***

 CARL GAUSS

Unul dintre cei mai mari matematicieni din istorie, Carl Gauss s-a remarcat prin contribuţii fundamentale în teoria numerelor şi geometrie, în probabilităţi şi statistică, ca şi prin descoperiri majore în astronomie şi electromagnetism.

De asemenea, a inovat cartografia şi topografia, iar una dintre invenţiile sale a fost o versiune timpurie a telegrafului. Una dintre realizările sale notabile este anticiparea geometriei neeuclidiene, care a devenit importantă abia la un secol după ce el a conceput-o. Prestigiul său, în special în domeniul matematicii pure, este incontestabil. „Chiar şi astăzi", scrie Michio Kaku, „dacă ceri oricărui matematician să enumere cei mai faimoşi trei matematicieni din istorie, nu va ezita să-i citeze pe Arhimede, Issac Newton şi Gauss."

Carl Friedrich Gauss s-a născut la 30 aprilie 1777 în ducatul german Brunswick, într-o familie săracă. Bunicul din partea tatălui era ţăran, iar tatăl său, Gerhard Dietrich Gauss, care lucra ca grădinar, drumar şi curăţător de canale, era un om onest, necultivat, care nu avea de gând să se îngrijească de educaţia fiului său. Dar mama lui Carl, Dorothea, a izbucnit în lacrimi când i s-a spus că fiul ei va fi cel mai mare matematician al Europei. Dorothea a fost o femeie voluntară care şi-a încurajat fiul şi s-a mândrit cu el până când a murit, la vârsta de nouăzeci şi şapte de ani, în casa lui Carl.

Un adevărat geniu în matematică, Gauss ştia să adune încă de la vârsta de trei ani, când a început să corecteze socotelile tatălui său. La şapte ani a fost trimis la o şcoală de provincie, iar doi ani mai târziu a luat primele lecţii de matematică. Legenda spune că profesorul a dat clasei de rezolvat o problemă: să adune primele o sută de numere întregi. Gauss a înţeles imediat principiul progresiei aritmetice, a scris rezultatul şi, în vreme ce profesorul termina adunările, şi-a azvârlit tăbliţa pe jos spunând: „Ligget se” („Iată rezultatul!").

La vârsta de doisprezece ani, după ce a luat lecţii cu un profesor particular, Gauss observase deja limitările axiomelor lui Euclid şi nu mult după aceea întrevedea posibilitatea unei geometrii neeuclidiene, pe care mai târziu o va accepta, în particular.

Cu sprijinul financiar al Ducelui de Brunswick şi împotriva dorinţei tatălui său, Gauss urmează cursurile liceului local, Collegium Carolinum, începând din 1792. Aici studiază lucrările lui Leonhard Euler, Lagrange şi Isaac Newton.

Deşi era înzestrat cu un talent excepţional pentru limbi străine, Gauss se decide în 1796 să continue studiul matematicii. Aceasta se întâmpla la scurt timp după ce descoperise modul de construcţie cu rigla şi compasul a unui poligon cu şaptesprezece laturi. O frumoasă teoremă însoţea această descoperire, primul progres autentic în construirea poligoanelor din ultimii două mii de ani.

La 30 martie 1796 Gauss a început să ţină un jurnal al propriilor descoperiri, ultima menţionată fiind datată în 1814. Jurnalul, scris în latină şi publicat abia în 1901, este remarcabil pentru anticiparea multor inovaţii realizate pe parcursul secolului al XIX-lea. „Sunt destul de multe idei în jurnal, nepublicate, cât să creeze o jumătate de duzină de reputaţii ştiinţifice", scrie Stuart Hollingdale.

Între anii 1795 şi 1798 Gauss a urmat cursurile Universităţii din Gottingen, dar şi-a luat doctoratul la Universitatea din Helmstadt în 1799. Teza sa de doctorat a reprezentat o demonstraţie riguroasă a ceea ce astăzi este cunoscut drept teorema fundamentală a algebrei - şi anume că orice ecuaţie cu o variabilă are cel puţin o rădăcină.

In anii studenţiei, Gauss a scris „Disquisitiones arithemeticae”, publicată în 1801, cea mai cuprinzătoare lucrare a sa de matematică pură. Aceasta i-a adus imediat recunoaşterea, dacă nu chiar celebritatea în lumea ştiinţifică.

