$$$

 

Știați că gambele sunt considerate „a doua inimă” a corpului uman? Această denumire nu este o metaforă poetică, ci vine chiar din partea cardiologilor. Mușchii gambei joacă un rol vital în circulația sângelui, în special atunci când ne mișcăm: la mers, urcat scări sau chiar întindere ușoară.

• O pompă naturală pentru inimă

Atunci când gambele se contractă, ele acționează ca o pompă auxiliară, împingând sângele din picioare înapoi spre inimă. Este un mecanism esențial pentru a preveni stagnarea sângelui în venele inferioare, reducând riscul apariției trombozelor, varicelor sau umflăturilor dureroase.

• Pericolele statului prelungit

Persoanele care petrec ore în șir stând jos sau în picioare sunt expuse la probleme de circulație. În aceste cazuri, simplul obicei de a mișca picioarele periodic sau de a face câteva întinderi poate face diferența dintre sănătate și complicații vasculare.

• Un mușchi discret, dar esențial

Deși nu se bucură de aceeași atenție ca bicepsul sau abdomenul, gamba este un adevărat colos pentru sănătatea noastră. Funcționează în tăcere, dar influențează direct buna funcționare a sistemului cardiovascular.

$$$

 

Acum 250 de ani, nașterea era un risc mortal pentru femei. Totul s-a schimbat datorită unei femei pe nume Angélique du Coudray, care a transformat frica în speranță. Fără cunoștințe medicale, fără personal pregătit, mamele și copiii lor mureau cu sutele, victime ale ignoranței și ale nepăsării.

Dar Angélique du Coudray a văzut majoritatea mamelor și copiilor pot trăi în urma nașterii dacă deții unele cunoștințe. Era una dintre cele mai respectate moașe ale vremii, însă visul ei mergea dincolo de propriul cabinet: voia să salveze vieți în toată Franța.

În 1759, chiar regele Ludovic al XV-lea i-a încredințat o misiune oficială: să străbată țara și să învețe femeile din sate cum să ajute la naștere, în siguranță. Timp de peste 25 de ani, Angélique a colindat orașe și sate, călare pe o trăsură plină cu cărți, planșe și... un manechin.

Un manechin de naștere realizat din piele, pânză și bumbac — o invenție revoluționară, care permitea instruirea practică fără a pune vreo viață în pericol.

Pentru prima dată, moașele puteau învăța fără frică. Era o revoluție educațională într-o epocă dominată de bărbați și superstiții.

În 1773, a publicat și un manual simplu și clar, „Compendiul artei nașterii”, transmițând mai departe cunoștințele acumulate într-un limbaj accesibil oricui.

Rezultatul? În multe regiuni ale Franței, mortalitatea maternă a scăzut foarte mult, iar astăzi, cunoștințele împărtășite de ea sunt folosite peste tot în lume.

$$$

 Soarele nostru 🌞 este una dintre cele 100 de miliarde de stele din galaxie. Galaxia noastră este una dintre miliardele de galaxii care populează universul, fiecare conținând la rândul ei milioane sau chiar miliarde de alte stele.

Galaxia noastră se numește Calea Lactee și are un diametru estimat la aproximativ 100.000 de ani-lumină. În centrul ei se află o gaură neagră supermasivă numită Sagittarius A*, în jurul căreia orbitează toate stelele, inclusiv Soarele.

Soarele este o stea de tip mediu (de tip spectral G2), aflată la aproximativ 26.000 de ani-lumină de centrul galactic. În jurul său gravitează sistemul nostru solar, compus din planete, sateliți, asteroizi, comete și praf cosmic. Universul observabil, după cele mai recente estimări, conține peste 2 trilioane de galaxii. Fiecare dintre ele poate conține sute de miliarde de stele, ceea ce ridică numărul total de stele din univers la cifre greu de imaginat.

În fața acestei imense întinderi cosmice, mulți cercetători consideră că este improbabil ca Pământul să fie singura planetă care găzduiește viață. Statistic, având în vedere numărul uriaș de planete care orbitează stele asemănătoare Soarelui, șansele ca unele dintre ele să aibă condiții similare cu cele de pe Terra sunt mari. De altfel, descoperirile recente ale telescoapelor spațiale, precum Kepler și James Webb, au identificat mii de exoplanete, unele aflate în „zona locuibilă”, unde apa lichidă ar putea exista.

Această posibilitate i-a determinat pe oamenii de știință să formuleze ipoteze privind existența unor forme de viață extraterestră, inclusiv civilizații inteligente. Programe precum SETI (Search for Extraterrestrial Intelligence) încearcă de zeci de ani să detecteze semnale radio sau alte forme de comunicare venite din spațiu. Până în prezent, nu s-a obținut o dovadă clară a existenței unor astfel de civilizații, dar mulți oameni de știință cred că răspunsul ar putea veni în viitor

$$$

 În districtul Nanming din China există o autostradă care trece pe deasupra unor blocuri de locuințe. Departe de a fi un experiment, acest proiect reflectă o realitate urbană complexă — lipsa spațiului și presiunea dezvoltării rapide.

• De ce s-a ales această variantă

Mutarea locatarilor și demolarea clădirilor ar fi presupus costuri uriașe și întârzieri majore. În schimb, autoritățile au decis să construiască autostrada chiar deasupra imobilelor deja existente. Această abordare a permis extinderea rețelei rutiere fără a compromite locuințele sau a perturba grav viața localnicilor.

• Cum funcționează în practică

Structura rutieră este sprijinită de stâlpi integrați în ansamblul arhitectural, iar oamenii continuă să locuiască în apartamentele de sub șosea. Pentru a reduce disconfortul, s-au implementat soluții de izolare fonică și s-au luat măsuri speciale împotriva vibrațiilor.

• Un simbol al orașului care nu se oprește

Această autostradă suspendată ilustrează modul în care orașele chineze se adaptează provocărilor urbanizării accelerate. Soluțiile neconvenționale devin din ce în ce mai frecvente într-un peisaj urban în continuă transformare. Deși pare neobișnuită, această construcție este un exemplu clar de eficiență, compromis și inovație în dezvoltarea urbană.

$$$

 

Găinile din rasa Buff Laced Polonez atrag atenția prin aspectul lor neobișnuit. Creasta uriașă de pene le acoperă aproape complet capul, oferindu-le un aspect amuzant și rafinat, ca desprins dintr-un spectacol de epocă.

• O rasă cu rădăcini vechi

Deși numele duce cu gândul la Polonia, aceste păsări au fost de fapt obținute în Olanda și Franța, începând din secolele XVII–XVIII. Timp de generații, au fost crescute pentru expoziții și grădini aristocrate, fiind considerate păsări de lux.

• Penaj ca o dantelă, mers ca o domnișoară timidă

Penajul lor galben-auriu, cu margini albe, creează un efect vizual delicat și deosebit. Creasta voluminoasă le acoperă uneori ochii, iar mersul lor nesigur le face și mai simpatice și fermecătoare.

• Calme, blânde și prietenoase

Nu sunt doar frumoase, ci și foarte pașnice. Aceste găini sunt ușor de îmblânzit, ceea ce le face potrivite pentru gospodării liniștite sau grădini cu scop decorativ. Nu excelează la ouat, dar câștigă puncte la capitolul personalitate.

• Îngrijire ușoară, cu un mic detaliu în plus

Singura cerință specială? Igiena crestei. Zona capului trebuie menținută curată și uscată pentru a preveni problemele. În rest, sunt păsări robuste, care se simt bine într-un adăpost curat și bine aerisit.

$$$

 Când l-a cunoscut pe Napoleon, Joséphine era văduvă cu doi copii, dar avea o eleganță, un farmec și o experiență de viață care l-au cucerit pe tânărul general aproape instantaneu.

🔸 O dragoste neașteptată

Joséphine de Beauharnais era cu șase ani mai în vârstă decât Napoleon. Provenea dintr-o familie nobilă din Martinica, trecuse prin Revoluția Franceză, fusese închisă și își pierduse soțul pe ghilotină. Dar chiar și așa, își păstrase rafinamentul, inteligența socială și o frumusețe discretă, matură. Când l-a cunoscut pe Bonaparte în 1795, el era un general ambițios, pasional și dornic să se afirme. Ea i-a spus „Bonaparte”, el îi spunea „Josephine” — un nume pe care ea nu îl mai purtase până atunci.

🔸 Scrisori pline de dor

Dragostea lui Napoleon a fost atât de intensă, încât îi trimitea scrisori arzătoare chiar de pe câmpul de luptă. „Fără tine, lumea e un pustiu,” îi scria. Dar Joséphine nu i-a răspuns mereu cu aceeași pasiune. La început, relația era dezechilibrată: el o idolatriza, ea ezita. A fost necredincioasă în primii ani, iar când Napoleon a aflat, a fost devastat. Și totuși, nu a renunțat la ea.

🔸 Căsătoria imperială și durerea despărțirii

În 1804, Napoleon a fost încoronat împărat, iar Joséphine a devenit prima împărăteasă a Franței. Erau o pereche imperială legendară. Dar ea nu i-a putut dărui un moștenitor. Cu inima frântă, în 1810, Napoleon a decis să divorțeze pentru binele dinastiei. A fost una dintre cele mai dureroase decizii din viața lui. Cu toate acestea, a continuat să o respecte, să o viziteze și să o susțină financiar.

🔸 Un final plin de respect

Până la sfârșitul vieții, Joséphine a păstrat portretele lui Napoleon. Iar el, exilat în insula Sfânta Elena, spunea adesea că nimeni nu l-a iubit cu adevărat în afară de Joséphine.

$$$

 Acum 4.000 de ani, asirienii au fost primii oameni care au folosit conducte pentru a drena apa menajeră din case. Inovația lor a reprezentat un pas uriaș în istoria igienei urbane, cu mult înainte ca romanii să devină faimoși pentru apeductele lor.

• Un sistem surprinzător de avansat

În orașele asiriene precum Ninive și Nimrud, arheologii au descoperit dovezi ale unor țevi din teracotă sau piatră, săpate cu grijă sub podelele caselor. Acestea colectau apele reziduale și le transportau în afara locuințelor, reducând astfel riscul bolilor și mirosurilor neplăcute.

Pentru o civilizație atât de veche, atenția acordată igienei este remarcabilă. Unele dintre aceste sisteme de drenaj erau prevăzute chiar cu capace din piatră, ceea ce sugerează nu doar ingeniozitate tehnică, ci și o preocupare clară pentru confortul zilnic.

• Mai mult decât curățenie – era civilizație

Pentru asirieni, apa nu era doar un element esențial pentru supraviețuire, ci și un simbol al ordinii și al controlului. Să ai o casă cu drenaj funcțional era un semn de statut și progres. Iar în marile centre urbane, sistemele erau interconectate, contribuind la o infrastructură comună eficientă.

• O lecție uitată, redescoperită târziu

După căderea marilor imperii antice, Europa medievală a uitat aceste principii de igienă, iar orașele au devenit focare de infecții. Abia în epoca modernă, oamenii au început să redescopere valoarea canalizării, un concept pe care asirienii îl stăpâneau deja cu 4.000 de ani în urmă.

$$_

 În trecut, femeile care sufereau de anxietate sau depresie erau considerate isterice și erau trimise la un doctor specialist în așa ceva. Deși astăzi este considerat ceva absurd, în acea vreme se credea că este o tulburare legată de uter — cuvântul «isterie» vine chiar din grecescul hystera, care înseamnă "uter".

• Medici pentru emoții… feminine

Această metodă a fost aplicată mai ales în anii 1800. Soții sau tații le duceau pe femei la doctor, care, în lipsa unei înțelegeri reale a sănătății mentale, oferea tratamente ciudate, dar acceptate la acea vreme. Se prescriau băi fierbinți, regimuri de odihnă absolută (fără citit, scris sau interacțiuni sociale) și chiar internări în sanatorii. Totul pornea de la ideea că femeile nu pot face față stresului sau vieții intelectuale fără a „pica” într-o criză isterică.

