fost fondat în 1967 pentru a interpreta lucrări ale unor noi dramaturgi.


Există un teatru în Chicago, Steppenwolf Theatre, numit după roman.


În toată Germania, multe școli poartă numele lui Hesse. Hermann-Hesse-Literaturpreis este un premiu literar asociat cu orașul Karlsruhe, care a fost acordat din 1957. Din 1990, Premiul Calw Hermann Hesse a fost acordat la fiecare doi ani alternativ unei reviste literare de limbă germană și unui traducător al operei lui Hesse. Internationale Hermann-Hesse-Gesellschaft a fost fondată în 2002 la cea de-a 125-a aniversare a lui Hesse și a început să acorde premiul Hermann Hesse în 2017. 


Muzicianul Steve Adey a adaptat poemul "How Heavy the Days" pe LP-ul său din 2017 Do Me a Kindness.


Trupa Steppenwolf și-a luat numele de la romanul lui Hesse. 


Premii


1906: Bauernfeld-Preis

1928: Mejstrik-Preis de la Fundația Schiller din Viena

1936: Gottfried-Keller-Preis

1946: Premiul Goethe

1946: Premiul Nobel pentru Literatură

1947: Doctorat onorific de la Universitatea din Berna

1950: Premiul pentru literatură Wilhelm Raabe

1954: Pour le Mérite

1955: Premiul pentru Pace al Comerțului German de Carte


Cărți


Demian, 1919


Nuvele


(1899) Eine Stunde hinter Mitternacht (O oră după miezul nopții)

(1908) Freunde

(1914) În soarele vechi

(1916) Schön ist die Jugend

(1919) Klein und Wagner

(1920) Klingsors letzter Sommer (Ultima vară a lui Klingsor)


Romane


(1904) Peter Camenzind

(1906) Unterm Rad (Sub roată; publicat și sub titlul The Prodigy)

(1910) Gertrud

(1914) Roßhalde

(1915) Knulp (publicat și sub titlul Trei povești din viața lui Knulp)

(1919) Demian (publicat sub pseudonimul Emil Sinclair)

(1922) Siddhartha

(1927) Der Steppenwolf

(1930) Narziß und Goldmund (Narcissus și Goldmund; publicat și sub titlul Moartea și iubitul))

(1932) Die Morgenlandfahrt (Călătorie în Orient)

(1943) Das Glasperlenspiel (Jocul mărgelelor de sticlă; publicat și sub titlul Magister Ludi)


Colecții de povestiri


(1919) Strange News from Another Star (publicat inițial ca Märchen) — scris între 1913 și 1918

(1972) Povestiri de cinci decenii (23 de povestiri scrise între 1899 și 1948)


Non-ficțiune


(1913) Besuch aus Indien (Vizitator din India) – filozofie

(1920) Blick ins Chaos (O privire în haos) - eseuri

(1920) Rătăcire - note și schițe

(1971) Dacă războiul continuă – eseuri

(1972) Scrieri autobiografice (inclusiv "Un oaspete la spa") - colecție de piese în proză

(2018) Visul din Singapore și alte aventuri: scrieri de călătorie dintr-o călătorie asiatică


Colecții de poezie


(1898) Romantische Lieder (Cântece romantice)

(1900) Hinterlassene Schriften und Gedichte von Hermann Lauscher (Scrierile și poemele postume ale lui Hermann Lauscher) – cu proză

(1970) Poezii (21 de poezii scrise între 1899 și 1921)

(1975) Criză: pagini dintr-un jurnal

(1979) Ore în grădină și alte poezii (scris în aceeași perioadă cu The Glass Bead Game)


Adaptări cinematografice


1966: El lobo estepario (bazat pe Steppenwolf)

1971: Zachariah (bazat pe Siddartha)

1972: Siddhartha

1974: Steppenwolf

1981: Kinderseele

1989: Francesco

1996: Ansatsu (bazat pe Demian)

2003: Poezie: Am pus piciorul în aer și m-a purtat

2003: Siddhartha

2012: Homecoming [de]

2020: Narcissus și Goldmund [de]

$$$

 HIPOCAMPUS


În mitologia greacă, hipocampul era o creatură fantastică care avea jumătate din corp în formă de cal și cealaltă jumătate în formă de pește. Această creatură, care a fost portretizată de istoricul grec Pausanias în faimoasa sa „Descriere a Greciei”, a trăit în adâncurile oceanului și a servit drept emblemă a lui Poseidon. De fapt, potrivit lui Homer în lucrările sale, carul acestui zeu era tras de hipocampi. Astăzi, se crede că hipocampul ar putea fi înrudit cu căluții de mare (al căror nume științific este Hippocampus).


Termenul hipocamp provine din cuvintele grecești ἱππόκαμπος, a căror origine se găsește în cuvântul ἵππος și care s-ar referi la "cal", și κάμπος, care poate fi tradus ca "monstru marin"


Înregistrări pictografice ale acestei creaturi pot fi găsite în diferite orașe grecești, așa că se crede că era cunoscută în întreaga lume elenă. Din secolul al IV-lea î.Hr. până n secolul I î.Hr., în orașul Tir au fost bătute monede în care Melqart, zeul și sfântul patron al orașului, era montat pe un hipocamp înaripat și înconjurat de delfini. În mod similar, în orașul Byblos, la aceeași dată, au fost emise monede cu gravura unui hipocamp care se scufundă în mare.

Deoarece ciclul apei nu era pe deplin clar în lumea greacă, nu este surprinzător faptul că hipocampul a fost considerat capabil să trăiască atât în apă sărată, cât și în apă dulce (ceva ce doar câteva organisme pot face)


Din acest motiv, fresce și sculpturi ale acestei creaturi au fost găsite în temple de lângă mare și în surse mari de apă dulce. Una dintre aceste sculpturi care a supraviețuit până în zilele noastre se află în Fântâna di Trevi din Roma. În acesta, un triton încearcă să copleșească un hipocamp înaripat. Pe lângă lumea elenă, reprezentări ale hipocampului au fost găsite în Scoția și în rămășițele civilizației etrusce. De asemenea, se suspectează că ar putea fi înrudit cu capra de mare Capricorn.

Pe lângă faptul că este numele acestei creaturi mitologice, hipocampul este, de asemenea, una dintre principalele structuri din creierul mamiferelor și oamenilor. Acest nume a fost dat datorită asemănării pe care această parte a creierului o avea cu căluții de mare


Psihiatrul și neurologul sovietic Vladimir Bekhterev a fost unul dintre primii oameni de știință care a descoperit că este legată de memorie. Mai târziu, s-a descoperit că această parte a creierului era legată și de simțul orientării și de înțelegerea și memoria spațiului.

$$$

 IDIOMUL, IDIOLECTUL ȘI SOCIOLECTUL


Idiomul, idiolectul, sociolectul sunt forme de existenţă şi de manifestare ale unei limbi. O limbă, indiferent de spaţiul geografic în care este vorbită sau de timp, este într-o continuă dinamică. “Limbile sunt ca marea, spunea Victor Hugo, în anumite momente părăsesc un mal al lumii gândirii şi invadează un altul. Precum valurile, unele cuvinte se sting, altele le iau locul, dar marea este mereu acolo, niciodată pietrificată într-o formă dată”.


Idiomul (în română, un împrumut din franţuzescul “idiome”) este un termen generic, care se foloseşte pentru a denumi o limbă, un dialect sau un grai. Pentru că, adesea, mai ales în studiile de lingvistică, există ambiguităţi sau chiar controverse referitoare la cazurile în care să se folosească termenul “limbă” sau “dialect”, atunci mulţi autori folosesc cuvântul “idiom”, cu valoare de generalitate.


Idiomuri


Dacă ne referim, de exemplu, la limba română, se poate utiliza sintagma “idiomul românesc”, cu trimitere fie la dialectele limbii române (idiomul dacoromân, aromân/ macedoromân, meglenoromân, istroromân), fie la subdialecte sau graiuri (idiomul muntenesc, oltenesc, bănăţean, crişean, maramureşean, moldovenesc) sau chiar la variantele “sociale” ale limbii (argoul – limbaj convenţional al anumitor categorii sociale – jargonul – limbaj specific anumitor categorii sociale, caracterizat prin abundenţa cuvintelor şi a expresiilor specializate sau pretenţioase, de obicei împrumutate din alte limbi, limbajul profesional etc.).