La începutul secolului al XIX-lea, marcat de inventarea unor telescoape mai puternice şi de descoperirile unor personalităţi ca William Herschel, Gauss îşi canalizează preocupările în domeniul astronomiei. În luna ianuarie a anului 1801, un asteroid (care mai târziu a fost numit Ceres) a fost observat de călugărul italian Giuseppe Piazzi. Astronomii au constatat cu stupoare că asteroidul a dispărut pe neaşteptate din vizoarele telescoapelor.

Gauss a putut să prezică reapariţia lui la 1 octombrie, nouă luni mai târziu, pe baza unei noi formule de calcul a orbitei acestuia. O asemenea reuşită (el nu şi-a dezvăluit metoda de calcul) l-a făcut celebru. În 1809 Gauss a publicat un studiu matematic exhaustiv despre mecanica cerească, „Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis solem amhientium” („Teoria mişcării corpurilor cereşti care se rotesc în jurul Soarelui în secţiuni conice").

În 1807 a fost numit director al Observatorului Universităţii din Gottingen unde studiase, apoi a devenit profesor de astronomie. A rămas la Gottingen până la moartea sa, survenită patruzeci şi doi de ani mai târziu, şi a ajuns cunoscut pe tot cuprinsul Europei. Timp de mai mulţi ani, Gauss a manifestat interes faţă de topografie şi a soluţionat o serie de probleme practice şi teoretice în domeniu după ce a devenit consilier al guvernului din Hanovra, în 1818.

El şi-a asumat singur această muncă, făcând observaţii în lunile de vară şi prelucrând informaţiile iarna. Aceasta i-a permis folosirea unor procedee matematice diverse pentru a rezolva problema suprafeţelor curbe, precum şi realizarea hărţilor conforme (hărţi în care unghiurile şi cercurile sunt conservate, cu distorsiuni minore).

Printre invenţiile sale se numără un instrument numit heliotrop care serveşte la îmbunătăţirea iluminării în timpul observaţiilor topografice. Îndeplinirea sarcinilor concrete ale topografierii necesită un mare volum de muncă de teren în condiţii dificile, dar aceasta l-a condus pe Gauss la câteva formulări matematice novatoare.

În jurul anului 1830, Gauss devine prietenul şi colaboratorul mai tânărului Wilhelm Weber care abia îşi începuse cariera didactică la Gottingen. Ei s-au aplecat asupra problemelor asociate cu electromagnetismul, care chiar în acea perioadă fusese supus unui nou şi extraordinar proces de conceptualizare de către Michael Faraday.

Împreună cu Weber, Gauss a studiat magnetismul terestru, construind un observator special în acest scop. Cei doi au elaborat noi teorii pentru evaluarea experimentală a magnetismului şi au conceput instrumente matematice şi tehnici aplicabile teoriilor fizice existente (În 1833 Gauss şi Weber au instalat şi utilizat un telegraf care făcea legătura între observator şi laboratorul de fizică. Eu au intuit potenţialul comercial al invenţiei, dar nu au putut să revendice prioritatea acesteia, care a fost ulterior perfecţionată în Statele Unite de Samuel Morse.).

Colaborarea dintre Gauss şi Weber a luat sfârşit în 1837, când ultimul a fost concediat de la universitate din motive politice. Vederile sale politice reacţionare, asociate cu refuzul de a contesta autoritatea l-au împiedicat pe Gauss să-şi ajute prietenul.

La fel de conservator şi în abordarea problemelor generale ale matematicii, Gauss nu a îndrăznit să elaboreze şi să publice descoperirile sale în domeniul geometriei neeuclidiene. Acest lucru va fi făcut de Nikolai Lobacevski şi Janos Bolyai. „Sunt tot mai convins că necesitatea [fizică] a geometriei [euclidiene] nu poate fi dovedită raţional şi nici nu există pentru raţiunea umană", scria Gauss într-o scrisoare, făcând presupunerea că geometria euclidiană nu mai era valabilă pentru distanţe foarte mari. Totuşi el nu a împărtăşit nimănui această intuiţie, în parte din teama realistă de a nu fi ridiculizat.

În general, acest conservatorism a diminuat influenţa exercitată de Gauss. „Prinţul matematicienilor", aşa cum a fost numit, nu a adus, totuşi, înnoiri majore şi, aşa cum nota Kenneth O. May cu câţiva ani în urmă, „Era de aşteptat ca impactul lui Gauss să fie mult mai mic decât reputaţia lui - şi într-adevăr aşa şi este". Geometria neeuclidiană este implicită teoriei relativităţii şi formează efectiv baza teoriilor contemporane ale „hiperspaţiului" şi a teoriei superstringurilor.