• Un tratament care adâncea problema

Departe de a ajuta, aceste „tratamente” izolau și mai mult femeile, le diminuau independența și le făceau să se simtă bolnave doar pentru că aveau emoții intense. De fapt, multe cazuri de „isterie” ascundeau depresii netratate, traume sau anxietate, dar medicina vremii prefera explicații simple... și vinovăția uterului.

•O pată întunecată în istoria medicinei

Abia în secolul XX, isteria a fost eliminată din manualele de diagnostic, iar suferințele psihice ale femeilor au început să fie înțelese ca atare. Cu toate acestea, imaginea femeii „isterice” a rămas adânc înrădăcinată în cultură — o dovadă că prejudecățile medicale pot dura mai mult decât boala în sine.

$$$

 

Galiul este un metal care ți se topește în palmă. La prima vedere, acest lucru pare ciudat, dar trebuie știut că punctul lui de topire este incredibil de scăzut: doar 29,8°C. Căldura corpului uman e suficientă pentru a-l transforma într-un lichid argintiu strălucitor.

• O proprietate care uimește

Galiul nu ruginește, nu este toxic și poate fi manipulat fără riscuri. Tocmai această combinație – inofensiv, dar spectaculos – l-a făcut celebru în experimentele de laborator și în demonstrațiile din școli, unde stârnește curiozitatea și fascinația pentru chimie.

• Mult mai mult decât un truc de magie

Deși pare o curiozitate, galiul este extrem de valoros în tehnologie. E folosit în semiconductori, LED-uri, panouri solare, oglinzi speciale și în aliaje inteligente care reacționează la temperatură. Rolul lui în industrie este esențial și în continuă extindere.

• Imprevizibil, dar indispensabil

Faptul că se topește atât de ușor l-ar putea face să pară instabil. Și totuși, galiul este un element esențial în cercetare și dezvoltare. E dovada vie că, în chimie, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par – iar uneori, cele mai fragile materiale pot avea cele mai mari puteri.

$$$

 Inginerul Aurel Vlaicu a fost unul dintre pionierii aviației mondiale, devenind un simbol al inovației și curajului tehnologic de la începutul secolului XX. Născut în 1882 în satul Binținți (azi Aurel Vlaicu, județul Hunedoara), a fost pasionat încă din copilărie de zbor, mecanică și știință.

• Studiile și primele invenții

După terminarea liceului la Orăștie, Aurel Vlaicu a urmat cursurile Universității Tehnice din Budapesta și apoi pe cele ale prestigiosului Politehnic din München. A lucrat ca inginer la uzinele Opel din Germania, dar a decis să se întoarcă în România pentru a-și construi propriul aparat de zbor.

• Primul avion românesc – Vlaicu I

În 1910, Aurel Vlaicu a construit și pilotat primul avion românesc, denumit Vlaicu I. Aparatul, realizat integral în România, a reușit să zboare pe câmpul Cotroceni din București, impresionând autoritățile și opinia publică.

• Succese și recunoaștere internațională

Cu Vlaicu II, inginerul român a participat la competiții internaționale în Austria și Germania, câștigând premii pentru precizia și stabilitatea zborurilor sale. A fost decorat și susținut financiar de Casa Regală a României.

• Un sfârșit tragic

În 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul Vlaicu II, Aurel Vlaicu s-a prăbușit și a murit la doar 31 de ani, lângă Câmpina. Cauzele exacte ale accidentului nu au fost niciodată pe deplin elucidate.

• Moștenirea lăsată

Aurel Vlaicu rămâne o figură emblematică a istoriei tehnicii românești. Numeroase școli, străzi și aeroporturi îi poartă numele, iar inovațiile sale continuă să inspire generații de ingineri și visători.

$$$

 

În Namibia există un colț de lume unde deșertul coboară direct în mare, dând naștere unuia dintre cele mai spectaculoase contraste naturale de pe Glob. Este locul unde nisipul Deșertului Namib se varsă parcă în valurile Atlanticului.

• Aici se întâlnesc două lumi

Cunoscută sub numele de Coasta Scheletelor, această zonă remarcabilă uimește prin opoziția sa puternică: dune arzătoare de o parte, ocean rece și sălbatic de cealaltă. Priveliștea este de o frumusețe stranie, aproape ireală.

• Viață în mijlocul aparentului pustiu

În ciuda condițiilor severe, regiunea adăpostește numeroase forme de viață: colonii de foci, șacali, hiene, dar și plante și insecte adaptate perfect la acest mediu necruțător. Printre atracțiile locului se numără epavele ruginite ale navelor care nu au reușit să străbată coasta perfidă.

• Nisip în continuă mișcare

Dunele Namibului, care pot atinge înălțimi amețitoare, sunt printre cele mai vechi și mai dinamice de pe planetă. Modelate constant de vânt, acestea par să călătorească lent, remodelând peisajul zi de zi.

• Un loc ca din altă planetă

Această întindere dramatică atrage exploratori, fotografi și iubitori de natură sălbatică din întreaga lume. Cei care aleg un zbor deasupra regiunii pot admira imaginea uluitoare a dunelor aurii îmbrățișând albastrul profund al oceanului.

$$$

 

Pudu este cea mai mică căprioară din lume, o specie fascinantă care trăiește în regiunile montane și pădurile dense din sudul statului Chile și vestul Argentinei.

• Caracteristici fizice

Pudu (Pudu pudu) este cel mai mic membru al familiei cervidelor, având o înălțime la umeri de aproximativ 32–35 cm și o greutate ce variază între 3 și 6 kg. Corpul său compact, cu picioare scurte și botul ascuțit, îl face ușor de confundat cu o mică vulpe sau un alt mamifer mic. Blana sa este de obicei maro-roșiatic, cu o nuanță mai deschisă pe burtă, iar coada este mică și discretă.

• Habitatul și comportamentul

Pudu preferă pădurile umede și dense din zonele montane, unde poate găsi un adăpost sigur și un mediu propice pentru a se hrăni. Această specie este nocturnă, fiind activă în timpul nopții și adăpostindu-se pe parcursul zilei în vegetația deasă. Se hrănește cu iarbă, lăstari, frunze și fructe, având o dietă bazată pe vegetație moale. De asemenea, este un animal timid și solitar, care preferă să se deplaseze în jurul habitatului său pentru a evita prădătorii.

• Reproducerea și viața socială

Această căprioară are o perioadă de gestație de aproximativ 7 luni, iar puii sunt născuți, de obicei, în primăvară. Aceștia sunt capabili să meargă și să se hrănească singuri în scurt timp după naștere. La fel ca majoritatea cervidelor, pudu trăiește o viață solitară, cu excepția perioadelor de împerechere. De obicei, aceștia își marchează teritoriul folosind mirosuri.

• Starea de conservare

Căprioara Pudu este o specie vulnerabilă din cauza pierderii habitatului și a vânătorii ilegale. Protejarea acestui mic cervid este esențială pentru menținerea echilibrului ecologic în regiunile montane ale Americii de Sud.

$$$

 

Caii din rasa Bashkir Curly atrag imediat privirea printr-un detaliu rar întâlnit în lumea cailor: blana lor ondulată sau chiar buclată, care le conferă un aspect absolut inconfundabil.

• Un look ieșit din tipare

Spre deosebire de majoritatea cailor, care au părul drept și lucios, acești cai poartă o coamă bogată, cu onduleuri naturale sau chiar bucle definite. Textura blănii poate varia în funcție de sezon, uneori semănând mai mult cu lâna oilor sau cu părul uman creț.

• Proveniență rece, blană călduroasă

Originari din regiunile friguroase ale Munților Ural, în Rusia, acești cai sunt perfect adaptați la ierni lungi și dure. Blana lor nu este doar deosebită din punct de vedere vizual, ci oferă și o excelentă protecție împotriva frigului, datorită structurii sale dense și crețoase. Se crede că această caracteristică a apărut ca răspuns direct la condițiile climatice severe.

• Calm natural și avantaj pentru cei alergici

Pe lângă aspectul neobișnuit, Bashkir Curly sunt recunoscuți pentru firea lor blândă și răbdătoare. Sunt inteligenți, ușor de antrenat și apreciați de cei care lucrează cu animale. Un alt aspect interesant este că mulți oameni alergici la cai pot tolera această rasă, datorită blănii lor considerate hipoalergenice.

• Raritate care uimește

Acești cai reprezintă o adevărată curiozitate în lumea animalelor. Îmbinând frumusețea cu adaptabilitatea, ei arată că natura nu încetează să surprindă — chiar și printr-o simplă... buclă.

$$$

 Roata este considerată cea mai importantă invenție din istorie. Fără ea, transportul, industria și chiar agricultura nu ar fi evoluat la fel. Apărută cu mii de ani în urmă, roata a schimbat radical modul în care oamenii interacționează cu mediul înconjurător.

• Primele roți – mai mult decât lemn

Primele dovezi arheologice ale roții datează din jurul anului 3.500 înainte de Hristos, în Mesopotamia. Inițial, nu era folosită pentru transport, ci făcea parte dintr-o roată de olărit. Abia după câteva secole, invenția a fost adaptată pentru vehiculele trase de animale. Roțile timpurii erau construite din plăci de lemn masiv, fixate între ele, și erau extrem de grele.

• Roata, motorul progresului

De-a lungul mileniilor, roata a fost perfecționată și adaptată. Se regăsește în mori, roți hidraulice, ceasuri, biciclete, automobile, trenuri și chiar în sistemele moderne de transmisie. Fiecare epocă a împrumutat forma roții pentru a pune în mișcare idei tot mai complexe.

• Simbolul continuității

Roata nu este doar o invenție mecanică – este un simbol universal al progresului, al mișcării înainte și al interconectării. În multe culturi, cercul roții e asociat cu timpul, viața și perfecțiunea.

• O invenție veche, mereu nouă

Chiar și astăzi, în era digitală, roata continuă să fie esențială – de la roțile roboților exploratori pe Marte, până la rolele sistemelor industriale. Fără roată, lumea noastră, așa cum o știm, nu ar fi fost posibilă.

$$$

 

În America Centrală trăiește un gândac care pare desprins dintr-un film SF. Se numește Chrysina limbata și este ușor de recunoscut datorită carapacei sale argintii, lucioase, care reflectă tot ce îl înconjoară — ca și cum ar fi acoperit cu metal lichid.

• Strălucirea care nu vine din culoare

Aspectul său metalizat nu se datorează unor pigmenți, ci unui fenomen optic numit interferență structurală. Micile straturi din exoscheletul său reflectă lumina în mai multe direcții, dând naștere unei imagini argintii intense și schimbătoare, greu de ignorat.

• Invizibil tocmai prin strălucire

Paradoxal, această reflexie impresionantă nu îl face mai ușor de reperat, ci dimpotrivă — în mediul său natural, strălucirea imită reflexiile apei de pe frunzele ude, ajutându-l să se piardă în decorul umed al junglei. Se poate găsi în Costa Rica, Nicaragua și alte zone din regiune.

• Bijuterie fragilă a nopții

Deși pare solid ca o piesă de armură, acest gândac este delicat. Are activitate nocturnă și este atras de sursele de lumină, atrăgând adesea atenția celor care îl întâlnesc. Din păcate, frumusețea lui l-a transformat și într-o țintă pentru colecționari.

• O capodoperă naturală

Chrysina limbata este o dovadă impresionantă a imaginației naturii. Într-o lume dominată de verde, acest gândac lucios se distinge printr-un look futurist — o oglindă vie care plutește prin pădure.

$$$

 

În Iran există un palat care prezintă frumusețea uimitoare a stilului arhitectural persan. Palatul Golestan este o fostă reședință regală care îmbină eleganța tradiției cu rafinamentul artei orientale. Situat în inima Teheranului, acest complex impresionant este unul dintre cele mai vechi monumente ale capitalei, cu origini ce datează din secolul al XVI-lea, în perioada dinastiei safavide, deși forma sa actuală a fost conturată în timpul dinastiei Qajar.