Şi în cazul altor limbi, “idiomul” este termenul care ajută la eliminarea multor dispute lingvistice sau de altă natură (politică, socială). În situaţia ramificaţiilor/ variantelor unor limbi, precum italiana, germana, chineza, există deosebiri atât de mari, încât vorbitorii respectivi se înţeleg foarte greu între ei sau nu se înţeleg deloc (deşi, teoretic, este vorba de aceeaşi limbă). Există şi situaţii inverse, de vorbitori ai unor limbi diferite (suedeză şi daneză, de pildă) care se înţeleg foarte uşor.


Sunt şi cazuri când un idiom separat de limba căreia i-a fost subordonat (dialectul corsican sau dialectele limbii române) este considerat de unii lingvişti limbă separată, de alţii dialect. Uneori există şi raţiuni politice pentru care o limbă este considerată dialect – pentru a nu se studia în şcoli şi pentru a justifica supremaţia altei limbi (catalana, sarda, provensala). Folosirea termenului “idiom” – idiomul catalan, corsican, provensal etc. – cel puţin în lingvistică, înlătură astfel de controverse.


Idiolectul


Idiolectul este un termen impus de lingvistul american Bernard Bloch şi se referă la ansamblul particularităţilor/ deprinderilor verbale ale unui individ, specifice pentru o anumită perioadă, având în vedere că o persoană, de-a lungul vieţii, din diverse motive (educaţie, zona în care trăieşte, colectivitatea cărei îi aparţine etc.) îşi poate schimba maniera de exprimare, altfel spus limbajul/ stilul individual, adică poate utiliza idiolecte diferite.


Diferenţele între idiolecte, adică între stilul/ maniera de exprimare a unui vorbitor sau altul se manifestă în anumite alegeri de vocabular, în intonaţie, pronunţie, recurenţa unor cuvinte sau expresii etc.


Un exemplu edificator, pentru sensul cuvântului “idiolect” se leagă de felul în care fac muncă de cercetare dialectologii care, pentru a studia o arie dialectală, un grai, subgrai etc., apelează la “informatori” (vorbitori ai dialectului, graiului s.a.m.d.). Felul personal în care un vorbitor foloseşte un dialect, grai, adică “realizarea individuală a unui sistem lingvistic” se numeşte “idiolect”.


Există diferenţe, prin urmare, nu numai de la un dialect la altul, de la un grai la altul, ci şi de la un idiolect la altul. O arie dialectală nu reprezintă însă suma idiolectelor, ci suma constantelor idiolectelor.


Sociolectul


Sociolectul se defineşte în opoziţie cu idiolectul şi reprezintă utilizarea particulară a unui idiom de către un anumit grup social. În studiile de lingvistică, mai ales în lingvistica americană, sociolectul denumeşte limbajul claselor sociale – sociolectul claselor sociale “superioare” (cei care deţin puterea financiară, politică etc.), al clasei de mijloc, al muncitorilor, sociolectul popular, familiar s.a.m.d. Pentru alţi lingvişti, sociolectul reprezintă limbajul profesional, limbajul specific vârstelor, varietăţile de limbaj folosite de grupurile etnice (etnolecte), argoul, jargonul.


Dacă un vorbitor al unei limbi foloseste cel puţin două sociolecte (unul deprins, de pildă, din copilărie, în familie, altul învăţat la şcoală sau la locul de muncă, în grupul de prieteni), se spune că se află în situaţie de “diglosie”.


“Diglosie” este şi în cazul în care, într-o anumită zonă geografică, se folosesc două varietăţi ale unei limbi (două idiomuri), două limbi diferite sau două registre stilistice diferite – unul neutru/ standard, altul popular/ colocvial. În Elveţia, de exemplu, germana standard este limba oficială, dar populaţia germanofonă foloseşte un dialect local al limbii germane. În ţările arabe, în limbajul curent se folosesc dialecte locale, dar oficial, araba clasică. În sudul Franţei, pe lângă franceza standard, mulţi vorbitori utilizează occitana.


În categoria sociolectelor intră şi stilurile funcţionale, limbajele specializate pentru anumite domenii de activitate – ştiinţific, juridic (oficial/ administrativ), publicistic, beletristic, colocvial.


Frumuseţea unei limbi se cultivă de-a lungul generaţiilor


Dincolo de studiile lingvistice şi de terminologia specifică, ceea ce nu trebuie ignorat este că realitatea lingvistică, indiferent despre ce limbă este vorba, este extrem de complexă şi că frumuseţea şi expresivitatea unei limbi se cultivă de-a lungul generaţiilor.


Limba română, cea pe care o vorbim astăzi, s-a format pe baza dialectului dacoromân (vorbit la nord de Dunăre), care s-a bucurat de mai mult prestigiu, în virtutea unor factori politici, culturali, sociali, economici, celelalte dialecte/ idiomuri (dacoromân, aromân/ macedoromân, meglenoromân, istroromân), fiindu-i subordonate, aşa cum, la baza limbii literare (forma cea mai corectă a limbii) se află graiul/ idiomul muntenesc, cel cu cele mai puţine particularităţi regionale.


Idiomul, idiolectul, sociolectul sunt doar termeni moderni, care reflectă realităţi lingvistice vechi si care ţin de mecanismele devenirii unei limbi. Dintre acestea, cele mai sensibile la schimbare sunt idiolectul, pentru că vizează stilul individual de valorificare a limbii, şi sociolectul, mai ales la nivelul limbajului familiar, argotic şi de jargon.


La aceste niveluri, în epoca actuală, se constată o tendinţă de “macaronizare” a limbii, în sensul pătrunderii şi utlizarii inutile a unor “barbarisme” sau elemente de jargon, la care se adaugă avalanşa de “englezisme” – “romgleza” – “ghiveciul” inutil şi deranjant de română şi engleză, plus limbajul de lemn, lipsa de grijă faţă de corectitudinea şi nuanţele limbii, care reflectă nuanţele gândului. Toate acestea, în timp, pot altera corectitudinea, expresivitatea şi identitatea unei limbi.


Felul în care vorbim este, până la urmă, expresia respectului de sine, a reprezentării noastre despre viaţă, a istoriei personale şi a gradului de cultură. În limbaj se cristalizează personalitatea, identitatea noastră, capacitatea de cunoaştere şi înţelegere a lumii din jur. Nimic nu există în realitatea imediată fără a fi şi în limbaj. “Le style c’est l’homme même” (“Stilul este omul însuşi” ), spunea în secolul al XVIII-lea, scriitorul şi filosoful francez Buffon.


Dacă ne mai gândim şi la faptul că, în lume, la ora actuală, se vorbesc în jur de 6 912 limbi şi că un om petrece aproximativ o treime din timpul de veghe comunicând (în medie, şase ore pe zi), probabil că ar trebui să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de cuvânt şi să ne amintim că “limitele limbajului sunt în minte, nu în funcţiile mandibulei”, cum spunea Andre Leroi-Gourhan. un celebru etnolog francez.

$$$

 ILEANA SĂRĂROIU


Una dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică populară a avut parte de un destin crud, de o soartă nemiloasă care a trimis-o în mormânt la doar 43 de ani. Lumea artistică a fost bulversată de dispariţia fulgerătoare a uneia dintre cele mai talentate şi apreciate cântăreţe. Ileana Sărăroiu şi-a petrecut ultimele clipe din viaţă aşa cum i-a plăcut: pe scenă. Interpreta a murit cântând la o nuntă în comuna Unirea, din judeţul Călăraşi, în noaptea de 12 spre 13 mai 1979.


Ceea ce ar fi trebuit să fie cea mai fericită zi din viaţa Lilianei şi a lui Gheorghe Ispas s-a transformat pe loc într-o tragedie. Cei doi miri, ea, în vârstă de 18 ani, el, cu patru ani mai mare, aşteptau cu sufletul la gură momentul în care Ileana Sărăroiu trebuia să sosească pentru a susţine un recital la nunta lor. Nimic nu prevestea nenorocirea ce avea să se petreacă.