Viaţa personală a lui Gauss n-a fost lipsită de asperităţi. S-a căsătorit cu Joanne Osthof în 1805 şi au avut doi copii, ea murind la naşterea celui de-al treilea. Gauss „a închis ochii îngerului în care vreme de cinci ani a găsit paradisul".

După aceea s-a căsătorit cu Minna Waldeck, care a născut alţi trei copii, în ciuda sănătăţii ei şubrede. Relaţiile cu copiii săi, cărora le-a interzis să se dedice ştiinţei de teamă că nu vor fi la înălţime, nu au fost bune, deşi în ultimii ani ai vieţii s-a apropiat de una dintre fiicele sale. Dar mulţi dintre cei care l-au cunoscut îl considerau necomunicativ şi lipsit de afecţiune. In ciuda vederilor sale conservatoare şi antidemocratice, Gauss nu a fost un om evlavios. A murit la 23 februarie 1855.

$$$

 CORREGGIO

Correggio (născut c. august 1489, Correggio [acum în Emilia-Romagna, Italia] — mort la 5 martie 1534, Correggio) a fost cel mai important pictor renascentist al școlii din Parma, ale cărui lucrări târzii au influențat stilul multor artiști baroc și rococo. Fresca sa „Adormirea Maicii Domnului” (finalizată c. 1530) pentru catedrala din Parma este poate una dintre cele mai faimoase piese ale sale, cunoscută în special pentru utilizarea îndrăzneață a apropierii care transformă aparent cupola bisericii într-o poartă care duce spre rai. Căsătoria mistică a Sfintei Ecaterina de Alexandria în prezența Sfântului Sebastian (c. 1526/27) este printre cele mai frumoase și poetice picturi în ulei târzii.

Correggio era fiul lui Pellegrino Allegri, un negustor care locuia la Correggio, micul oraș în care artistul s-a născut și a murit și al cărui nume l-a luat drept al său. Correggio nu a fost, așa cum se spune adesea, un artist autodidact. Lucrările sale timpurii resping teoria, deoarece arată cunoștințe solide despre optică, perspectivă, arhitectură, sculptură și anatomie. Instruirea sa inițială a venit probabil de la unchiul sau Lorenzo Allegri, un pictor local. În jurul anului 1503, probabil a studiat la Modena și apoi a plecat la Mantua, ajungând înainte de moartea în 1506 a faimosului pictor al Renașterii timpurii, Andrea Mantegna. S-a spus în mod tradițional că el a finalizat decorarea capelei familiei lui Mantegna din biserica Sant’Andrea din Mantua după moartea artistului. Pare sigur că cele două picturi rotunde, sau tondi, ale „Înmormântării” și „Sfintei Familii” (probabil înainte de 1510) sunt ale tânărului Correggio. Deși lucrările sale timpurii sunt pătrunse de cunoștințele sale despre arta lui Mantegna, temperamentul său artistic era mai asemănător cu cel al lui Leonardo da Vinci, care a avut o influență majoră asupra aproape tuturor pictorilor Renașterii din nordul Italiei. Acolo unde Mantegna folosește o linie strâns controlată pentru a defini forma, Correggio, la fel ca Leonardo, preferă clarobscurul sau o manipulare subtilă a luminii și a umbrei, creând moliciunea conturului și un efect atmosferic. De asemenea, este destul de sigur că la începutul carierei sale, Correggio a vizitat Roma și a intrat sub influența frescelor Vaticanului ale lui Michelangelo și Rafael.

După ce Correggio a părăsit Mantua, și-a împărțit timpul între Parma și orașul natal. Prima sa pictură documentată, un altar al Madonei Sf. Francisc, a fost comandată pentru San Francesco la Correggio în 1514. Cele mai cunoscute lucrări din tinerețea sa sunt un grup de tablouri devoționale care au devenit din ce în ce mai calde la culoare. Acestea includ „Nașterea lui Isus cu Sfânta Elisabeta” și „Sf. Ioan Botezătorul tânăr” (1512-1513), „Hristos despărțindu-se de Maica Sa” (probabil înainte de 1514) și „Adorarea Magilor” (c. 1515-18).