Cu fațade acoperite în mozaicuri colorate, oglinzi fin gravate, tavane pictate și vitralii delicate, Palatul Golestan reflectă gustul rafinat al monarhilor persani. Curtea sa interioară, pavată cu marmură și străjuită de porticuri elegante, invită la liniște și contemplație. Printre cele mai impresionante clădiri din incintă se numără „Sala Tronului de Marmură”, unde șahii țineau audiențe oficiale, dar și „Sala Oglinzilor”, renumită pentru efectele spectaculoase create de lumina reflectată în sutele de oglinzi minuscule.

Palatul a fost martor la evenimente istorice importante, inclusiv încoronarea ultimilor șahi ai Iranului. Astăzi, el este un simbol al moștenirii culturale a țării și face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Vizitatorii care îi trec pragul nu sunt impresionați doar de opulență, ci mai ales de măiestria detaliilor și de modul în care arta, arhitectura și istoria se întrepătrund armonios.

$$$

 Știați de ce unele pisici au burta lăsată? Deși mulți confundă această burtică cu obezitatea, în realitate este vorba despre un element anatomic perfect natural, numit sacul primordial. Acest detaliu intrigant face parte din anatomia felinelor, fiind prezent la multe rase de pisici, indiferent de vârstă sau greutate.

• Ce este sacul primordial

Sacul primordial este un pliu de piele moale și elastică, situat în partea inferioară a abdomenului, între picioarele din spate. Este mai vizibil atunci când pisica aleargă, sare sau se întinde. Deși poate părea un exces de grăsime, sacul nu este un indicator al stării de sănătate precare, ci o trăsătură normală.

• Rolul sacului

Există mai multe teorii care explică rolul acestui sac:

– Protecție: în luptele cu alte pisici, sacul primordial oferă o zonă flexibilă care poate atenua loviturile și proteja organele interne.

– Flexibilitate: acest pliu suplimentar permite o mai mare libertate de mișcare, în special la întinderi sau sărituri.

– Depozit de energie: la unele pisici, mai ales în sălbăticie, sacul poate servi ca zonă de stocare a rezervelor de grăsime în perioadele dificile.

• Nu toate pisicile îl au

Sacul nu este tot timpul vizibil, iar multe pisici aparent nu îl au. Totuși, este mai comun decât pare. Este întâlnit atât la pisici de rasă, precum bengaleza, egiptean mau sau pisica abisiniană, cât și la pisicile domestice obișnuite. Unele exemplare îl au foarte accentuat, altele abia vizibil.

• Când trebuie să ne îngrijorăm

Dacă burtica este fermă, tensionată sau pare inflamată, este bine să consulți un veterinar. Dar dacă este moale, mobilă și nu afectează comportamentul pisicii, sacul primordial nu este un motiv de îngrijorare — ci un semn că pisica ta este un mic prădător bine echipat de natură.

$$$

 Regele Henric al VIII-lea a fost căsătorit de 6 ori, iar motivele din spatele acestor mariaje au fost variate și complexe, incluzând atât dorința de a avea un moștenitor băiat, cât și scopuri politice.

• Dorința unui moștenitor băiat

Cel mai important motiv care a stat la baza căsătoriilor lui Henric al VIII-lea a fost dorința de a asigura succesiunea dinastiei Tudor. După moartea fratelui său mai mare, Arthur, Henric a devenit singurul moștenitor al tronului. Deși s-a căsătorit cu Catherine de Aragon, soția fratelui său, aceasta nu i-a dat un moștenitor băiat, iar Henric a început să caute o altă soție care să-i ofere acest lucru. După ce Catherine a născut doar o fiică și câțiva copii născuți morți, Henric a căutat un divorț, iar acest lucru a dus la ruperea Angliei de Biserica Catolică.

• Alianțe politice și strategice

Pe lângă dorința de a avea un moștenitor băiat, Henric s-a căsătorit și din motive politice. De exemplu, căsătoria sa cu Anne of Cleves a fost o alianță strategică cu Germania, dar aceasta a fost rapid anulată când Henric a declarat că nu o găsea atrăgătoare. Căsătoriile sale au fost, de asemenea, o modalitate de a întări sau de a reconsolida relațiile politice cu alte puteri europene.

• Căsătorii și schimbări majore

Fiecare dintre aceste căsătorii a avut un impact semnificativ asupra regatului și a politicii interne ale Angliei. De exemplu, execuțiile Annei Boleyn și a lui Catherine Howard au marcat momente de mare tensiune în curtea regală. În final, căsătoriile lui Henric al VIII-lea au dus la schimbări fundamentale în structura politică și religioasă a Angliei, inclusiv la formarea Bisericii Angliei.

$$$

 Știai că cisternele cu combustibil au un lanț care atârnă și se târăște pe asfalt? Deși pare un simplu detaliu, acesta joacă un rol esențial în prevenirea accidentelor grave.

• Pericolul tăcut: electricitatea statică

În timpul mersului, frecarea dintre aer, cisternă și combustibilul din interior generează electricitate statică. Dacă această sarcină electrică se acumulează, poate duce la o scânteie periculoasă. Iar în preajma vaporilor de benzină sau gaz, o astfel de scânteie poate declanșa o explozie.

• Lanțul care „descarcă” riscurile

Lanțul metalic funcționează ca un fir de legătură cu pământul. Rulând pe jos, el permite disiparea electricității statice din cisternă direct în sol, prevenind astfel apariția unei descărcări electrice neașteptate.

• Regulă impusă la nivel global

Nu este o alegere, ci o obligație: prezența lanțului face parte din standardele internaționale privind transportul substanțelor periculoase. Orice autocisternă care transportă materiale inflamabile trebuie să fie echipată cu un astfel de sistem de împământare.

• Un detaliu care poate salva vieți

Așadar, dacă vei observa vreodată un lanț scârțâind pe șosea în spatele unei cisterne, să știi că nu este decorativ. Este un mecanism vital care protejează șoferul, ceilalți participanți la trafic și chiar orașele prin care trece acel vehicul.

$$$

 Albina a fost declarată cea mai importantă vietate de pe planetă. Această distincție reflectă o realitate științifică: albinele joacă un rol esențial în echilibrul ecosistemelor și în supraviețuirea umanității. Potrivit cercetătorilor de la Earthwatch Institute, reuniți în cadrul Royal Geographic Society din Londra, micile insecte nu sunt doar harnice, ci vitale.

• 70% din agricultură depinde de ele

Polenizarea realizată de albine stă la baza producției alimentare globale. Aproximativ 7 din 10 plante cultivate la nivel mondial au nevoie de polenizarea naturală pentru a da rod. Fără această contribuție tăcută, lanțul trofic ar fi grav afectat, iar omenirea s-ar confrunta cu o criză alimentară majoră.

• O specie fără boli, dar în mare pericol

Un studiu realizat în Chile a arătat că albinele sunt singurele vietăți cunoscute care nu transmit agenți patogeni. Cu toate acestea, ele sunt amenințate din mai multe direcții: utilizarea pesticidelor toxice, pierderea habitatului natural, defrișările masive și chiar undele electromagnetice provenite de la telefoane mobile afectează profund supraviețuirea coloniilor.

• Einstein nu exagera

Celebrul savant spunea că, dacă albinele ar dispărea, omul nu ar mai avea decât câțiva ani de trăit. Deși afirmația sa a fost mult discutată, ideea de bază rămâne validă: fără polenizare, fără plante, fără hrană.

• Ce putem face

Protejarea albinelor a devenit o urgență globală. Interzicerea pesticidelor periculoase, încurajarea agriculturii ecologice, plantarea de flori locale și monitorizarea stării de sănătate a coloniilor sunt doar câteva dintre măsurile necesare. Fiecare grădină fără chimicale, fiecare floare plantată și fiecare campanie de conștientizare pot face diferența.

$$$

 Top 7 cărți citite de români 

1. Cartea de identitate 

2. Cartea de muncă

3. Cartea de bucate

4. Cartea poștală 

5. Dama de pică 

6. Asul de treflă

7. Cartea cărților

$$$

 Eu continui să cred că oamenii nu se nasc răi.

Oamenii devin răi.

Devin răi pentru că cresc și se educă, dacă se educă, într-o lume rea.

Spun asta, astăzi, la decesul fostului președinte Ion Iliescu.

Citesc ori aud multe lucruri urâte, spuse despre fostul președinte.

Sunt spuse de oameni care în acele vremuri erau maturi.

Sunt spuse de oameni care în acele vremuri erau copii.

Sunt oameni a căror viață a fost mai mult ori mai puțin afectată direct.

Orice om, în viață, face bune și rele, din greșeală ori cu scop.

Cu atât mai mult, oamenii care au funcții mari, fac greșeli mari.

Unii plătesc pentru ele, iar alții sunt condamnați, moral, postum.

Ura la adresa unui om, mai ales post-mortem, mi se pare o slăbiciune a celui care urăște.

Cel care urăște nu vede nimic bun ci doar ce a fost rău, pentru că rațiunea-i este blocată de emoție.

Nu câștigăm nimic urând, dar câștigăm mult iertând.

Dumnezeu să-l ierte iar pe noi să ne ferească de ură!

#doliunațional #președinteleromâniei

$$$

 ION BUDAI-DELEANU

BUDAI-DELEANU, Ion (6.1.1760, Cigmău, j. Hunedoara – 24.VIII.1820, Lvov), poet şi filolog.

Este fiul preotului Solomon Budai. Frecventează cursurile şcolii primare în Cigmău, după care devine elev şi absolvent al Seminarului din Blaj. Între 1777 şi 1783, este student la Facultatea de Filosofie, apoi şi la Facultatea de Teologie din Viena. Se pare că a obţinut şi doctoratul în teologie, la Erlau. În anii şederii la Viena, leagă prietenii de durată cu Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior şi Samuil Vulcan. Studios şi dornic să se informeze din surse originare asupra unor probleme de lingvistică, istorie şi drept, îşi însuşeşte, pe lângă limba germană, limbile franceză, polonă, italiană, latină şi greacă. Pregătirea umanistă temeinică şi aderarea la ideile iluministe îl situează printre exponenţii Şcolii Ardelene.

Ocupă, pentru scurt timp, un post de profesor la Blaj, dar, în urma neînţelegerilor cu episcopul I. Bob, se reîntoarce la Viena, unde îşi împarte timpul între strana de cântăreţ la biserica Sf. Barbara şi cancelaria Consiliului Aulic de Război, în calitate de copist şi traducător. Din 1787 trece în Galiţia şi se stabileşte la Lemberg (Lvov), funcţionând ca secretar de tribunal şi consilier de Curte. Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă la Iaşi, oferindu-i un post de profesor la Seminarul de la Socola, invitaţie căreia nu-i dă curs.

La Lvov îşi redactează cea mai mare parte a scrierilor cu tematică filologică, istorică şi juridică, în spiritul ideologiei iluministe. Tot aici lucrează la principala sa operă literară, Țiganiada. Un studiu, realizat doar în parte, cu titlul proiectat De originibus populorum Transilvaniae commentatiuncula, cum observationibus historico-criticis, abordează problema continuităţii elementului roman în Dacia, ca şi latinitatea limbii poporului român. Elaborate clar în concordanţă cu programul grupului de cărturari care vor da strălucire Şcolii Ardelene sunt şi câteva lucrări în domeniul filologiei, între care Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti, precum şi Temeiurile gramaticii româneşti, studiu

însoţit de comentariul, parţial elaborat, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti. Budai-Deleanu intenţiona şi întocmirea unui dicţionar care ar fi trebuit să cuprindă, în zece volume, corespondenţe lexicale între limba română şi limbile latină, greacă, franceză, italiană, germană, proiect din care nu duce până la capăt decât Lexiconul românesc-nemţesc şi, fragmentar, Lexiconul nemţesc-romănesc, pentru celelalte volume redactând doar segmente neimportante.