„Mi-aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri. Artista fusese tocmită de socrul meu să vină în jurul orei 22.00. S-a ţinut de cuvânt, deşi fusese foarte solicitată în acea zi. Mai avusese un concert în ţară. La ora stabilită a sosit cu soţul său, Mircea Câmpeanu, cu o Dacie albă. Elegant îmbrăcată, aşa cum o vedeam la televizor, a urcat imediat pe scenă. Avea o rochie lungă bleu şi un pardesiu negru cu alb în motive populare. Părul negru lung era strâns în coadă cu o coroniţă cu flori. Mi-aduc aminte că s-a plâns că este obosită şi că ar dori o cafea”, povesteşte Liliana Ispas, mireasa de la acea nuntă. Femeia mai spune că Ileana a scos din poşetă un pachet cu cafea şi a rugat pe cineva să-i prepare o ceaşcă pentru a rezista programului încărcat pe care îl avea de susţinut. „ Atât a consumat, doar o cafea, după care a cântat neîncetat 45 de minute. Ar fi trebuit să susţină un program de 3-4 ore. Din păcate, nu s-a mai întâmplat acest lucru. Soarta a avut alte planuri cu ea”, spune, cu emoţie, Liliana Ispas.


Ultimele cuvinte ale artistei


Salonul în care a avut loc nunta era ticsit cu oameni. 270 de familii veniseră să-i sărbătorească pe tinerii însurăţei, iar vestea că Ileana Sărăroiu va încinge atmosfera i-a ţinut pe meseni plini de emoţie. Aproape că nimeni nu mai mânca, toată lumea o asculta cu gura-căscată, iar pe ringul de dans nu mai aveai loc să arunci un ac. Lăutarii care o acompaniau mai aveau puţin şi clacau din cauza ritmului alert în care artista îşi desfăşura programul. După ce a cântat melodia „ O bătrână într-o gară”, Ileana Sărăroiu le-a cerut scuze nuntaşilor că nu mai poate continua, deoarece se simte foarte rău. „Chiar lângă ea se afla proprietarul salonului unde avea loc petrecerea. Omul când a auzit că nu se simte bine, a sprijinit-o să coboare de pe scenă. Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a spus. De aici a intervenit nenorocirea. Ştiu că nu a mai fost conştientă nicio secundă şi că şi-a dat sufletul până la ieşirea din comună în ambulanţa care fusese alertată s-o transporte la spitalul din Călăraşi”, spune Liliana Ispas.


A murit în Ambulanţă


Printre nuntaşi se aflau şi doi medici. Imediat cum Ileana Sărăroiu a fost dusă într-o cameră în spatele salonului şi aşezată pe un pat, cei doi au mers pentru a-i acorda primul-ajutor. „ Nu se ştia cât este de grav, aşa că oamenii au sărit s-o ajute. Ştiu că i s-a dat să bea puţină apă, dar deja starea ei era critică. Am aflat ulterior că nu mai reacţiona la niciun impuls. Nu mai avea niciun reflex şi nici nu mai comunica”, povesteşte Liliana Ispas. Când a sosit Ambulanţa, alături de artistă a mers la spitalul din Călăraşi, o moaşă. Femeia se afla şi ea printre invitaţii la nuntă. S-a gândit că ar putea să dea o mână de ajutor dacă o însoţeşte. Din păcate, nu se mai putea face nimic pentru a-i salva viaţa.Tinerii căsătoriţi au aflat a doua zi după nuntă de la aceasta că Ileana Sărăroiu a murit în Salvare, înainte de a ieşi din comuna Unirea. După incidentul neplăcut în care artista a dispărut de la nuntă, petrecerea a continuat firesc. „ Mesenii au fost dezamăgiţi însă că nu a mai putut susţine recitalul. Era foarte apreciată şi iubită de foarte multă lume. Nimeni nu s-a gândit că se prăpădeşte”, spune Liliana Ispas.


A fost anchetată şi femeia care i-a făcut cafeaua


Moartea artistei a produs un şoc în lumea artistică şi nu numai. Autorităţile de la acea vreme au început o anchetă pentru a stabili în ce condiţii a murit. Mai multe persoane care au participat la nunta de la Unirea au fost audiate. „Femeia care i-a pregătit cafeaua a fost prima luată la întrebări la Procuratură. S-au gândit că poate i s-a pus ceva în băutură, că moartea nu a fost un accident. Evident că nu s-a descoperit nimic. O săptămână întreagă, trupul artistei a fost ţinută la Morga din Călăraşi. Când au fost stabilite cauzele morţii, nimeni nu a mai avut dubii”, a precizat femeia. Tot Liliana Ispas a mai spus că soacra sa a mers la înmormântarea artistei la Bucureşti, ca un omagiu adus Ilenei Sărăroiu care venise să cânte la nunta fiului său.


Cariera interpretei de muzică populară


Artista, născută 25 septembrie 1936 în Dâmboviţa, debutează la Casa de Cultură din Târgoviște. După absolvirea Școlii populare de artă pleacă la București. Este angajată la sugestia lui Harry Negrin la Teatrul „Ion Vasilescu”. Activează apoi în cadrul Ansamblului de cântece și dansuri al D.G.S.M. și Ansamblului Aviației, iar din anul 1964 la Ansamblul „Ciocârlia”. A fost colaboratoare a Radioteleviziunii Române. Face prima imprimare în 1964, la Radio București, iar în 1966 lansează primul disc la casa de discuri Electrecord. Cântă la câteva restaurante bucureștene, cum ar fi: Cina (din 1964), Athénée Palace, Balada (al Hotelului Intercontinental). Face numeroase turnee în țară și în străinătate. Este prezentă la numeroase emisiuni ale Radioteleviziunii Române și își imprimă cântecele la casa de discuri Electrecord și la Radio.


Ileana Sărăroiu, îngropată şi deshumată


Artista a fost înmormântată în Cimitirul Sfânta Vineri din București. A fost deshumată însă la o săptamână după înmormântare. De ce? Oamenii au găsit „explicaţia”: Ileana Sărăroiu a fost în moarte clinică. Despre ea s-a spus că ar fi fost găsită răsucită în coşciug, cu părul smuls. Legenda aceasta a circulat zeci de ani şi circulă şi acum. Unii încă mai cred în ea, însă colegii ei, artişti, au dezminţit categoric.


Dispariţia prea bruscă şi misterul deshumării la cîteva zile de la deces au fost motive suficient de bune pentru a ţese o asemenea poveste. Toţi apropiaţii Ilenei dezmint legenda morţii clinice. Nu ar fi fost posibil ca în trupul interpretei să mai pîlpîie vreun strop de viaţă, după autopsie şi îmbălsămare cu formol. Cauza decesului, stabilită de medicul legist: accident vascular cerebral. Încă din tinereţe, Ileana suferea de dureri de cap foarte puternice, a căror cauză era un anevrism. Făcută la timp, o operaţie ar fi salvat-o! „La autopsie s-a descoperit că totul era dat de o venă în creier, care nu se dezvoltase suficient, era subţire din naştere şi a cedat”, îşi aminteşte Irina Loghin.


În graba organizării celor creştineşti, li s-a spus groparilor ca mormîntul să fie cît mai aproape de intrarea în cimitir. Nimeni nu şi-a dat seama atunci că, astfel, Ileana va avea locul de veci exact lîngă… wc. Acesta este motivul pentru care familia a cerut deshumarea, nicidecum supoziţia conform căreia femeia nu ar fi murit „de tot”. Unii spun că o cumnată a lui Ceauşescu ar fi mişcat rotiţele birocratice, alţii că Europa Liberă ar fi luat poziţie faţă de alegerea locului de veci de lîngă wc.


Ileana a murit prea de timpuriu. Nu şi-a trăit visele, nu şi-a consumat amintirile. Frumuseţea i-a fost conservată printr-un ultim machiaj mult prea devreme. Cînta în toate limbile pămîntului, la petreceri de ambasadă sau la simple nunţi de la ţară, cu aceeaşi pasiune. Frumos dăruită de Dumnezeu, şarmantă şi bună ca pîinea caldă. Aceasta a fost Ileana Sărăroiu, Crizantema de Aur a muzicii româneşti.

,$$$

 Sidney Poitier


Sidney Poitier nu a fost doar un actor remarcabil; a fost o forță morală într-o lume artistică adesea condusă de compromisuri. Născut într-un context social marcat de segregare rasială, el a refuzat cu fermitate să joace roluri care ar fi întărit stereotipurile despre oamenii de culoare. 