Stilul matur al lui Correggio a apărut odată cu prima sa comandă pentru Parma, tavanul salonului stareței Giovanna da Piacenza din mănăstirea San Paolo, care a fost probabil executat în jurul anilor 1518–19. Deși există ecouri în această lucrare a picturilor murale ale lui Mantegna din Castello din Mantua (1494), a fost complet originală în concepție în reprezentarea alegoriilor pe teme umaniste. Stareța a asigurat pentru Correggio o altă numire importantă: să decoreze biserica San Giovanni Evangelista din Parma. Fresca din cupolă a Înălțării Domnului Hristos (c. 1520–22; numită și Viziunea Sfântului Ioan pe Patmos) a fost urmată de decorarea absidei aceleiași biserici, din care a supraviețuit doar un segment din Încoronarea Fecioarei (1522–24), restul fiind distrus când absida a fost extinsă în 1587. Această lucrare era încă mult în stilul Rennaisance și al lui Michelangelo.

Fresca Adormirii Maicii Domnului (terminată în jurul anului 1530) din cupola catedralei din Parma din apropiere marchează punctul culminant al carierei lui Correggio ca pictor mural. Această frescă (o pictură în ipsos cu pigmenți solubili în apă) anticipează stilul baroc al picturii de tavan dramatic iluzionist. Întreaga suprafață arhitecturală este tratată ca o singură unitate picturală de proporții vaste, echivalând cupola bisericii cu bolta cerului. Modul realist în care figurile din nori par să iasă în spațiul spectatorilor este o utilizare îndrăzneață și uluitoare pentru timpul apropierii

Restul celor mai faimoase lucrări ale lui Correggio, ale căror date sunt puține cunoscute cu certitudine, se împart în trei grupuri: marile fresce de altar (și alte câteva compoziții religioase mari), mici lucrări rafinate de devoțiune privată și o serie de subiecte mitologice cu un caracter liric senzual. Multe dintre fresce au devenit atât de cunoscute încât au căpătat porecle. „Noaptea Sfântă” (c. 1528/30) se numește Noapte (La Notte), iar „Sfânta Familie cu Sf. Ieronim” (1526–28) este cunoscută în mod popular drept Zi (Il Giorno). Frescele târzii se caracterizează în general printr-o stare de spirit intimă și domestică susținută între figuri idealizate. Această poezie intimă și familiară distinge, de asemenea, micile lucrări devoționale, cum ar fi „Madonna Coșului (c. 1524) și ”Adorarea Copilului Christ” (1518–20), iar „Căsătoria mistică a Sf. Ecaterina din Alexandria” este un eseu vizual în estetica de la mijlocul secolului al XVI-lea a frumuseții ideale feminine. În aceste lucrări târzii, Correggio a exploatat pe deplin mediul picturii în ulei. A fost intrigat de frumusețea senzuală a texturii vopselei și a obținut efectele sale cele mai remarcabile într-o serie de lucrări mitologice, inclusiv „Danae” (c. 1531), „Răpirea lui Ganymede” (c. 1530) și „Jupiter și Io” (c. 1530). Caracterul senzual al subiectului este sporit de calitatea vopselei, care pare să fi fost ușor suflată pe pânză. Aceste imagini duc eroticul până la limitele la care ser poate ajunge fără să devină jignitoare sau pornografice.

Deși influența sa poate fi detectată în pictura parmeză ulterioară, în special în stilul manierist al lui Parmigianino, Correggio a avut mulți imitatori, dar nici un elev care să merite menționat. Ideile sale decorative au fost preluate de pictorii baroc din secolul al XVII-lea, în special în pictura de tavan a lui Giovanni Lanfranco, el însuși originar din Parma. Correggio a devenit aproape o zeitate tutelară a stilului rococo francez, iar marile sale fresce au fost printre lucrările cel mai abundent copiate de artiștii ambulanți ai secolului al XVIII-lea în anii lor de studiu în Italia.

$$$

 GRĂDINILE SUSPENDATE DIN BABILON

Grădinile suspendate din Babilon au fost una dintre cele șapte minuni ale lumii antice enumerate de cultura elenă. Ele au fost descrise ca o faptă remarcabilă a ingineriei, cu o serie ascendentă de grădini etajate care conțin o mare varietate de copaci, arbuști și viță de vie, asemănătoare cu un munte mare și verde construit din cărămizi de noroi. Se spunea că ar fi fost construită în orașul antic Babilon, lângă actuala Hillah, provincia Babil, din Irak. Numele Grădinilor suspendate este derivat din cuvântul grecesc κρεμαστός (kremastós, lit. suspendat), care are un înțeles mai larg decât cuvântul„atârnat” și se referă la plantarea arborilor pe o structură înălțată, cum ar fi o terasă.