Activitatea literară

În planul activităţii literare, Budai-Deleanu depăşeşte condiţia deschizătorului de drum, preconizată în programul Şcolii Ardelene. După un exerciţiu pregătitor, reprezentat de traducerea unei părţi a piesei lui Metastasio Temistocle, el lucrează la poemul, neterminat, Trei viteji şi, timp îndelungat, cu reveniri şi completări necesare, la Ţiganiada, „poemation eroi-comico-satiric, alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu”.

Trei viteji, din care nu a scris decât primele trei cânturi şi l-a început pe al patrulea, este o compunere tragicomică despre nebunia umană generalizată. Becicherec Iştoc de Uramhaza, nobil de dată recentă, după ce tot neamul lui de ţigani se îndeletnicise cu recondiţionarea ciururilor sparte, se hotărăşte, la vârsta de 50 de ani, să plece din Transilvania pentru a-şi căuta o fostă iubire din tinereţe, pe Anghelina. Trece în Ţara Românească, aflată sub cârmuirea lui Vlad Ţepeş, unde întâlneşte alţi doi vrednici discipoli ai lui Don Quijote: pe grecul Kyr Kalos de Cucureaza, care practicase, în copilărie, îndeletnicirea de covrigar la Stambul/ajungând apoi boier muntean, şi pe Născocor de Cârlibaba, căpitan de ţigani din Moldova, ins fudul şi ţâfnos, care călătorise până în Ţara Românească „pedestru”. Şi aceştia doi aspiră la cucerirea farmecelor unor dulcinee autohtone, Smaranda şi Chirana. Un episod avându-l drept erou pe Becicherec Iştoc face parte din prima variantă a Ţiganiadei, nu şi din cea de a doua.

Ţiganiada, această „izvoditură noao şi orighinală românească”, reprezintă una dintre operele fundamentale ale literaturii noastre.

O primă formă a scrierii este definitivată în jurul anului 1800, pentru ca asupra celei de a doua variante scriitorul să lucreze până în 1812. Publicarea integrală, postumă, a poemului va lua în considerare ambele variante: prima, cu titlul Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor, apare sub îngrijirea lui T. Codrescu, în „Buciumul român” (1876 şi 1877), iar varianta completă, Ţiganiada, este tipărită de Gh. Cardaş în 1925, cu o a doua ediţie în 1928.

Întâmplările povestite în Ţiganiada sunt plasate în perioada domniei lui Vlad Ţepeş. Domnitorul muntean hotărăşte să-i adune la un loc pe ţiganii din ţară, pentru a nu fi folosiţi de turci ca iscoade. Mai mult, ţiganii primesc şi arme, gestul intenţionând trezirea unui sentiment de responsabilitate în măsură să-i transforme în oşteni fideli intereselor întregii comunităţi naţionale. După un popas între satele Alba şi Flămânda, proaspăta oaste ţigănească este trecută în revistă de Vlad Ţepeş şi îndrumată să-şi aşeze tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. Călătoria se desfăşoară anevoie, datorită gâlcevilor neîntrerupte dintre ţigani, neputinţei lor de a se alinia unei discipline elementare, orgoliilor ridicole sau focalizării preocupărilor asupra mâncării şi odihnei, toate acestea fiind contemplate de autor cu un ochi critic şi atent, cu umor şi sarcasm.

Satana, aliat al turcilor, îi fură tânărului Parpangel logodnica, frumoasa Romica. Pornit în căutarea iubitei sale, Parpangel o găseşte în pădurea nălucită, loc transformat de puterile diavoleşti în închisoare veselă pentru dezertorii din oastea muntenească. Intervenţia sfântului Spiridon spulberă palatul din pădure, iar Parpangel, după ce bea apă dintr-un izvor vrăjit, dobândeşte virtuţi de războinic neînfricat. El preia armura viteazului Arginteanul şi se avântă eroic în lupta cu păgânii. În bătălia dintre munteni şi turci intervin şi forţe nevăzute, dracii luând partea turcilor, iar sfinţii sprijinindu-i pe creştini, care, în final, obţin victoria. Ajunşi la Spăteni, ţiganii participă la nunta lui Parpangel cu Romica şi află toate amănuntele aventuroasei călătorii a mirelui. Un plebiscit sui-generis, având ca temă forma de guvernământ a proiectatului nou stat ţigănesc, degenerează în păruială cruntă, tabăra risipindu-se.

Scrierea, considerată în întregul ei opera poetică cea mai importantă a literaturii române premoderne, se prezintă ca o meditaţie asupra destinului omenirii în genere, autorul menţionând în Epistolia închinătoare către Mitru Ferea (anagramă a numelui Iui Petru Maior) că textul trebuie citit cu „oarecari luări-aminte, căci ştiu bine că vei înţelege ce am vrut eu să zic la multe locuri”, totul fiind o alegorie „unde prin ţigani să înţeleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând”.

Pentru prima dată în literatura noastră, Budai-Deleanu avansează şi argumentează nevoia de ficţiune artistică, investind cu importanţă similară realităţii istorice „înţălesul poeticesc” al unei scrieri. În acest sens, el invocă, ironic, surse fanteziste pentru conţinutul faptic al Ţiganiadei, numind „izvodul ce am aflat la mănăstirea Cioarei” şi „pergamena” sau „hârţoaga de la mănăstirea Zănoaga”, surse comentate apoi, în note, serios, candid sau pseudo-erudit, de Mitru Perea, Simpliţian, Idiotiseanu, Onochefalos, Musofilos, Filologos, Dubitantius, Erudiţianul, Androfilos, Părintele Agnozie, Politicos, Popa Nătărău din Tândarânda ş.a.

Atât notele poemului, cât şi Prologul sau Epistolia închinătoare fac dese trimiteri la modele celebre, datorate unor autori ca Homer, Ariosto, Tasso, Milton, în care demitizarea, ironia programată şi parodia se transformă în instrumentar creator de epos comic. Îndeosebi în a doua variantă a Ţiganiadei, comentariile, ce însoţesc textul în note atribuite cititorilor şcoliţi sau inocenţi sub raportul informaţiei anterioare, formează un fel de „operă paralelă” la scrierea propriu-zisă, amplificând, prin exagerări bine dirijate, comicul sursei la care se referă şi asigurând întregului un reconfortant spirit ludic.

Comentariul socio-politic implicit se alătură valorii artistice conferite ironiei şi satirei. Umorul şi şarja parodică sunt mijloace, nu scopuri pentru autor; dincolo de învelişul declarat vesel al relatării poetice, stăruie o temeinică informaţie istorică şi filologică, dar şi o bună cunoaştere a literaturilor europene sau a filosofiei de viaţă specifică ţăranului român. Invocarea unor elemente care ţin de mitologie sau de supranatural este operată prin convertirea lor la universul uman imediat, fapt care sporeşte coeficientul de personalitate distinctă a scriitorului în ansamblul literaturii apărute în epocă şi mult după aceea.

Autorul a intenţionat „a introduce un gust nou în poesia românească”, alăturând „lucruri de şagă” observaţiilor grave asupra unor realităţi care nu erau doar ale secolului al XV-lea. Conştient de importanţa unei asemenea întreprinderi, cu totul nouă în peisajul atât de sărac al literaturii originale româneşti, scriitorul ţine să precizeze: „Deci, bună sau rea, cum este, aduce în limba aceasta un product nou”.

Prin Ţiganiada, Budai-Deleanu se legitimează ca autor al primei epopei din literatura noastră şi, în acelaşi timp, ca întemeietor al literaturii române moderne.

Descoperirea târzie a operei a grevat în mod vădit evoluţia literaturii române ca valoare conştientă de sine. Atât limbajul poetic, bine articulat în această scriere, cât şi naraţiunea epică de amploare, căreia „poemationul” scriitorului ardelean i-ar fi putut oferi piste tentante de lansare, s-au definit în mod coerent relativ târziu şi datorită necunoaşterii acestei opere fundamentale a literaturii naţionale.

sursa: 

Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (A/B), București, Editura Univers Enciclopedic, 2004

$$$

 JEANNE HACHETTE - APĂRĂTOAREA LUI BEAUVAIS

Povestea pe care v-o spun astăzi este una relativ scurtă, dar totuși incitantă! Deși Jeanne a fost cu siguranță o persoană reală, relatările despre viața ei diferă de la sursă la sursă, dar un lucru este clar, ea a fost de o mare vitejie. Când orașul ei a fost atacat, multe dintre femeile care locuiau acolo au refuzat să fie spectatoare și s-au alăturat luptei – inclusiv Jeanne, în vârstă de 18 ani, care a luat o secure și a jucat un rol cheie în apărarea orașului împotriva capturării. Dar să începem de la început. 

Născută în jurul anului 1454 în orașul Beauvais, numele ei adevărat de familie era fie Fourquet, fie Laisné. Ar fi putut fi fiica unui măcelar și, după moartea tatălui ei, ar fi putut fi adoptată de unul dintre gardienii orașului, ceea ce ar explica diferitele nume. Oricare ar fi cazul, se pare că nu era străină de cuțite. O altă poveste spune că încă din copilărie a adorat numele Jeanne d'Arc și a visat să fie ca ea cândva ca aceasta. Și a avut șansa. 

Avanză rapid până în 1472, când ducele de Burgundia, care se revolta împotriva regelui – poveste lungă și nu atât de importantă pentru acest articol – a avansat asupra Beauvais cu o armată de 80.000 de oameni. Ei deja prădaseră satele din jur într-un mod deosebit de brutal, sperând să sperie orașul ca să se predea. Pe 27 iunie, muncitorii de pe acoperișul catedralei au văzut armata care se apropia și au tras un semnal de alarmă. Primul atac a fost copleșitor. În timp ce Beauvais era bine fortificat, nu avea artilerie, iar soldații burgunzi urcau pe zid. Imediat, una dintre suburbii a fost luată și a fost făcută o gaură uriașă într-una dintre porțile orașului. Dar orașul nu s-a predat. În schimb, cetățenii au luat armele și s-au aruncat în luptă – și nu numai bărbații, ci și femeile și copiii. S-au turnat apă fierbinte, ulei și plumb topit asupra soldaților inamici care năvăleau pe poartă, bărbați și femei blocau poarta, înarmați cu tot ce era disponibil, uneori doar cu pumnii. Dar încet-încet pierdeau teren și încet curajul le-a scăzut.

În tot acest haos, Jeanne, în vârstă de 18 ani, a luat o secure și a urcat pe zidurile orașului cu o trupă de femei, toate înarmate pentru luptă. Burgunzii încă escaladeau zidurile, iar femeile s-au apucat de treabă, împingând inamicii înapoi și răsturnând scările. Unii soldați au trecut însă și unul dintre ei era intenționat să planteze steagul Burgundiei deasupra zidului, semn de victorie. Jeanne îl aruncă repede în șanț, ținând steagul sus deasupra capului. Acest lucru a reaprins curajul colegilor ei de luptă în bătălia purtată. La un moment dat, poarta spartă a fost incendiată și ținută aprinsă pentru a le îngreuna intrarea inamicilor. 

Timp de două săptămâni au ținut flăcările aprinse până când ducele a decis să atace o altă porțiune a orașului. Gurile de tun au distrus părți mari ale orașului, dar nu a putut trece prin ziduri pentru a-l cuceri. Chiar dacă Beauvais nu avea artilerie, apărătorii – multe dintre ele femei – erau viteji și destul de inventivi, aruncând pietre, torțe și apă clocotită în inamic. Oriunde atacau soldații, exista deja un sistem de apărare, care îi ținea la distanță. 

Pe 22 iulie, după aproape o lună de lupte, Ducele a fost nevoit să se retragă. A pierdut în jur de 3.000 de bărbați, inclusiv aproximativ 20 de lorzi, împotriva unui oraș care nu avea a tunuri și a unei armate formată în principal din cetățeni, mulți dintre ei femei – o înfrângere umilitoare.