În schimb, a ales să dea viața unor personaje demne, inteligente și curajoase, devenind astfel un simbol al schimbării prin integritate.

Poitier a fost primul actor afro-american care a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun actor, în 1964, pentru rolul său din Lilies of the Field . 

Acest moment nu a fost doar o realizare personală, ci și o victorie pentru o comunitate întreagă care se luptă să fie văzută și auzită. Într-o epocă în care rasismul era încă adânc înrădăcinat în societate, Poitier a demonstrat că talentul, etica și caracterul pot transcende barierele impuse de prejudecăți.

Prin film precum Guess Who's Coming to Dinner sau In the Heat of the Night , el a provocat America să-și confrunte propriile contradicții. 

A făcut din ecran o oglindă, forțând publicul să vadă nu doar povestea personajului, ci și adevărul istoric al discriminării.

Sidney Poitier a fost, mai presus de toate, un om al demnității. 

A purtat cu el o tărie liniștită care inspira, un respect profund pentru sine și pentru ceilalți. 

Cariera lui este dovada că arta poate deveni o formă de activism tăcut, dar de neclintit.


Demnitatea nu se joacă – se poartă.

$$$

 Browser, pisica bibliotecară: cum un motan cu coadă stufoasă a supraviețuit unui funcționar ce voia să-l alunge


Istoria cunoaște uneori răsturnări atât de uimitoare, încât e greu să nu crezi că, dincolo de hazard, veghează un dramaturg nevăzut. Un asemenea scenariu s-a desfășurat în Texas, unde un motan pe nume Browser, bibliotecar cu drepturi depline, a rezistat mai mult decât funcționarul municipal care dorea să-l izgonească. Ar putea părea o anecdotă? Privește mai atent — în fața ta se desfășoară o veritabilă parabolă despre putere, iubire și rezistența tăcută.


Lăbuțe moi contra bocanci birocratici

Totul a început în orașul White Settlement, statul Texas — un orășel american tipic, cu străzi îngrijite și o bibliotecă municipală în care locuia, ca membru cu acte-n regulă, un motan tărcat pe nume Browser (numele sugerând atât „navigatorul” digital, cât și „rătăcitorul” sau „exploratorul”). Apărut acolo ca pui în 2010, a cucerit inimile tuturor — de la cititori la bibliotecari. Misiunea sa era mai curând simbolică: să fie chipul blând al iluminării. Browser nu doar trăia în bibliotecă — devenise emblema ei.


Însă, după șase ani, în consiliul local s-a găsit cineva căruia prezența felină într-o instituție publică i s-a părut nepotrivită. Elim Taylor, un membru al consiliului, a propus evacuarea motanului, argumentând că animalele nu au ce căuta în slujba statului. Raționamentul său — sec, lipsit de empatie ori de înțelegere simbolică — părea desprins dintr-un manual rece de administrare birocratică.


Dar atunci orașul a luat foc — nu în flăcări, ci într-un val de solidaritate populară. Petiții, scrisori, proteste. În secolul XXI, în inima Texasului, oamenii s-au ridicat pentru un motan. Pentru că, în esență, Browser nu mai era doar un animal, ci un simbol al firescului cald, o expresie a rezistenței în fața dezumanizării. Cetățenii au simțit intuitiv: nu luptă pentru un pisoi, ci pentru dreptul la omenie.


Victoria cozii

Curând după ce vestea despre „motanul bibliotecar amenințat cu concedierea” a făcut înconjurul presei, autoritățile locale s-au retras. Browser a fost lăsat în pace. În schimb, Elim Taylor a pierdut alegerile. Iubirea oamenilor pentru motan a învins mecanismul administrativ. Și iată paradoxul: câțiva ani mai târziu, Taylor a trecut din viață, iar Browser își continua nestingherit misiunea pufoasă. Oficial, motanul „locuiește” în bibliotecă și astăzi, deși vârsta sa a atins deja o venerabilitate aproape biblică. Poate că între timp a plecat — dar dacă a făcut-o, a fost cu o demnitate tăcută, lăsând în urmă o legendă.


E ca și cum un șoricel de bibliotecă ar fi supraviețuit Inchiziției. Sau ca și cum o literă ar fi trăit mai mult decât un cenzor.


De la motan — la cultură

Am putea încadra această întâmplare în categoria „povești duioase”, dar ar fi o grabă superficială. Povestea lui Browser e parte a unui fenomen cultural mai vast: prezența animalelor în spațiile publice ca metaforă a umanității persistente.


În Japonia, pisici sunt „șefi de stație”. În Rusia, motanii locuiesc în muzee și mănăstiri. La Londra, Larry, vânătorul de șoareci de pe Downing Street 10, are statut oficial. Nu sunt simple curiozități. Sunt semne ale dorinței omului de a umaniza instituțiile, de a înrădăcina sufletul în spațiile puterii. Animalele devin punți vii între sistemul rece și omul cald.


Să ne amintim de Behemot-ul lui Bulgakov — nu doar un motan, ci o ironie subtilă la adresa moralei birocratice. Sau de motanul Matroskin — simbol al căldurii domestice, al spiritului gospodăresc și al înțelepciunii populare. Pe acest fundal, Browser se conturează ca un autentic continuator al tradiției literare, dar într-un decor cât se poate de contemporan.


Finalul ca morală

Browser a supraviețuit funcționarului. Nu e doar o anecdotă, ci o lecție. Ironică, dar luminoasă. Într-o lume în care puterea se depărtează tot mai mult de om, motanul din bibliotecă ne amintește: umanitatea e mai puternică decât regulamentul, iar o blană caldă și un tors lin pot învinge chiar și cele mai reci decizii politice.


Așa cum scria Antoine de Saint-Exupéry, „esențialul e invizibil pentru ochi”. Poate tocmai de aceea e mai bine să păstrezi o pisică într-o bibliotecă decât încă un funcționar.

$$$

 Un vultur i-a dat unei femei sfaturi despre cum să-și crească cel mai bine copii...

— Ești bine, mamă umană? — întrebă vulturul.

Femeia, surprinsă, a privit vulturul în ochi.

— Mi-e frică, răspunse ea .... Copilul meu este pe cale să se nască și am atâtea îndoieli în privința creșterii... Vreau să-i dau tot ce este mai bun, vreau ca viața lui să fie ușoară și pașnică... Dar de unde voi ști dacă îl cresc în mod corect?

Vulturul a privit-o în tăcere, apoi a aterizat lângă ea.

„Să crești un copil nu este ușor”, a spus el. — Nu este vorba de a-i oferi o viață confortabilă...

De fapt, adesea este exact invers.

Când se nasc vulturii mei, cuibul este plin de pene și frunze moi: este un refugiu confortabil, unde se pot simți protejați. Dar când vine timpul să învețe să zboare, scot totul... Las doar crengile uscate si spinii.

Femeia se încruntă, confuză.

— Spinii? De ce să faci totul atât de dificil pentru ei?

— Pentru că disconfortul îi îndeamnă să se schimbe, răspunse vulturul.

Dacă, cuibul rămâne confortabil, nu se vor mișca niciodată. În schimb, enervarea îi obligă să caute un loc nou, să descopere puterea pe care o au înăuntru... Comoditatea nu îi învață nimic.

Femeia s-a gândit la asta, dar încă mai avea îndoieli.

— Și când cad? Ce faci?

,,Eu îi arunc în gol”, a spus vulturul cu o voce calmă... La început cad, vântul îi copleșește. Dar mă întind spre ei, îi apuc cu ghearele și îi ridic. Apoi ii lăs să plece din nou.

Repet acest gest de câteva ori, până prin putere în aripi. Și când în sfârșit reușesc să zboare, chiar ii lăs să plece. Nu mai intervin.

Femeia se uită la el, încă neîncrezătoare.

— Deci nu îi protejezi întotdeauna?

„Nu”, a răspuns vulturul hotărât. — Nu le hrănesc dependența...

Micuții mei trebuie să învețe să zboare singuri, să fie puternici, să supraviețuiască fără mine.

Dacă i-aș ține în cuib pentru totdeauna, nu ar ști să se descurce...Ar fi slăbi și orice încercare iar trânti la pământ... Treaba mea este să-i pregătesc pentru zbor, nu să-i rețin.