Potrivit unei legende, Grădinile suspendate au fost construite alături de un palat măreț cunoscut sub numele de Minunea omenirii, de regele neobabilonian Nabucodonosor al II-lea (care a domnit între 605 și 562 î.Hr.), pentru soția sa mediană, regina Amytis, deoarece îi era dor de dealurile și văile verzi ale patriei sale. Acest lucru a fost atestat de preotul babilonian Berossus, scriind în aproximativ 290 î.Hr., descriere care a fost citată mai târziu de Josephus. Construcția Grădinilor suspendate a fost, de asemenea, atribuită reginei legendare Semiramis și au fost numite Grădinile suspendate ale Semiramis ca un nume alternativ.

Grădinile suspendate sunt singura dintre cele șapte minuni a cărei locație nu a fost stabilită definitiv. Niciun text babilonian existent nu menționează grădinile și nicio dovadă arheologică definitivă nu a fost găsită în Babilon. Au fost sugerate trei teorii pentru a explica acest lucru: în primul rând, că grădinile erau pur mitice, iar descrierile găsite în scrierile antice grecești și romane (inclusiv cele ale lui Strabon, Diodorus Siculus și Quintus Curtius Rufus) reprezentau un ideal romantic al unei grădini estice; în al doilea rând, că au existat în Babilon, dar au fost distruse cândva, iar în jurul secolului I d.Hr. grădina, bine documentată, pe care regele asirian Sennaherib (704–681 î.Hr.) a construit-o în orașul său capital, Ninive, pe râul Tigru, lângă orașul modern Mosul.

Există cinci scriitori principali ale căror descrieri despre Babilon există astăzi într-o anumită formă. Acești scriitori se preocupă de dimensiunea grădinilor suspendate, de designul lor general și de mijloacele de irigare și de motivul pentru care au fost construite.

Josephus (c. 37–100 d.Hr.) citează o descriere a grădinilor de către Berossus, un preot babilonian al lui Marduk, a cărui scriere c. 290 î.Hr. este cea mai veche mențiune cunoscută despre grădini. Berossus a descris domnia lui Nebucadnețar al II-lea și este singura sursă care îi atribuie regelui construcția Grădinilor suspendate.

În acest palat a ridicat ziduri foarte înalte, sprijinite de stâlpi de piatră, plantând ceea ce se numea un paradis suspendat și umplându-l cu tot felul de copaci, el a făcut perspectiva unei asemănări exacte cu o țară muntoasă. El a făcut aceasta pentru a-și mulțumi regina, pentru că ea fusese crescută în Media și îi plăcea o priveliște muntoasă.

Diodor Siculus (activ c. 60–30 î.Hr.) pare să fi consultat textele din secolul al IV-lea î.Hr. atât ale lui Cleitarchus (un istoric al lui Alexandru cel Mare) cât și ale lui Ctesias din Cnidus. Diodorus atribuie construcția unui „rege sirian”. El afirmă că grădina era în formă de pătrat, cu fiecare latură lungă de aproximativ patru pletre. Grădina a fost etajată, galeria cea mai de sus având o înălțime de 50 de coți. Zidurile, groase de 22 de picioare, erau din cărămidă. Bazele secțiunilor etajate erau suficient de adânci pentru a asigura creșterea rădăcinilor celor mai mari copaci, iar grădinile erau irigate din Eufratul din apropiere.

Quintus Curtius Rufus (secolul I d.Hr.) s-a inspirat probabil din aceleași surse ca și Diodor. El afirmă că grădinile erau amplasate deasupra unei cetăți, care avea o circumferință de 20 de stadii. El atribuie construirea grădinilor unui „rege sirian”, din nou pentru motivul că reginei lui îi era dor de patria ei.

Relatarea lui Strabon (c. 64 î.Hr. – 21 d.Hr.) s-a bazat probabil în descrierea lui pe relatarea pierdută a lui Onesicrit din secolul al IV-lea î.Hr. El afirmă că grădinile au fost udate cu ajutorul unui șurub al lui Arhimede care ducea apa la grădini din râul Eufrat.