O înfrângere care s-ar putea să fi schimbat curentul revoltei ducelui. Vedeți, ar fi putut să-l învingă pe Rege... dacă nu ar fi pierdut atât de mult timp cu orașul Beauvais. Așa cum au fost lucrurile, a fost forțat să se retragă pe propriile sale meleaguri. Revolta eșuase. Regele Ludovic al XI-lea a recunoscut contribuția vitejilor cetățeni din Beauvais și a acordat orașului anumite privilegii, cum ar fi o cotă de impozitare mai mică. El a recunoscut, de asemenea, rolul important pe care l-au jucat femeile în această apărare și a suspendat legile somptuare care erau comune la acea vreme. Asta înseamnă că femeilor li se permitea să poarte orice îmbrăcăminte le plăcea, indiferent de rang sau norme de gen.

Și Jeanne? Jeanne a fost și ea răsplătită. Nu numai că a primit bani, dar ea și descendenții ei nu ar fi trebuit să plătească niciodată taxe, niciodată. În plus, i s-a permis să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubea, Collin Pillon, iar unii chiar spun că regele însuși a fost cel care a ținut ceremonia.

În acel an au loc primele „Fêtes de l'Assaut” („Sărbătoarea Asaltului” – nume ciudat) cu o procesiune prin oraș cu Jeanne în față, purtând steagul pe care l-a cucerit. În spatele ei femeile orașului, onorate pentru inventivitatea lor în muniție. De atunci, această procesiune are loc în fiecare an în ultimul weekend din iunie și este adesea numită „Fêtes Jeanne Hachette” după eroina noastră și numele pentru care a devenit cunoscută.

De atunci urmele ei se pierd în timp. Dar amintirea ei rămâne veșnic în orașul Beauvais – propria lor Jeanne d'Arc.

$$$

 LEGENDA LUI HEFAISTOS

Hefaistos. Identificat de romani cu Vulcan, era zeul focului.

Potrivit lui Homer, era fiul lui Zeus şi al Herei; tradiţiile ulterioare susţin totuşi că nu avea tată şi că Hera îl adusese pe lume fără participarea lui Zeus, fiind geloasă pe regele zeilor care, la rândul său, o adusese pe lume pe Atena fără ea (Hesiod, Teogonia, 928). Potrivit tradiţiei, Hefaistos s-a născut atât de slab şi de fragil (era şchiop de ambele picioare), încât chiar şi mama sa îl dispreţuia şi, ca urmare, l-a aruncat din vârful Olimpului (Iliada, 18.395). Zeiţele mării Tethys şi Eurinome l-au primit binevoitoare şi l-au ţinut lângă ele nouă ani, timp în care Hefaistos a locuit într-o peşteră de pe fundul Oceanului, făurind bijuterii pentru ele. Mai apoi el s-a întors însă în Olimp, unde a avut rolul de făurar al zeilor (Imnul homeric către Apollo, 139 şi urm.).

Cu toate că a fost tratat cu cruzime de mama sa, tradiţia ni-l prezintă purtându-se politicos şi afectuos cu ea (cu o singură excepţie, după cum vom vedea); odată i-a luat chiar apărarea în timpul unei dispute cu Zeus. Regele zeilor s-a înfuriat atunci atât de rău, încât l-a apucat pe Hefaistos de un picior şi l-a aruncat din cer (Iliada, 1.590). Căderea lui Hefaistos a durat o zi întreagă; în final, el a ajuns în insula Lemnos, ai cărei locuitori i-au făcut o primire cordială; din cauza căzăturii Hefaistos a rămas însă şchiop. Această versiune a fost adoptată de scriitorii mai târzii, pe când în poemele homerice beteşugul lui Hefaistos este atribuit primei sale căderi, provocată de Hera, sau este considerat o slăbiciune din naştere care a determinat, după cum am văzut, reacţia violentă a Herei.

Şi după această cădere Hefaistos se întoarce în Olimp, unde joacă din nou rolul delicat de mediator în certurile dintre auguştii săi părinţi. Tradiţia aminteşte mai ales relaţia ambivalenţă cu mama sa, pe care, pentru că se ruşinase că l-a adus pe lume, a pedepsit-o: i-a făurit un tron superb, de care ea a rămas legată imediat ce s-a aşezat pe el; niciun zeu, în afara lui Hefaistos, nu a putut să o dezlege; Hefaistos, la rândul său, a dezlegat-o în urma intervenţiei lui Dionysos, care l-a îmbătat pentru a-l putea aduce în faţa tronului, şi numai cu condiţia de a o lua de soţie pe zeiţa dragostei şi a frumuseţii, Afrodita.

Se pare că iniţial Hefaistos a fost doar zeul focului, dar pentru că focul este indispensabil în prelucrarea metalelor, ulterior a fost considerat un meşteşugar sau un artist. Palatul său din Olimp strălucea asemenea unei stele. În palat se afla atelierul său, cu nicovala şi cele douăzeci de foale ce lucrau la porunca sa. Şi celelalte palate ale zeilor din Olimp erau opera lui Hefaistos.

Printre realizările celebre ale atelierului său se numără armele lui Ahile, colierul Harmoniei, taurii lui Eetes, regele Colhidei, care scuipau foc (Apollonios din Rodos, Argonauticele, 3.228), sceptrul lui Agamemnon etc. Printre operele sale unele izvoare o amintesc şi pe Pandora, prima femeie (Hesiod, Teogonia, 70), şi chiar întregul neam omenesc (Lucian).

Povestirile de după Homer spun că ciclopii erau ajutoarele sale şi plasează atelierul nu în Olimp, ci pe o insulă vulcanică. În Iliada, soţia lui Hefaistos este Charis; la Hesiod este Aglae, cea mai tânără dintre Charite; în Odiseea, ca şi în numeroase alte povestiri ulterioare, consoarta sa este, după cum am arătat, Afrodita, simbolizând îmbinarea priceperii meşteşugarului cu graţia şi frumuseţea, ce dă naştere artei. Zeiţa frumuseţii nu-i este însă credincioasă soţului, pe care îl înşală cu Ares; tradiţia aminteşte că Helios, Soarele, i-a spus lui Hefaistos despre trădarea soţiei sale şi că zeul înşelat i-a surprins în flagrant pe cei doi, capturându-i într-o plasă invizibilă pe când se aflau în pat; soţul înşelat i-a expus apoi, astfel legaţi, în faţa adunării zeilor.

Diferite izvoare vorbesc despre nunta lui Hefaistos cu Atena: zeul a primit-o de soţie pe Atena ca recompensă pentru ajutorul pe care i-l acordase lui Zeus atunci când o adusese pe lume, dar înainte de a se urca în patul nupţial Atena a dispărut, nedevenind deci soţia sa.

► Atribute. Iconografia tradiţională a zeului, care se afirmă mai ales în epoca clasică, îl prezintă ca un bărbat puternic, cu barbă, având în mână ciocanul, uneori cu nicovala sau cu alte unelte legate de activitatea sa de făurar, cu un acoperământ pentru cap caracteristic, oval, şi cu un chiton scurt care de obicei îi lasă descoperite umărul şi braţul drept.

► Răspândirea cultului. Cultul lui Hefaistos, răspândit iniţial în regiunile vulcanice din Asia Mică, s-a extins ulterior, se pare, numai în regiunile greceşti, trecând prin insulele ionice. Hefaistos era venerat în special în insula Lemnos, unde tradiţia locală plasa cea de-a doua cădere a sa; numeroase alte insule îşi disputau însă onoarea de a adăposti fierăria sa; printre ele se numără Lipari, Imbros şi Sicilia. Grecii obişnuiau să aşeze pe pământ mici statui ale zeului, în formă de pitic.

► Prezenţe în literatura antică. Informaţii despre faptele zeului găsim în Iliada, în Teogonia lui Hesiod, în Imnul homeric către Apollo, în Ciclopul lui Euripide, la Calimah şi Apollonios din Rodos, la Epiharm şi Hyginus. Genealogia lui Hefaistos e amintită de Cicero în De natura deorum. Vergiliu aminteşte locul în care se afla atelierul său în Georgicele şi în Eneida.

sursa: 

Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Traducere de Emanuela Stoleriu, Dragoş Cojocaru, Dana Zamosteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

$$$

 MARELE ZID CHINEZESC

Marele Zid Chinezesc, bastion extins ridicat în China antică, unul dintre cele mai mari proiecte de construcție de clădiri întreprinse vreodată. Marele Zid este de fapt format din numeroase ziduri – multe dintre ele paralele între ele – construite de-a lungul a aproximativ două milenii în nordul Chinei și sudul Mongoliei. Cea mai extinsă și mai bine conservată versiune a zidului datează din dinastia Ming (1368-1644) și se întinde pe aproximativ 5.500 de mile (8.850 km) de la est la vest de la Muntele Hu lângă Dandong, sud-estul provinciei Liaoning, până la pasul Jiayu la vest de Jiuquan, nord-vestul provinciei Gansu. Acest zid urmărește adesea liniile de creastă ale dealurilor și munților în timp ce șerpuiește prin zona rurală chineză, iar aproximativ un sfert din lungimea sa constă doar din bariere naturale, cum ar fi râuri și creste montane. Aproape tot restul (aproximativ 70% din lungimea totală) este zid construit, micile porțiuni rămase constituind șanțuri sau șanțuri. Deși secțiuni lungi ale zidului sunt acum în ruine sau au dispărut complet, este încă una dintre cele mai remarcabile structuri de pe Pământ. Marele Zid a fost desemnat sit al Patrimoniului Mondial UNESCO în 1987.

Mari părți ale sistemului de fortificații datează din secolul al VII-lea până în secolul al IV-lea î.e.n. În secolul al III-lea î.e.n., Shihuangdi (Qin Shihuang), primul împărat al unei Chine unite (sub dinastia Qin), a conectat un număr de ziduri defensive existente într-un singur sistem. În mod tradițional, capătul estic al zidului a fost considerat a fi pasul Shanhai (Shanhaiguan) din estul provinciei Hebei, de-a lungul coastei Bo Hai (Golful Chihli), iar lungimea zidului - fără ramurile sale și alte secțiuni secundare - se credea că se întinde pe aproximativ 4.160 de mile (6.700 km). Cu toate acestea, investigațiile sponsorizate de guvern care au început în anii 1990 au dezvăluit secțiuni de zid în Liaoning, iar supravegherea aeriană și prin satelit a dovedit în cele din urmă că acest zid se întindea continuu în mare parte din provincie. Lungimea totală mai mare a zidului Ming a fost anunțată în 2009.

Istoria construcțiilor

Marele Zid s-a dezvoltat din fortificațiile de graniță disparate și castelele regatelor chineze individuale. Timp de câteva secole, aceste regate au fost probabil la fel de preocupate de protecția împotriva vecinilor lor apropiați ca și de amenințarea invaziilor sau raidurilor barbare.

Construcția timpurie

Luna răsărind peste Marele Zid ChinezescLuna răsărind (fundal stânga) peste Marele Zid Chinezesc.

În jurul secolului al VII-lea î.e.n., statul Chu a început să construiască un sistem defensiv permanent. Cunoscută sub numele de "Zidul Pătrat", această fortificație era situată în partea de nord a provinciei capitală a regatului. Din secolul al VI-lea până în secolul al IV-lea, alte state au urmat exemplul lui Chu. În partea de sud a statului Qi, un zid perimetral extins a fost creat treptat folosind diguri de râu existente, bastioane nou construite și zone de teren montan impracticabil. Zidul Qi era făcut în principal din pământ și piatră și se termina pe malul Mării Galbene. În statul Zhongshan, un sistem de ziduri a fost construit pentru a contracara invazia din statele Zhao și Qin din sud-vest. Existau două linii defensive în statul Wei: zidurile Hexi ("la vest de râul [galben]") și Henan ("la sud de râu"). Zidul Hexi a fost o fortificație împotriva statului Qin și a nomazilor occidentali. Construit în timpul domniei regelui Hui (370-335 î.Hr.), a fost extins de la digurile de pe râul Luo la granița de vest. A început în sud, lângă Peștera Xiangyuan, la est de Muntele Hua, și s-a terminat la Guyang în ceea ce este acum Regiunea Autonomă Mongolia Interioară. Zidul Henan, construit pentru a proteja Daliang (capitala, acum Kaifeng), a fost reparat și extins în ultimii ani ai regelui Hui. Statul Zheng a construit, de asemenea, un sistem de ziduri, care a fost reconstruit de statul Han după ce a cucerit Zheng. Statul Zhao a finalizat un zid sudic și un zid nordic; zidul sudic a fost construit în principal ca apărare împotriva statului Wei.