Femeia se uită în jos, mângâindu-și burta.

— Deci... ar trebui să-l las pe fiul meu să înfrunte niște dificultăți?

Vulturul dădu din cap.

— Nu e vorba de a-l face să sufere... Este vorba despre a-l învăța.

Și chiar dacă te doare, mamă umană, cel mai de preț lucru pe care-l poți oferi este puterea. Nu-l proteja de tot...Nu-l acoperi constant.

Lasă-l să înfrunte lumea. Fă-l să zboare.

Femeia dădu încet din cap, se uită la vultur cu recunoștință și îi zâmbi.

„Mulțumesc, Mamă Vultur”, șopti ea în timp ce se îndepărta.

Sfatul tău este un dar.

Și-a continuat călătoria, hotărâtă să devină mama de care avea nevoie fiul ei: Înțeleaptă, curajoasă, capabilă să-l lase să plece la momentul potrivit.

Dacă vrei ca, copilul tău să învețe să zboare sus... nu face totul pentru el.

Nu-l ține singur într-un cuib de confort.

Vulturii își împing puii din cuib, forțându-i să înfrunte spinii, pentru că știu că numai așa își vor descoperi aripile.

Nu-ți fie teamă să-i vezi căzând. La fel, ca vulturul, vei fi acolo pentru a-i ridica.

Dar nu le ține sub aripa ta pentru totdeauna.

Lasă-i să înfrunte vântul. Lasă-i să crească puternici.

Dragostea adevărată nu îi protejează de orice dificultate, ci îi pregătește pentru viață.

Chiar dacă înseamnă să îi lași să cadă.

Chiar dacă doare.

Lasă-i să-și găsească drumul.

Chiar și poticnirea, chiar și greșelile.

Așa îi înveți să zboare. Așa îi înveți să se descurce în viața.

Tu nu vei putea să fi întotdeauna lângă ei.

$$$

 Stai departe de oamenii care doar se prefac că-ți vor binele.

Pe cei care te bat pe umăr în public, dar în tăcere îți sapă încrederea.

Pe cei care îți zâmbesc frumos, dar nu te susțin cu adevărat când ai nevoie.

Pe cei care spun „îți vreau binele”, dar doar dacă acel „bine” arată cum vor ei.


Pentru că oamenii care chiar îți vor binele, te ridică atunci când cazi.

Îți spun adevărul chiar dacă doare, dar nu pentru a te răni, ci pentru a te salva.

Ei sunt cei care îți aduc liniște, nu confuzie. Care te inspiră, nu te seacă de energie.

Care se bucură sincer de reușitele tale și îți stau aproape în tăcerile cele mai grele.


Viața e prea scurtă ca să o petreci cu oameni care îți oferă doar aparențe.

Alege să te înconjori de sinceritate, nu de teatru.

De suflete curate, nu de măști frumos lustruite.


Ține aproape oamenii care nu trebuie să spună „îți vreau binele”, pentru că o arată… în fiecare zi.🤍


Lif3

$$$

 137 de ani de la nașterea Mariei Ventura, fetiţa orfană de mamă care a devenit o mare actriţă aplaudată pe scena Comediei Franceze.


Deşi a fost respinsă iniţial de Conservatorul din Paris a ajuns să cunoască cele mai înalte culmi ale succesului. Maria Ventura a fost cea care a înfiinţat un teatru în România şi o şcoală de actorie în Franţa.


Cu o mamă actriţă, Lea Fanşeta Vermont, şi un tată dramaturg, Grigore Ventura, Maria Ventura s-a născut sub o stea care părea să-i fi hărăzit succesul în lumea artelor. Drumul până la succes nu a fost însă unul uşor. 


Pe 13 iulie 1888, a venit pe lume Artistida Marioara Vermont, care a primit numele mamei. Abia după ce doi au oficializat relaţia şi s-au căsătorit, fetiţa a primit numele tatălui, deveninnd Marioara Ventura.


Marele actor Constantin Nottara avea să îşi amintească de fetiţa crescută printre actori: „Parcă o văd pe Marioara Ventura cum aleargă printr-o curte lungă din Str. Labirint. Cădea pe brânci şi se ridica. Era un nodul de copil, de trei anişori poate, care în loc să plângă ca toţi copii care fac buf, dimpotrivă, se opintea să facă mai mult decât o ţineau picioarele-i fragede: bătea cu picioarele pământul până putea să alerge. Se amesteca în repetiţii. Noi făceam mişcarea în scenă. Venea Calotescu şi o dădea afară. Atunci, tărăboi, ţipete, plânsete, vroia să deschidă uşa şi nu ajungea cu mâna la clanţă. În pauză se repezea la scaun în mijlocul odăii, dădea din mâini şi din picioare, îşi da ochii peste cap, zicea că şi ea face teatru, era aşa de comică, încât noi toţi o aplaudam”.


Marioara Ventura a fost respinsă la primul examen de admitere la Conservatorul din Paris din cauza accentului. Viitoarea actriţă nu s-a descurajat şi a luat lecţii de dicţie în limba franceză vreme de un an. Întoarsă peste un an la examenul de admitere de la Conservatorul din Paris a fost admisă cu aplauze, după ce uimeşte comisia cu interpretarea unui monolog din tragedia ”Fedra”. Odată ajunsă pe scenele de teatru din Paris s-a bucurat de apreciere atât din partea publicului, cât şi din partea colegilor de scenă, actori consacraţi. Printre cei care au sprijinit-o în carieră s-a numărat marea actriţă Sara Bernhardt cu care Maria Ventura a jucat în multe spectacole.


Deşi cunoscuse succesul la Paris, Maria Ventura n-a putut sta departe de România în Primul Război Mondial. A revenit în ţară şi a îngrijit bolnavii de pe front alături de Regina Maria. Abia spre finalul războiului s-a întors pe scena de la Paris. Începând cu anul 1919, Maria Ventura a jucat la Comedia Franceză, fiind prima actriţă de origine română care a cunoscut succesul aici.


În ciuda succesului parizian, actriţa a vrut să se bucure de recunoaştere şi să contribuie la dezvoltarea teatrului în ţara de origine. A revenit în România şi şi-a pus la bătaie toate resursele pentru deschiderea unui teatru. Aşa a înfiinţat Teatrul “Maria Ventura”. Începând cu anul 1929 a fost o prezenţă activă în teatrul care i-a purtat numele. A fost cap de afiş la reprezentaţiile pe care teatrul ”Maria Ventura” le-a susţinut în Bucureşti şi în alte oraşe din ţară.


S-a stins din viaţă la 68 de ani, pe 3 decembrie 1954 şi a fost înmormântată la cimitirul Passy din Paris.

$¢$

 Tu, copil fără minte, care spui că te piși pe România, te-ai gândit vreo clipă la soldatul acela mort cu țărâna în gură și cu tricolorul strâns la piept, ca tu astăzi să ai o țară și o scenă pe care să cânți?

  Te-ai uitat vreodată în ochii unei mame care și-a crescut singura copiii și din bănuțul ei muncit pe unde putea, i-a dat bani copilului ei să-și cumpere bilet la concertul vostru satanizat și plin de vulgaritate și mizerie sufletească?

  Nu te simți român, da? Foarte bine! Dar nu scuipa! Nu înjura pământul în care este îngropat bunicul tău, bunicul meu și bunicul celui care te aplaudă!Nu râde de limba în care ai învățat să spui ,, mamă"!

    România nu este vinovată că tu nu ai citit o carte, ci doar ai privit la Netflix filme americane! România nu este de vină că nu ai eroi, căci nu îi poți găsi în influenceri, în mașini și în cluburi de fițe! Ți se pare că e ,,cool" să urli într-un concert că te simți american? Eu zic că americanii nu ar da doi bani pe tine! Să jignesti un neam întreg pentru niște aplauze? 

  Ascultă-mă: 

Țara asta nu poate fi batjocorită de tine, că tu nu ai ridicat un deget pentru ea! Tu n-ai dus greul, n-ai știut de nimic! Tu n-ai primit nici palme, nici gloanțe, nici cătușe, nici lanțuri, așa cum au primit aceia care au luptat pentru ea.