După ce reorganizarea administrativă a fost efectuată de Shang Yang (d. 338 î.e.n.), statul Qin a crescut politic și militar pentru a deveni cel mai puternic dintre cele șapte state, dar a fost frecvent atacat de Donghu și Loufan, două popoare nomade din nord. Prin urmare, Qin a ridicat un zid care pornea de la Lintiao, mergea spre nord de-a lungul Munților Liupan și se termina la Huang He (Râul Galben).

În statul Yan au fost pregătite două linii defensive separate - Zidul Nordului și Zidul Yishui - într-un efort de a apăra regatul de atacurile grupurilor nordice precum Donghu, Linhu și Loufan, precum și de statul Qi din sud. Zidul Yishui a fost extins de la digul râului Yi ca linie de apărare împotriva Qi și Zhao, cele două state rivale principale. A început la sud-vest de Yi City, capitala, și s-a terminat la sud de Wen'an. În 290 î.e.n., statul Yan a construit Zidul de Nord de-a lungul Munților Yan, începând din nord-est în zona Zhangjiakou din Hebei, trecând peste râul Liao și extinzându-se până la orașul antic Xiangping (astăzi Liaoyang). Acesta a fost ultimul segment al Marelui Zid care a fost ridicat în perioada Zhanguo (Statele Războinice).

În 221 î.e.n., Shihuangdi, primul împărat Qin, a finalizat anexarea Qi și astfel a unificat China. El a ordonat îndepărtarea fortificațiilor înființate între statele anterioare, deoarece acestea au servit doar ca obstacole în calea mișcărilor interne și a administrației. În plus, l-a trimis pe generalul Meng Tian să garnizeze granița de nord împotriva incursiunilor nomazilor Xiongnu și să lege segmentele de zid existente în Qin, Yan și Zhao în așa-numitul "Zid lung de 10.000 de li". Această perioadă de construcție a început în jurul anului 214 î.e.n. și a durat un deceniu. Sute de mii de soldați și muncitori recrutați au lucrat la proiect. Odată cu căderea dinastiei Qin după moartea lui Shihuangdi, zidul a rămas în mare parte fără garnizoană și a căzut în paragină.

Dinastiile Han până la Yuan

În timpul domniei împăratului Han Wudi (141-87 î.e.n.), zidul a fost întărit ca parte a unei campanii generale împotriva Xiongnu. Din acea perioadă, Marele Zid a contribuit și la exploatarea terenurilor agricole din nordul și vestul Chinei și la creșterea rutei comerciale care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Drumul Mătăsii. În anul 121 î.e.n., a început un proiect de construcție de 20 de ani la Zidul Hexi (cunoscut în general sub numele de Zidul Lateral) între Yongdeng (acum în Gansu) în est și Lacul Lop Nur (acum în Xinjiang) în vest. Potrivit lui Juyan Hanjian ("Corespondența Juyan a Han"), punctele forte instalate de-a lungul zidului includeau "un far la fiecare 5 li, un turn la fiecare 10 li, un fort la fiecare 30 li și un castel la fiecare 100 li".

Principalele lucrări la zid din perioada Dong (est) Han (25-220 d.Hr.) au avut loc în timpul domniei lui Liu Xiu (Guangwudi), care în 38 a ordonat repararea a patru linii paralele ale Marelui Zid în zona de la sud de Zidul Hexi. Marele Zid a servit nu numai pentru apărare, ci și pentru centralizarea controlului comerțului și al călătoriilor.

În timpul dinastiei Wei (386-534/535), Marele Zid a fost reparat și extins ca apărare împotriva atacurilor triburilor Juan-juan și Khitan din nord. Potrivit lui Wei shu: Mingyuandi Ji ("Istoria lui Wei: Cronica împăratului Mingyuan"), în 417, al optulea an al domniei lui Mingyuandi (409-423), o parte a Marelui Zid a fost construită la sud de Changchuan, de la Chicheng (acum în Hebei) la Wuyuan (acum în Mongolia Interioară) în vest, întinzându-se pe mai mult de 620 de mile (1.000 km). În timpul domniei lui Taiwudi (423-452), un zid mai jos și mai subțire de pământ a fost construit în jurul capitalei ca o completare a Marelui Zid. Pornind de la Guangling în est, s-a extins până la partea estică a râului Huang He, formând un cerc în jurul Datong. În 549, după ce regatul Dong Wei și-a mutat capitala la est la Ye, a construit și un segment al Marelui Zid în zona provinciei Shanxi.

Pentru a-și întări frontiera nordică și a preveni invazia dinspre vest a Bei Zhou, regatul Bei Qi (550-577) a lansat mai multe proiecte mari de construcție care au fost aproape la fel de extinse ca și proiectele de construcție ale dinastiei Qin. În 552 a fost construit un segment la granița de nord-vest și doar trei ani mai târziu împăratul a ordonat recrutarea a 1,8 milioane de muncitori pentru a repara și extinde alte secțiuni. Construcția a avut loc între intrarea sudică a pasului Juyong (lângă Beijing de astăzi) și Datong (în Shanxi). În 556 a fost înființată o nouă fortificație în est și s-a extins până la Marea Galbenă. În anul următor, un al doilea zid a fost construit în interiorul Marelui Zid din Shanxi modern, începând din apropierea Laoying, la est de Pianguan, extinzându-se spre est dincolo de Pasul Yanmen și Pasul Pingxing și terminând în zona din jurul Xiaguan din Shanxi. În 563, împăratul Wuchengdi al Bei Qi a reparat un segment de-a lungul Munților Taihang. Aceasta este partea Marelui Zid care se găsește astăzi în zona din jurul Longguan, Guangchang și Fuping (în Shanxi și Hebei). În 565 zidul interior construit în 557 a fost reparat și a fost adăugat un nou zid care a început în apropierea Xiaguan, s-a extins până la pasul Juyong în est și apoi s-a unit cu zidul exterior. Segmentele reparate și adăugate în timpul perioadei Bei Qi au totalizat aproximativ 900 de mile (1.500 km), iar orașele și cazărmile au fost înființate la intervale periodice pentru a garnizoana noile secțiuni. În 579, pentru a preveni invaziile regatului Bei Zhou de către Tujue (un grup de turci din est) și Khitan, împăratul Jing a început un program masiv de reconstrucție a zonelor zidului situate în fostul regat Bei Qi, începând de la Yanmen în vest și terminând la Jieshi în est.

În timpul dinastiei Sui (581-618), Marele Zid a fost reparat și îmbunătățit de șapte ori într-un efort de a apăra țara împotriva atacurilor Tujue. După ce dinastia Tang (618-907) i-a înlocuit pe Sui, țara a devenit mult mai puternică din punct de vedere militar, învingându-i pe Tujue în nord și extinzându-se dincolo de granița inițială. Astfel, Marele Zid și-a pierdut treptat semnificația ca fortificație și nu a fost nevoie de reparații sau adăugiri. În timpul dinastiei Song (960-1279), popoarele Liao și Jin din nord au fost o amenințare constantă. Conducătorii Song au fost forțați să se retragă la sud de liniile Marelui Zid construite de dinastiile Qin, Han și Nord. Multe zone de pe ambele părți ale zidului au fost ulterior preluate de dinastiile Liao (907-1125) și Jin (1115-1234). Când conducătorii Song au trebuit să se retragă și mai departe – la sud de râul Yangtze (Chang Jiang) – reparațiile zidului sau extinderile acestuia nu au mai fost fezabile. Reparații limitate au fost efectuate o dată (1056) în timpul Liao, dar numai în zona dintre râurile Yazi și Huntong.

În 1115, după înființarea dinastiei Jin, s-a lucrat la două linii defensive la Mingchang. Vechiul zid de acolo – numit anterior Zidul Wushu sau Fortul Jinyuan – se întindea spre vest dintr-un punct la nord de Wulanhada, apoi șerpuia prin Munții Hailatu, întorcându-se spre nord și apoi din nou spre vest, terminând în cele din urmă la râul Nuanshui. A doua linie a fost noul zid Mingchang, numit și Zidul Interior Jin sau Șanțul Jin, care a fost construit la sud de vechiul zid. A început în vest de la o curbă în Huang He și s-a terminat la râul Sungari (Songhua).

În timpul dinastiei Yuan (mongole) (1206-1368), mongolii controlau toată China, precum și alte părți ale Asiei și părți ale Europei. Ca structură defensivă, Marele Zid avea puțină importanță pentru ei; cu toate acestea, unele forturi și zone cheie au fost reparate și garnizoane pentru a controla comerțul și pentru a limita amenințarea rebeliunilor din partea chinezilor (Han) și a altor naționalități.

Dinastia Ming până în prezent

Conducătorii din timpul dinastiei Ming (1368-1644) au menținut și întărit fără încetare Marele Zid pentru a preveni o altă invazie mongolă. Majoritatea lucrărilor au avut loc de-a lungul vechilor ziduri construite de Bei Qi și Bei Wei.

Cea mai mare parte a Marelui Zid care se află astăzi este rezultatul muncii efectuate în timpul domniei împăratului Hongzhi (1487-1505). Începând de la vest de Juyong Pass, această parte a zidului a fost împărțită în linii de sud și nord, numite zidurile interioare și, respectiv, exterioare. De-a lungul zidului erau multe "trecători" strategice (adică fortărețe) și porți. Printre acestea se numără pasajele Juyong, Daoma și Zijing, cele trei cele mai apropiate de capitala Ming, Beijing. Împreună au fost denumite Cele Trei Trecători Interioare. Mai la vest se aflau trecătorile Yanmen, Ningwu și Piantou, cunoscute sub numele de Cele Trei Trecători Exterioare. Atât trecătoarea interioară, cât și cea exterioară aveau o importanță cheie în protejarea capitalei și erau de obicei puternic garnizoane.

După ce dinastia Qing (1644-1911/12) a înlocuit Ming, a existat o schimbare în strategia de conducere numită huairou ("calmare"), în care Qing a încercat să pacifice liderii și popoarele din Mongolia, Tibet și alte naționalități, neinterferând cu viața socială, culturală sau religioasă locală. Datorită succesului acestei strategii, Marele Zid a fost reparat mai rar și a căzut treptat în ruină.

Proiectarea fortificațiilor

Marele Zid avea trei componente majore: treceri, turnuri de semnalizare (balize) și ziduri.

Trecători

Trecătorile erau fortărețe majore de-a lungul zidului, de obicei situate în poziții cheie precum intersecțiile cu rutele comerciale. Meterezele multor trecători erau acoperite cu cărămizi și pietre uriașe, cu pământ și pietre zdrobite ca umplutură. Bastioanele măsurau aproximativ 10 metri înălțime și 13 până la 16 picioare (4 până la 5 metri) lățime în vârf. În fiecare trecătoare erau rampe de acces pentru cai și scări pentru soldați. Parapetul exterior era crenelat, iar parapetul interior, sau yuqiang (nüqiang), era un zid mic de aproximativ 1 metru înălțime care împiedica oamenii și caii să cadă de pe vârf. Pe lângă faptul că servea ca punct de acces pentru negustori și alți civili, poarta din trecătoare era folosită ca ieșire pentru garnizoană pentru a contraataca raiderii sau pentru a trimite patrule. Sub arcul porții era de obicei o ușă dublă uriașă din lemn. Șuruburile și inelele de dulap au fost așezate în panoul interior al fiecărei uși. Deasupra fiecărei porți era un turn de poartă care servea drept turn de veghe și post de comandă. De obicei, avea unu până la trei etaje (niveluri) și era construit fie din lemn, fie din cărămizi și lemn. Construit în afara porții, unde un inamic era cel mai probabil să atace, era un wengcheng, un parapet semicircular sau poligonal care proteja poarta de atacul direct. Dincolo de cele mai strategice wengchengse afla o linie suplimentară de protecție, luocheng, care era adesea acoperită de un turn folosit pentru a-i supraveghea pe cei de dincolo de zid și pentru a direcționa mișcările de trupe în bătăliile purtate acolo. În jurul intrării în poartă exista adesea un șanț care se forma în procesul de săpare a pământului pentru a construi fortificațiile.

Turnuri de semnalizare

Turnurile de semnalizare au fost numite și balize, terase de balize, movile de fum, movile sau chioșcuri. Erau folosite pentru a trimite comunicații militare: baliză (focuri sau felinare) în timpul nopții sau semnale de fum în timpul zilei; Au fost folosite și alte metode, cum ar fi ridicarea bannerelor, bătăile de palme sau tragerea cu arme. Turnurile de semnalizare, adesea construite pe vârfurile dealurilor pentru vizibilitate maximă, erau platforme sau turnuri înalte de sine stătătoare. Nivelurile inferioare conțineau camere pentru soldați, precum și grajduri, stâne și zone de depozitare.

Pereţi

Zidul în sine a fost partea cheie a sistemului defensiv. De obicei, avea o lățime de 21,3 picioare (6,5 metri) la bază și 19 picioare (5,8 metri) în vârf, cu o înălțime medie de 23 până la 26 de picioare (7 până la 8 metri) sau puțin mai jos pe dealuri abrupte. Structura peretelui a variat de la un loc la altul, în funcție de disponibilitatea materialelor de construcție. Pereții erau făcuți din pământ tamponat între scânduri de lemn, cărămizi de chirpici, un amestec de cărămidă și piatră, pietre sau piloți și scânduri. Unele secțiuni au folosit diguri de râu existente; alții au folosit terenuri montane accidentate, cum ar fi stânci și chei, pentru a lua locul structurilor făcute de om.

În deșerturile vestice, pereții erau adesea simple structuri de pământ bătut și chirpici; multe metereze estice, cum ar fi cele de lângă Badaling, erau acoperite cu piatră și includeau o serie de structuri și dispozitive secundare. Pe partea interioară a acestor ziduri, așezate la intervale mici, erau uși arcuite numite juan, care erau făcute din cărămizi sau pietre. În interiorul fiecărui juan erau trepte de piatră sau cărămidă care duceau în vârful crenelului. În partea de sus, pe partea orientată spre exterior, se aflau creneluri înalte de 7 picioare (2 metri) numite duokou. În partea superioară a duokou erau deschideri mari folosite pentru a urmări și a trage în atacatori, iar în partea inferioară erau mici deschideri sau portițe, prin care apărătorii puteau trage. La intervale de aproximativ 650 până la 1.000 de picioare (200 până la 300 de metri) era o platformă crenelată care se ridica ușor deasupra vârfului zidului și ieșea din partea care se confrunta cu atacatorii. În timpul bătăliei, platforma oferea o vedere impunătoare și făcea posibilă împușcarea atacatorilor din lateral în timp ce încercau să escaladeze zidul cu scări. Pe mai multe platforme erau simple colibe structurate numite pufang, care ofereau adăpost pentru gărzi în timpul furtunilor. Unele platforme, ca și turnurile de semnalizare, aveau două sau trei etaje și puteau fi folosite pentru depozitarea armelor și muniției. Cei de la Badaling aveau de obicei două etaje, cu cazare pentru mai mult de 10 soldați la nivelul inferior. Existau, de asemenea, șanțuri de drenaj pe pereți pentru a-i proteja de deteriorarea excesivă a apei de ploaie.

Administrație militară

Fiecare fortăreață majoră de-a lungul zidului era legată ierarhic de o rețea de comenzi militare și administrative. În timpul domniei Shihuangdi, 12 prefecturi au fost înființate de-a lungul zidului, iar în perioada Ming întreaga fortificație a fost împărțită în 9 zone de apărare sau zone. Un șef de post (zongbingguan) a fost desemnat fiecărei zone. Împreună erau cunoscuți sub numele de Cele Nouă Garnizoane de Graniță.

Tradiție și conservare

Marele Zid a fost mult timp încorporat în mitologia chineză și în simbolismul popular, iar în secolul al XX-lea a ajuns să fie considerat un simbol național. Deasupra Porții de Est (Dongmen) de la pasul Shanhai se află o inscripție atribuită istoricului medieval Xiao Xian, care este tradusă ca "Prima trecere sub cer", referindu-se la diviziunea tradițională dintre civilizația chineză și ținuturile barbare din nord.

În ciuda semnificației culturale a zidului, drumurile au fost tăiate prin el în mai multe puncte, iar secțiuni vaste au suferit secole de neglijență. În anii 1970, un segment de lângă Simatai (110 km nord-est de Beijing) a fost demontat pentru materiale de construcție, dar ulterior a fost reconstruit. Alte zone au fost, de asemenea, restaurate, inclusiv la nord-vest de Jiayu Pass, la limita vestică a zidului; la pasul Huangya, la aproximativ 105 mile (170 km) nord de Tianjin; și la Mutianyu, la aproximativ 55 mile (90 km) nord-est de Beijing. Cea mai cunoscută secțiune, la Badaling (43 mile [70 km] nord-vest de Beijing), a fost reconstruită la sfârșitul anilor 1950; acum atrage mii de turiști naționali și străini în fiecare zi. Porțiuni din zidul din jurul pasului Shanhai și de la Muntele Hu, capătul estic, au fost, de asem

$$$

 LENIN ȘI HITLER, HOMO-BI-TRANSSEXUALI PSIHOPAȚI

CIA, respectiv OSS (Office of Strategic Service - precursorul serviciilor speciale americane) și KGB, respectiv NKVD, au documentat (și) viața sexuală a celor doi psihopați. Documente recent declasificate din Arhiva CIA, din care prezentăm aici câteva extrase, arată preocuparea ofițerilor de informații americani cu acest aspect, în vederea conturării profilului psihologic al subiectului și a unor predicții asupra acțiunilor lui viitoare, dintre care nu lipsește cea a sinuciderii.

Zvonuri despre această latură a lui Hitler au existat încă din timpul vieții sale. Un specialist care a abordat-o concret, într-o lucrare complexă, a fost istoricul german Lothar Machtan, profesor de Istorie modernă și contemporană la Universitatea din Bremen. El merge pe urmele lucrărilor psihanalistului Walter Langer, unul dintre experții OSS, și Robert Waite, profesor specializat în istoria nazismului, apărute în anii '70. În cartea sa - "The Hidden Hitler" -, publicată în 2001, Machtan demonstrează pas cu pas cel mai ascuns secret al lui Hitler: homosexualitatea. Mai mult, autorul explică cu lux de amănunte și dovedește cu documente cum aproape întreaga conducere nazistă era formată din homosexuali. Cel mai apropiat de Hitler, Ernest Rohm, șeful miliției naziste (SA) și singurul oficial care îl tutuia pe "fuhrer" în public era un homosexual care își afirma public orientarea și angaja în subordinea lui doar homosexuali.

 

Uciderea lui Rohm Machtan o pune pe seama lui Hitler, tocmai pentru a-și ascunde secretul întunecat. Și alte asasinate din conducerea aparatului nazist cât și sinuciderile suspecte ale majorității iubitelor lui Hitler sunt considerate de Machtan acțiuni ale dictatorului dement, din aceleași considerente. Relația cu Eva Braun era menită pentru a masca secretul. La fel, represiunile la adresa homosexualilor, argumentează Machtan. Studiul său complex, în care autorul a procesat documente, autobiografii, memorii, interogatorii și mărturii orale, este întregit de dosarele CIA, acum disponibile online, care mai adaugă și amănunte despre sado-masochismul paranoicului schizofrenic și copromania lui. Mărturii înregistrate de CIA atestă că uneia din relațiile sale i-a impus să se urineze și să-și elimine fecalele pe el.

 

Dacă ar fi trăit azi Hitler ar fi fost considerat bisexual, transsexual sau cu gen incert, conform analizelor CIA, în care se afirmă că "este și homosexual și heterosexual" și că "este atât bărbat cât și femeie", suferă de "atacuri de panică homosexuală", este "feminizat și homosexual pasiv" și pentru că este impotent, crede că "este o femeie într-un bărbat". Cu acest diagnostic, în mod cert, în anumite toalete din lume putea să intre și la fetițe. 

 

CIA/OSS consemnează și faptul că Hitler era un vegetarian înrăit și speculează că după "victoria finală" asupra națiunilor europene ar fi putut ordona obligativitatea vegetarianismului. Cam cum gândesc guvernanții noștri de azi cu vaccinurile. Nu în ultimul rând analiștii americani subliniază anticreștinismul profund al lui Hitler, pe care l-a lăsat să răbufnească numai după ce a ajuns la putere.

 

Religia este o dogmă învechită care trebuie extirpată și creată una nouă, considera Adolf Hitler, conform documentelor CIA/OSS. Adică cam la fel cu ce credea partenerul său de crime (și nu numai), Vladimir Ilici Lenin. 

Zinoviev catre Lenin: „Te pup pe tine și fun­dul tău marxist”  

Cotidianul bulgar "Trud” a publicat un articol senzational despre viata amoroasa a liderului revolutiei bolsevice, Vladimir Ilici Lenin. Doctorul in istorie Boris Sokolov a cautat mai mult timp prin arhivele KGB, iar ceea ce a descoperit a meritat efortul depus: V. I. Lenin a fost homosexual! Istoricul rus afirma, in baza unor scrisori pe care le-ar fi gasit in arhive, ca amantul lui Vladimir Ilici a fost un lider de nadejde al bolșevicilor, Grigori Zinoviev. Va prezentam in intregime articolul publicat de "Trud”:

Inainte de a se ocupa de materialele de arhiva, autorul articolului a cercetat cronica oficiala, publicata in editia din 1981 a scrierilor lui V. I. Lenin. Acolo putem citi: "Pe data de 8 iulie 1917, G. Aliluev si Stalin ii insoteau pe Lenin pana la Gara Razliv, unde Lenin s-a adapostit in sura muncitorului N. A. Emilianov. (Autoritatile il cautau pe Lenin, care era considerat un criminal.) Emilianov arendeaza cateva hectare de pamant la 5 km de lacul Razliv si mai tarziu ii duce pe Lenin si Zinoviev la coliba pe care a construit-o singur acolo…” intrebarea este, de unde apare Zinoviev?

In biografie se spune: "Lenin a avut mult de lucru. A scris articole”. Da, intr-adevar, Lenin a scris cateva articole pentru care i-au fost necesare 5-7 zile. Dar el sta in coliba pana la 5 august. Citim mai departe: "Lenin se plimba, facea plaja, inota in lac, pescuia”. Cu alte cuvinte, Lenin s-a odihnit o luna dupa care a plecat in Finlanda.

In aceste conditii, ce a facut acolo Zinoviev? De ce au locuit singuri? De ce in biografia lui Lenin putem gasi o sumedenie de amanunte, dar nu citim nici un rand despre coabitarea timp de o luna cu Zinoviev? La Razliv, relatiile dintre cei doi lideri comunisti capata o dezvoltare interesanta. Ei locuiesc singuri timp indelungat si aceasta aduce schimbari.

 

In septembrie, Zinoviev i-a scris lui Lenin, care se afla in Finlanda:

"Draga Vova! Nu-ti poti inchipui cat imi este de trist fara tine, cat imi lipsesc mangaierile noastre… Poti sa fii sigur, de cand ai plecat nu m-am atins de nimeni. Poti sa fii absolut sigur in sentimentele mele fata de tine si in loialitatea mea. Crede-ma, nu m-am atins de un barbat sau femeie si nu o voi face. Numai tu imi esti apropiat. Vino, nu te teme. Voi pregati totul in modul cel mai bun”.