   Țara asta nu e un nume, e o mamă! Aici este ACASĂ, aici ai rădăcinile, oricât te-ai rușina de ele! Aici ai fost sădit! Nu noi alegem unde să ne naștem și cine ne sunt părinții! Și dacă ai fi avut obraz ai fi tăcut sau ai fi spus: ,, Nu îmi place cum a ajuns România, dar o iubesc și vreau să o schimb!"...Ești o voce, prin vocea ta ai fi putut zidi mii de suflete dacă ai fi iubit țara asta! Asta ar fi fost o revoltă demnă.De pe scenă ai fi putut cânta toate dorurile noastre, toată istoria acestui Neam, toată durerea și zbuciumul unui neam! Ai fi zidit suflete, ai fi reconstruit conștiințe, ai fi format caractere!

  Nu scuipa în vânt, că te scuipi pe tine! Să nu uiți, copile, că vine o vreme când vei îmbatrâni și îți vei căuta rădăcinile.Dar nu o să le mai găsești pentru că tu însuți le-ai smuls.

  Nu țipa în gura mare că te piși pe țara asta, căci te poate auzi un soldat mort sub deal și se va răsuci în mormânt!

  Nu uita de durerea celor morți în închisori, nu uita de jertfa copiilor Brâncoveni, ca tu să ai o scenă pe care să poți azi cânta!

  Te piși pe România, așa ai spus și m-a durut! Nu pentru mine, ci pentru pământul ăsta, pentru sângele uscat, pentru mamele care nu au mai apucat să aprindă o lumânare la mormântul copilului lor ucis pe front sau în temniță, sau la canal!

  Poți să pleci! Poți să te simți ce vrei, dar nu îți bate joc! Țara asta nu-i o rușine, tu ești o rușine că ai uitat cine ești!

    România sunt și eu, mă! România sunt și părinții mei, România sunt și copiii mei, România sunt și prietenii mei, mă! Tu nu te piși pe numele meu, mă! Și mai e ceva, Romania sunt și cei care au plătit un bilet să te aplaude pe tine! Mă tem că în America ai fi cântat doar pentru tine!

   Pleacă, mă, dar pleacă-n tăcere, că Neamul ăsta nu a murit pentru glume și miștocăreală, nu a murit pentru banane, droguri și blugi cufuriți cu bășinile celor ca tine! 

    Nu-mi scuipa țara, mă! Că n-ai pus tu umărul când ea s-a ridicat din genunchi! N-ai plâns în tranșee, n-ai fost tu bătut în beciuri pentru tricolor și pentru un ideal românesc! N-ai scris tu poezie pe ziduri de celule cu sângele tău!

  Dar poate nu ești doar tu de vină! De vină sunt părinții tăi, profesorii tăi, poate de vină suntem și noi că am permis un genocid cultural și istoric. Poate voi nu ați avut modele, fiindcă nu vi s-a spus unde să le căutați! 

  Copile, nu meriți Romania dacă te piși pe ea!

  Poate tu, nu ai suficient discernământ să înțelegi ceea ce am scris aici, dar poate tinerii care te-au aplaudat vor înțelege și nu se vor rușina să spună: SUNT ROMÂN!

   Eliana Popa

$$$

 

GÂNDUL ZILEI...  UN IMN  FRANCEZ LUI 

 EMINESCU ,DE LUCIEN BAZIN ,traducere de ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF..." Eminescu este cifrul secret al nației"!

  Motto:" Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi!

                 Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

                 Copil al României, o, bard menit să steie

                 Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi"!


Poetul francez B.I.Hetrat afirma:" Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi fost cel mai mare poet al acestui secol"!


Către sfârşitul anului 1905, în celebra revistă „Semănătorul”, condusă atunci de nu mai puţin ilustrul Nicolae Iorga a apărut creaţia poetului parizian Lucien Bazin, titrată..."Un imn francez lui Eminescu...Á Mihail Eminescu – poèt national roumain(Traducere Şt. O. Iosif).


"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri…

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.


Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.


Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.


Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!


De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!


Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere…


Durerea e obștească: acid e-al ei sărut…

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut…


S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân’ ce să treci în raiul etern scăldat în rază…

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.


În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,


În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,


În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă…


Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi"!


TUDOR ARGHEZI ...DESPRE EMINESCU. .

" Într-un fel,Eminescu este Sfântul Preacurat al ghersului românesc .Din tumultul dramatic al vieții sale s- a ales un Crucificat. Pentru pietate noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi sus și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal.Asta o știe oricine citește: cu părere de rău ca lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine "! 

Și totuși ,unii poeții străini au găsit cheia și au reușit să traducă poeziile poetului nepereche, bucurându-se  de frumusețea versului eminescian!


Poezia în original...


Au début du XXe siècle, le poète français Lucien BAZIN dédia un long hommage au poète de la nation roumaine, Mihai Eminescu. 

Le poème hommagial fut publié dans le volume "L`Aube intérieure,", à Paris, par  Alphonse Lemerre, Editeur, en 1905


VIVE LA NATION !


A  MIHAIL  EMINESCOU

Poète national roumain


J`ai su l`histoire triste et courte de ta vie,

Ton  morbide dégoût né des vide plaisirs,

Tes aspirations, tes craintes , tes désirs…

J`ai su ta vision sans cesse poursuivie.


Et j`ai lu quelques uns des plus beaux de tes vers

Où  sous le fouet cruel de la souffrance humaine

Ton  être suppliait en ta langue roumaine

L`Amour , divin tyran qui dompte l`univers.


Mai j`ai surtout compris ton œuvre romantique,

Lourde des idéaux conçus et des beautés

Qu`engendra ta race, éprise de clarté,

Où se retrouve encor l`esprit de Rome antique.


 En songeant au Passé je me suis souvenu

Que le sang de Latins coule au creux de nos veines,

Faisant proches nos cœurs et les distances vaines…

Et je me suis senti fier de t`avoir connu.


 J`ai davantage aimé ton labeur salutaire.

Et, nous ne serions pas d`un même tronc les fils,

J`aurais goûté pourtant les livres que tu fis :

Les Poètes, les grands, sont de toute la Terre.


Aussi, quiconque peut juger  à sa valeur

Les longs sanglots d`espoir poussés jusqu`au délire,

Doit pleurer aux accents sublimes de ta lyre,

Immensément vibrante aux doigts de la Douleur…


La Douleur est commune et son baiser nous tue…

Elle te l`a bien fait savoir, Eminescou,

Et, te jetant un jour les bras autour du cou,

Elle a serré si fort que ta lyre s`est  tue…


Ta pensée a sombré dans la nuit, jusqu`au seuil

Du merveilleux Eden de la lumière éternelle…

Mais ta tâche demeure ; et ton  âme avec elle

Protège les destins de ta Patrie en deuil.


Aux soirs mystérieux où les oiseaux nocturnes

Lancent leur cri plaintif presque immatériel,

Où des larmes, au sein des choses et du ciel,

Tombent, goutte par goutte, d`invisibles urnes,


 Aux soirs pleines de tristesse, aux soirs que nous aimons,

Aux soirs de solitude émue où l`on discerne

L`œil de la lune morne auréolé d`un cerne

Fixer de son regard les plaines et les monts ;


Aux soirs remplis d`angoisse et gonflés de tendresse

Où passe un vent d`amour venu du fond des mers,

Tu planes , libéré de tes doutes amers,

Et berces ton pays ainsi qu`une maîtresse …


 Veille-le. Garde-lui sa sainte liberté…

Souffle-lui pour lutter le feu de ton génie,

Poète, enfant  chéri  de cette Roumanie,

Qui touches par ta gloire  à l`Immortalité"....

  Lucien Bazin.

Un adevărat imn închinat Nemuritorului Eminescu ,pe care îl așează alături de marii poeții din literatura universală!Emoționantă mărturisire! Citind "opera măiastră" a poetului nepereche, i- a cunoscut "povestea tristă a vieții ,zbuciumul sufletesc ,iubirea de țară și neam românesc. 

Eminescu, încă din fașă, a primit pe umeri durerea neamului românesc, pe care a purtat- o cu responsabilitate și a imortalizat- o in versurile sale. Plecat în nemurire, opera sa rămâne sa înfrunte timpul, iar Duhul sau veghează Asupra țării " Și țara ta ți- o legeni cu drag ,ca pe- o mireasă"! 