Lenin nu raspunde la aceasta scrisoare si Zinoviev ii scrie din nou dupa o saptamana:

"Draga Vova! Tu nu mi-ai raspuns. L-ai uitat pe micul Ghersele… Eu am pregatit pentru noi un lacas frumos. Putem trai acolo cat dorim… Este o locuinta minunata, acolo ne va fi bine si nimeni nu va putea impiedica dragostea noastra. Va fi ca inainte. Imi amintesc ce are bucurie a fost intalnirea noastra, iti amintesti cum ia Geneva ne-am ascuns de aceasia femeie… Nimeni nu va putea intelege sentimentele noastre. Vino, cat mai repede. Te astept, floarea mea. Al tau, Ghersele”.

Dupa complotul din octombrie, Lenin revine la Retrograd. Zinoviev insa pleca la Moscova de unde ii scrie, din nou, lui Lenin:

"Ilici! Am executat toate ordinele tale. Aici este foarte greu si complicat, dar ma incalzeste gandul ca dupa cateva zile ne vom revedea si ne vom imbratisa. Numai speranta ca-mi esti fidel ma incalzeste. Te sarut pe tine si fundul tau marxist. Al tau, Ghersele”.

Aceste scrisori pun in prim-plan doua intrebari: de care femeie se ascund cei doi lideri comunisti si care din cei doi este pasiv si care activ.

In 1918, Zinoviev este mai concret: „Vova! De fiecare data cand sunt departe de tine devin trist. Tu esti mare jucaus. Te cunosc. Eu insa ma tin tare si nu-mi permit nimic. Inteleg cat de greu este sa te prefaci. Acum insa este mai bine. Nu trebuie sa ne ascundem de Nadejda, spre deosebire de ce s-a intamplat la Geneva, unde ea ne-a prins pentru prima data”.

Trebuie deci să înțelegem că la Geneva, unde Lenin si Zinoviev s-au culcat impreuna pentru prima data, au fost prinsi de Krupskaia – sotia lui Lenin. Lenin recunoaste totul si ea nu-i mai face probleme.

Scrisoarea urmatoare este scrisa la Narva, in primavara lui 1918, cand Armata Rosie invinge fortele generalului Iudenici. Zinoviev triumfa. El scrie: „Vova! Voi sosi in curand si nu te voi lasa orice ar spune aceasta nesimtita. Asteapta-ma!”

În 1922, cand Lenin era grav bolnav, Krupskaia îi scrie lui Zinoviev: „Te rog să nu-l mai deranjezi pe soțul meu cu cererile tale pentru întâlniri. A sosit timpul să vă linistiți. Nerușinarea voastră nu se mai poate răbda. Ilici este bolnav!”.

$$$

 Știați că ochiul uman poate distinge până la 10 milioane de culori?

Cu toate acestea, creierul nostru filtrează continuu ceea ce percepem, astfel încât să nu fim copleșiți de informații vizuale.

🔷 Știați că ochiul uman poate distinge până la 10 milioane de culori diferite? Acest lucru este posibil datorită celor aproximativ 120 de milioane de bastonașe și 6 milioane de conuri aflate în retină, care lucrează împreună pentru a capta lumina și a interpreta nuanțele din jurul nostru. Conurile sunt responsabile pentru vederea color, iar fiecare dintre ele este sensibil la un anumit interval de lungimi de undă: roșu, verde sau albastru. Prin combinarea semnalelor primite de la aceste trei tipuri de celule, creierul reușește să creeze o paletă vastă de culori, cu subtilități pe care niciun ecran sau imprimantă nu le poate reproduce pe deplin.

🔷 Deși avem capacitatea biologică de a percepe milioane de culori, creierul nostru acționează ca un filtru extrem de sofisticat. În loc să proceseze fiecare nuanță în mod individual, el prioritizează doar acele informații vizuale care sunt relevante pentru supraviețuire, orientare sau înțelegere rapidă a mediului. Această „compresie cognitivă” este esențială – altfel, am fi pur și simplu copleșiți de avalanșa de informații vizuale pe care o primim în fiecare secundă. Practic, vedem totul, dar conștientizăm doar ceea ce contează.

🔷 Sistemul vizual uman este una dintre cele mai complexe realizări ale evoluției. Informația vizuală ajunge la creier prin nervul optic și este procesată în cortexul vizual din lobul occipital. Aici, culorile sunt interpretate împreună cu formele, mișcările și profunzimea câmpului vizual. De exemplu, atunci când privim o frunză, nu vedem doar o pată de verde – percepem și textura, reflexia luminii, marginile și contextul în care se află. Toate acestea sunt „decodificate” în fracțiuni de secundă, fără ca noi să ne dăm seama.

🔷 Percepția culorilor este, de fapt, un proces subiectiv, influențat de experiență, cultură și limbaj. De exemplu, unele limbi nu fac distincție între albastru deschis și verde, iar populații diferite percep aceeași culoare ușor diferit. Mai mult, emoțiile pot altera felul în care vedem culorile: când suntem triști, culorile ni se pot părea mai șterse, iar în momente de bucurie, par mai intense. Această conexiune subtilă dintre ochi, minte și suflet ne face să vedem lumea nu doar biologic, ci și afectiv.

🔷 Este fascinant să ne gândim că majoritatea animalelor nu au această abilitate atât de rafinată. De exemplu, câinii văd într-o paletă limitată – în principal nuanțe de albastru și galben – iar multe specii nocturne percep mai bine mișcarea sau umbrele decât culorile. Pe de altă parte, unele păsări sau insecte, precum fluturii sau albinele, pot vedea și în spectrul ultraviolet, o zonă a luminii complet invizibilă pentru noi.

🔷 În lumea modernă, suntem înconjurați de culori artificiale: ecrane, afișe, semne, reclame – toate concepute să atragă atenția. Tocmai de aceea, creierul nostru a devenit tot mai bun la a „ignora” ceea ce consideră nesemnificativ. De exemplu, poți trece de zeci de ori pe lângă un panou publicitar fără să-l observi cu adevărat – pentru că nu prezintă nicio informație utilă sau nouă pentru tine.

🔷 Și totuși, uneori, o singură culoare sau combinație de culori poate schimba totul. Un apus spectaculos, o pictură de-a lui Van Gogh sau albastrul profund al mării pot trezi în noi stări de uimire, liniște sau inspirație. Culorile nu sunt doar date tehnice ale luminii – ele devin trăiri, amintiri și limbaj universal fără cuvinte.

$$$

 În inima Carpaților de Curbură, la granița dintre județele Brașov și Covasna, se află una dintre cele mai spectaculoase lucrări feroviare din România: Tunelul Teliu. Construit în perioada interbelică, acest tunel nu este doar o cale de trecere prin munte, ci o adevărată moștenire tehnică și culturală. Cu o lungime de 4.369 metri, este cel mai lung tunel de cale ferată din țară, săpat direct prin masivul Brețcu. Portalul său, realizat din piatră masivă, amintește mai degrabă de o fortăreață medievală decât de o construcție industrială, atrăgând prin arhitectura sobră și solidă.

🔷 O provocare tehnică a epocii interbelice

Construcția tunelului a început în anii 1920 și a durat aproape un deceniu. Într-o epocă fără tehnologie modernă de forare, muncitorii au săpat manual kilometri întregi de stâncă, folosind explozibili, târnăcoape și lopeți. Tunelul a fost gândit ca parte a liniei Întorsura Buzăului – Brașov, o cale ferată esențială pentru transportul de persoane și marfă între sud-estul Transilvaniei și Muntenia. Efortul ingineresc a fost colosal, dar rezultatul a fost pe măsură: o rută feroviară sigură, protejată de munte, funcțională indiferent de condițiile meteorologice.

🔷 Simbol al unei epoci de aur a ingineriei românești

În perioada sa de glorie, Tunelul Teliu era o parte vitală a rețelei feroviare românești. Trenurile care traversau acest pasaj subteran duceau lemn, sare, cărbune și pasageri între regiuni greu accesibile. Era văzut ca un simbol al progresului și al curajului tehnic românesc, fiind una dintre cele mai lungi și dificile lucrări feroviare din Europa de Est la acea vreme. Tunelul era prevăzut cu zidărie din piatră și sistem de ventilație, iar întreținerea sa era considerată o prioritate strategică.

🔷 De la utilitate la uitare

În ultimele decenii, odată cu scăderea interesului pentru transportul feroviar local și lipsa investițiilor, linia prin Tunelul Teliu a fost tot mai puțin folosită. Trenurile de călători au fost suspendate, iar infrastructura s-a degradat. Cu toate acestea, tunelul a rămas intact, cu întreaga sa structură de rezistență și cu acel aer misterios care atrage astăzi fotografi, pasionați de istorie și exploratori urbani. Devenit monument istoric, Tunelul Teliu încă are potențialul de a renaște, fie prin reactivare turistică, fie ca obiectiv cultural de interes național.

🔷 Un monument ascuns în pădure, dar nu uitat

Astăzi, Tunelul Teliu nu mai are ecoul trenurilor care-l traversau zilnic, dar stă mărturie vie a unei epoci în care ingineria era pasiune, curaj și viziune. Cu vegetația crescând în jurul său și liniștea pădurii coborând peste șine, tunelul pare o relicvă din alt timp. Totuși, el continuă să fascineze, mai ales când e descoperit de cei care încă mai caută poveștile nevăzute din spatele construcțiilor uitate. Tunelul Teliu nu este doar o galerie feroviară – este o lecție de istorie și un omagiu adus îndrăznelii tehnice românești.

$$$

 Anghel Saligny nu a fost doar un inginer, ci un vizionar care a schimbat fața României moderne cu mintea, curajul și credința lui în știință. A trăit într-o epocă în care România se moderniza rapid, iar Saligny a fost una dintre figurile care au dat formă concretă acelui vis de progres. Prin lucrările sale, a legat regiuni, a deschis drumuri și a adus inovație acolo unde mulți credeau că nu e posibil.

🔷 Podul Regele Carol I de la Cernavodă – cea mai cunoscută realizare a sa – a fost la momentul inaugurării, în 1895, cel mai lung pod din Europa continentală, cu o deschidere centrală de 190 de metri și o lungime totală de peste 4 kilometri. Construit peste un fluviu impredictibil, pe un teren dificil, podul a fost o demonstrație de măiestrie inginerească. Saligny nu doar că l-a proiectat, ci a avut și curajul să-l valideze personal, traversându-l cu o drezină înainte ca testele oficiale să fie făcute – un gest simbolic de încredere în propria muncă.

🔷 Inovațiile lui nu s-au oprit la poduri. A fost primul din lume care a proiectat și construit silozuri din beton armat pentru cereale, în porturile Brăila și Galați – o soluție revoluționară la acea vreme. A introdus tehnologii noi în construcția de docuri, porturi și căi ferate, gândind mereu pe termen lung și cu simțul responsabilității față de oameni și economie.

🔷 Ca ministru al Lucrărilor Publice și președinte al Academiei Române, Saligny a susținut dezvoltarea infrastructurii naționale cu viziune și rigoare. Nu a căutat gloria, ci durabilitatea. A refuzat compromisurile tehnice și a pus mereu știința în slujba binelui comun. Respectul de care s-a bucurat în rândul colegilor și al comunității științifice a fost dublat de o modestie rară.

🔷 Astăzi, Anghel Saligny este mai mult decât un nume de liceu sau de pod. Este un simbol al seriozității, al muncii temeinice și al curajului profesional, o dovadă că ideile mari pot deveni realitate atunci când sunt susținute de inteligență, voință și onestitate. Prin tot ce a lăsat în urmă, Saligny ne amintește că ingineria, atunci când este făcută cu suflet, poate deveni o formă de artă.