Emoționant indemn:" Poete,stai de strajă!la poarta limbii române și a neamului românesc! 

Eminescu, " Copil al României ",Bardul poeziei românești "E menit să steie / Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi "! 


In imagine, statuia poetului nepereche Mihai Eminescu din  Paris !

Sursa,net.

Janeta Hulea ,Cu drag din drag de Eminescu....

$$$

 Povestea de dragoste dintre Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni. Cum poate eșua o relație bazată pe o iubire intensă?


S-au întâlnit în 1970 și cu toate că fiecare avea propria lui familie, acesta lucru nu i-a împedicat pe Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni să trăiască una dintre cele mai intense povești de dragoste din acea perioadă. Catherine Deneuve este o actriță franceză de film și avea doar 28 de ani atunci când l-a întâlnit pe Marcello Mastroianni, celebrul actor italian, scrie okmagazine.ro. Au jucat împreună în mai multe producții cinematografice și chimia pe care cei doi o aveau în lumina reflectoarelor s-a transformat într-o frumoasă poveste de dragoste în viața reală.


Povestea de dragoste dintre Catherine Deneuve și Marcello Mastroianni


În momentul în care l-a întâlnit pe Marcello Mastroianni, Catherine Deneuve era căsătorită cu fotograful David Bailey și avea un copil cu Roger Vadim. Cu toate acestea, actrița s-a îndrăgostit rapid de Marcello Mastroianni, considerat unul dintre cei mai doriți bărbați la momentul respectiv. Dragostea pentru actorul italian a fost atât de mare, încât la 2 ani de când l-a cunoscut, actrița a decis să divorțeze de soțul ei.


Chiar dacă era căsătorit de 20 de ani, Marcello Mastroianni nu i-a putut rezista lui Catherine Deneuve, motiv pentru care cei doi au decis să treacă peste prejudecățile celor din jur și să își ofere o șansă. Catherine Deneuve a rămas însărcinată cu actorul italian, mărturisind că acesta a fost un lucru pe care și l-a dorit foarte mult.


„Lui Marcello îi datorez cel de-al doilea copil al meu. Mi-am dorit din tot sufletul ca al doilea copil al meu să fie conceput cu Marcello”, a spus Catherine Deneuve, în Le Soir Illustré, potrivit okmagazine.ro.


Deși aveau un copil împreună, relația celor doi a ajuns la final mai repede decât s-ar fi așteptat. După o perioadă petrecută împreună și după ce au trăit o iubire mistuitoare, Marcello Mastroianni și Catherine Deneuve au decis să se despartă, iar în acea perioadă se zvonea că actrița franceză nu a mai putut accepta să fie a doua femeie în viața lui Marcello Mastroianni, care refuza să divorțeze de soția sa. Pentru că aveau o fiică împreună, cei doi au rămas în relații bune și i-a legat o frumoasă prietenie, până în anul 1996, atunci când actorul a murit.

$$$

 Într-una dintre serile de iarnă ale anului 1786, la marginea Vienei, într-o mică colibă de lemn, își trăia ultimele clipe un bătrân orb — fostul bucătar al contesei Thun.

De fapt, nu era nici măcar o casă, ci o baracă dărăpănată, ascunsă în adâncul unei grădini. Grădina era copleșită de crengi putrede, smulse de vânt. La fiecare pas, crengile trosneau sub picioare, iar câinele legat în cușca lui începea să mârâie încet.

Și el, asemenea stăpânului său, îmbătrânise și se stingea în tăcere, fără a mai putea lătra. Cu câțiva ani în urmă, căldura cuptoarelor îi luase vederea bătrânului bucătar. Administratorul contesei îl așezase atunci în baracă și, din când în când, îi dădea câțiva florini.

Alături de bătrân locuia fiica sa, Maria, o tânără de optsprezece ani. Întreaga avere a barăcii se rezuma la un pat, câteva bănci șchioape, o masă din lemn grosolan, vase de faianță brăzdate de crăpături și, în cele din urmă, un clavecin — singura comoară a Mariei.

Clavecinul era atât de bătrân, încât coardele lui vibrând încet și prelung răspundeau la orice sunet din jur. Bătrânul, râzând, îl numea „paznicul casei”. Nimeni nu putea păși înăuntru fără ca el să nu tresalte cu un murmur tremurat și bătrânesc.

Când Maria îl spălase pe muribund și-i pusese o cămașă curată și rece, acesta i-a spus:

— N-am iubit niciodată preoții și călugării. Nu pot chema un duhovnic, dar înainte de moarte trebuie să-mi ușurez sufletul.

— Și ce să facem? — întrebă Maria cu spaimă.

— Ieși în stradă, — zise bătrânul — și roagă primul trecător să intre în casa noastră, să mă asculte ca pe un spovedit. Nimeni nu te va refuza.

— Dar strada noastră e pustie… — șopti Maria, își înfășură un șal și ieși.

Trecu în grabă prin grădină, deschise cu greu poarta ruginită și se opri. Strada era goală. Vântul purta frunze, iar din cerul întunecat cădeau stropi reci de ploaie. Maria așteptă îndelung, ascultând. În cele din urmă, i se păru că cineva se apropie, fredonând. Făcu câțiva pași, îl întâlni din greșeală și țipă.

— Cine e acolo? — întrebă străinul.

Maria îi prinse mâna și, cu voce tremurândă, îi spuse rugămintea tatălui ei.

— Bine, — zise calm străinul. — Nu sunt preot, dar nu contează. Să mergem.

Au intrat în casă. La lumina lumânării, Maria zări un om mic și slab. Își scutură pelerina udă pe o bancă. Era îmbrăcat cu eleganță și simplitate — focul lumânării scânteia pe redingota lui neagră, pe nasturii de cristal și pe jaboul de dantelă. Era tânăr, necunoscutul. Ca un copil, își scutură capul, își aranjă peruca pudrată, trase un taburet aproape de pat, se așeză și privi cu veselie și seriozitate fața muribundului.

— Vorbiți! — zise el. — Poate că, prin puterea pe care n-am primit-o de la Dumnezeu, ci de la arta căreia mă închin, vă voi alina ultimele clipe și voi ușura povara sufletului.

— Am muncit toată viața, până am orbit, — șopti bătrânul. — Iar cine muncește, nu are timp să păcătuiască. Când soția mea, Marta, s-a îmbolnăvit de ftizie, doctorul a cerut leacuri scumpe, hrană bună și vin cald. Atunci am furat din serviciul de aur al contesei un mic platou, l-am spart și l-am vândut. Mă apasă această amintire și nu pot spune nimic fiicei mele — am învățat-o să nu atingă nici măcar firimiturile de pe masa altuia.

— A suferit cineva pentru fapta dumneavoastră? — întrebă necunoscutul.

— Jur că nimeni, — răspunse bătrânul și izbucni în plâns. — Dacă aș fi știut că aurul n-o va salva pe Marta, nu l-aș fi atins!

— Cum vă numiți? — întrebă străinul.

— Johann Meyer, domnule.

— Așadar, Johann Meyer, — spuse necunoscutul și-i atinse pleoapele cu palma — sunteți nevinovat în fața oamenilor. Ceea ce ați făcut nu este păcat, ci un gest de iubire, vrednic de cinste.

— Amin! — șopti bătrânul.

— Amin! — repetă necunoscutul. — Acum spuneți-mi ultima dumneavoastră dorință.

— Aș vrea ca cineva să aibă grijă de Maria.

— Voi face asta. Mai doriți ceva?

Bătrânul zâmbi neașteptat și rosti cu glas limpede:

— Aș vrea s-o mai văd o dată pe Marta, așa cum era când am cunoscut-o. Să văd soarele și grădina aceasta veche, în floare. Dar nu se poate, domnule. Nu-mi luați în seamă vorbele — boala mi-a zăpăcit gândurile.

— Bine, — zise necunoscutul și se ridică. Se apropie de clavecin și se așeză.

— Bine! — repetă a treia oară, iar deodată un clinchet sprinten se împrăștie prin colibă, asemenea unor mărgele de cristal rostogolite pe podea.

— Ascultați, — spuse necunoscutul. — Ascultați și priviți.

Începu să cânte. Maria își amintea mai târziu chipul lui în clipa când primul sunet răsună sub degetele sale. O paliditate neobișnuită îi acoperi fruntea, iar în ochii întunecați tremura flacăra lumânării. Clavecinul cânta pentru întâia oară cu glas deplin, umplând nu doar coliba, ci întreaga grădină. Câinele ieși din cușcă, înclina capul și dădea ușor din coadă. Începu să cadă o zăpadă umedă, dar câinele doar clătina din urechi.

— Văd, domnule! — rosti bătrânul, ridicându-se în pat. — Văd ziua când am întâlnit-o pe Marta și, de emoție, ea a spart ulciorul cu lapte. Era iarnă, la munte. Cerul era limpede, ca un geam albastru, și Marta râdea. Râdea, — repetă el, ascultând sunetele ca pe un izvor.

Necunoscutul cânta privind în fereastra neagră.

— Și acum? — întrebă. — Mai vedeți ceva?

Bătrânul tăcea, atent.

— Nu vedeți, — zise repede necunoscutul, fără să se oprească din cântat, — că noaptea s-a făcut albastră, apoi senină, și lumina caldă coboară de sus, și pe ramurile bătrâne ale copacilor înfloresc flori albe? După mine, sunt flori de măr, deși din casă par lalele mari. Priviți: prima rază încălzește zidul de piatră, din care se ridică aburi — se usucă mușchiul îmbibat de zăpadă topită. Cerul urcă tot mai sus, devine tot mai albastru, mai măreț, și stoluri de păsări zboară spre nord, deasupra Vienei noastre bătrâne.

— Văd totul! — strigă bătrânul.

Pedala scârțâi ușor, iar clavecinul cântă solemn, de parcă o sută de glasuri izbucniseră în bucurie.

— Nu, domnule, — spuse Maria — florile acelea nu seamănă deloc cu lalele. Sunt meri care au înflorit într-o singură noapte.

— Da, — răspunse necunoscutul, — meri cu petale mari.

— Deschide fereastra, Maria, — ceru bătrânul.

Maria deschise. Aerul rece pătrunse în încăpere. Necunoscutul cânta acum foarte încet. Bătrânul căzu pe pernă, respira greu și-și căuta cu mâinile cuvertura. Maria se repezi la el. Muzica se opri. Necunoscutul rămase nemișcat în fața clavecinului, ca vrăjit de propria muzică. Maria strigă. Necunoscutul se apropie de pat.

— Am văzut totul limpede, ca în tinerețe. Dar n-aș vrea să mor fără să aflu… numele! Numele!

— Mă numesc Wolfgang Amadeus Mozart, — răspunse necunoscutul.

Maria se retrase de lângă pat și se plecă adânc în fața marelui muzician, până aproape de podea. Când se ridică, bătrânul era mort. Răsăritul aprindea ferestrele, iar grădina zăcea acoperită de flori de zăpadă umedă.

scriitorul rus Constantin Paustovskii.

Maria Amarandei · 7h ·

$$$

 🎩,, Stan și Bran – maeștrii comediei mute care au cucerit inimile publicului din întreaga 


Într-o epocă în care filmele erau alb-negru, fără efecte speciale sau dialoguri sonore, umorul trebuia să vină direct din expresii, gesturi și ritmul perfect al comediei vizuale. Iar în acest peisaj cinematografic pur, au strălucit doi oameni simpli, dar geniali, care au redefinit ce înseamnă să faci lumea să râdă. Stan Laurel și Oliver Hardy, cunoscuți în România ca Stan și Bran, au devenit în scurt timp cei mai îndrăgiți actori de comedie ai tuturor timpurilor, lăsând în urma lor o moștenire imposibil de uitat.


Stan, cu figura lui zăpăcită, ochii mirați și gesturile stângace, era sufletul naiv, copilul din fiecare dintre noi care se miră de lume și o încurcă din cele mai bune intenții. Bran, cu trupul masiv, mustața serioasă și privirea autoritară, părea că deține controlul, dar de fiecare dată cădea în aceeași capcană: prietenia cu Stan. Împreună, formau un cuplu irezistibil de comic, un echilibru perfect între haos și pretenția de ordine, între nevinovăție și falsa autoritate.


Filmele lor nu aveau nevoie de limbaj sofisticat sau replici memorabile. Aveau ceva mai puternic: un limbaj universal al râsului, înțeles la fel de bine de un copil din București ca și de un muncitor din Londra sau un pensionar din New York. Erau comici prin esență – fiecare mișcare, fiecare tăcere prelungită, fiecare gest stângaci spunea o poveste întreagă. Într-o perioadă în care lumea trecea prin crize economice și conflicte politice, ei ofereau o evadare – una simplă, curată și sinceră.


Succesul lor a fost uriaș. În perioada interbelică și după, filmele cu Stan și Bran erau printre cele mai populare din lume. Publicul îi adora, copiii îi imitau, iar criticii, deși reticenți la început, aveau să recunoască în cele din urmă genialitatea simplității lor. Deși au trecut prin tranziția de la filmul mut la cel sonor, farmecul lor a rămas neschimbat. Nu aveau nevoie de cuvinte pentru a fi amuzanți – și poate tocmai de aceea au rămas atât de ușor de iubit.


Pentru români, Stan și Bran sunt parte din amintirile dulci ale copilăriei. Emisiunile televizate din anii ’70, ’80 și ’90 difuzau adesea scurtmetrajele lor, iar familiile se strângeau în jurul micului ecran să-i revadă. Râsul lor devenea un liant între generații – bunicii, părinții și copiii se bucurau la fel. Într-o lume în continuă schimbare, umorul lor era constantul blând care ne amintea că, indiferent de epocă, greșelile omenești pot fi sursă de zâmbet, nu de rușine.


Astăzi, chiar dacă tehnologia a evoluat, iar comedia a căpătat noi forme, Stan și Bran rămân nemuritori. Filmele lor sunt încă vizionate, imitate și iubite. Sunt studiați în școlile de film, omagiați în festivaluri și regăsiți în sufletele celor care caută un râs sincer, fără vulgaritate. Pentru lumea întreagă – și mai ales pentru inimile noastre – ei nu sunt doar comici. Sunt un simbol al prieteniei imperfecte, al curățeniei sufletești și al puterii comediei de a vindeca, de a apropia și de a face viața mai ușoară."

$$$

 "De ce călugării tibetani sunt consideraţi cei mai înţelepţi din lume? Chiar dacă crezi sau nu în magia spiritualităţii lor, un lucru nu poate fi negat – ei cunosc fericirea.


Iată 25 de sfaturi esenţiale pentru armonia sufletească care vin din grandiosul Tibet:

1. Îţi place – spune.

2. Nu îţi place – spune.

3. Îţi este dor de cineva –sună.

4. Nu înţelegi – întreabă.

5. Vrei să te întâlneşti cu cineva–cheamă-l.

6. Vrei ceva – cere.

7. Niciodată nu te certa.

8. Vrei să fii înţeles – explică.

9. Eşti vinovat – admite, cere scuze.

10. Fiecare îşi are adevărul lui şi aceste adevăruri nu coincid.

11. Nu comunica cu oameni de proastă calitate.

12. Cel mai important în viaţă e iubirea – restul sunt detalii.

13. Problemele omului sunt doar în capul lui.

14. Caută plăcerea în tot ce te înconjoară.

15. Nu uita că ai doar o viaţă.

16. Reţine că nu îi datorezi nimănui nimic.

17. Reţine că nimeni nu îţi datorează nimic.

18. Nu regreta timpul şi banii cheltuiţi pentru cunoaşterea lumii.

19. În viaţă mereu să te bazezi doar pe tine.

20. Ai încredere în simţurile tale.

21. Fii răbdător cu oamenii.

22. Admiră natura.

23. Dacă ai dispoziţie prostă, aminteşte-ţi că atunci când vei muri nu o vei avea deloc.

24. Trăieşte azi pentru că ieri s-a dus, iar mâine poate să nu vină.

25. Nu uita că ziua de azi e cea mai bună zi."

 ~Text preluat~

$$$

 GÂNDUL ZILEI... UN IMN FRANCEZ LUI   EMINESCU ,DE LUCIEN BAZIN ,traducere de ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF..." Eminescu este cifrul secret a...