Ultima dintre sursele clasice considerate a fi independente de celelalte este „A Handbook to the Seven Wonders of the World” de paradoxograful Philo of Byzantium, scris în secolele IV-V d.Hr. (a nu fi confundat cu inginerul anterior cu același nume). Metoda de ridicare a apei cu șurub se potrivește cu cea descrisă de Strabon. Philo laudă ingineria și ingeniozitatea construirii unor suprafețe vaste din pământ, care aveau o masă uriașă, atât de mult peste cota naturală al pământului din jur, precum și tehnicile de irigare.

Nu este clar dacă Grădinile suspendate au fost o construcție reală sau o creație poetică, din cauza lipsei de documentare din sursele babiloniene contemporane. Nu există nicio mențiune despre soția lui Nebucadnețar, Amytis (sau despre orice alte soții), deși o căsătorie politică cu o mediană sau persană nu ar fi fost neobișnuită. Există multe înregistrări despre lucrările lui Nebucadnețar, dar inscripțiile sale lungi și complete nu menționează nicio grădină. Cu toate acestea, s-a spus că grădinile există încă în momentul în care scriitorii de mai târziu le-au descris, iar unele dintre aceste relatări sunt considerate ca provenind de la oameni care au vizitat Babilonul. Herodot, care descrie Babilonul în „Istoriile” sale, nu menționează Grădinile suspendate, deși s-ar putea ca grădinile să nu fi fost încă bine cunoscute grecilor la momentul vizitei sale.

Până în prezent, nu au fost găsite dovezi arheologice la Babilon pentru grădinile suspendate. Este posibil să existe dovezi sub Eufrat, care nu pot fi excavate în siguranță în prezent. Râul curgea la est de poziția sa actuală în timpul lui Nebucadnețar al II-lea și se știe puțin despre porțiunea de vest a Babilonului. Rollinger a sugerat că Berossus a atribuit Grădinile lui Nabucodonosor din motive politice și că a adoptat legenda din altă parte.

Savantul de la Oxford Stephanie Dalley a propus că Grădinile suspendate ale Babilonului erau de fapt grădinile bine documentate construite de regele asirian Sennaherib (a domnit între 704 – 681 î.Hr.) pentru palatul său din Ninive. Dalley presupune că, în timpul secolelor intermediare, cele două situri au devenit confuze, iar grădinile întinse de la palatul lui Sanherib au fost atribuite Babilonului lui Nabucodonosor al II-lea. Săpăturile arheologice au găsit urme ale unui vast sistem de apeducte atribuite lui Sennaherib printr-o inscripție pe rămășițele sale, despre care Dalley propune că făceau parte dintr-o serie de 80 de kilometri (50 de mile) de canale, baraje și apeducte folosite pentru a transporta apa la Ninive cu șuruburi de ridicare a apei folosite pentru a o ridica la nivelurile superioare ale grădinii.

Dalley își bazează argumentele pe evoluțiile recente în analiza inscripțiilor akkadiene contemporane. Principalele ei puncte sunt:

-Numele Babilon, care înseamnă „Poarta zeilor”, a fost numele dat mai multor orașe din Mesopotamia. Sanherib a redenumit porțile orașului Ninive după zei, ceea ce sugerează că și-a dorit ca orașul său să fie considerat „un Babilon”.

-Numai Iosif îl numește pe Nebucadnețar drept regele care a construit grădinile; deși Nabucodonosor a lăsat multe inscripții, niciuna nu menționează vreo grădină sau lucrări de inginerie. Diodorus Siculus și Quintus Curtius Rufus precizează un rege „sirian”. Prin contrast, Sanherib a lăsat descrieri scrise, și există dovezi arheologice ale ingineriei sale cu apă. Nepotul său Assurbanipal și-a imaginat grădina matură pe un panou sculptat de perete din palatul său.

-Sanherib a numit noul său palat și grădină „o minune pentru toate popoarele”. El descrie fabricarea și funcționarea șuruburilor pentru a ridica apa în grădina sa.

-Descrierile autorilor clasici se potrivesc îndeaproape acestor înregistrări contemporane. Înainte de bătălia de la Gaugamela din 331 î.Hr., Alexandru cel Mare a campat timp de patru zile lângă apeductul de la Jerwan. Istoricii care au călătorit cu el ar fi avut timp suficient să investigheze lucrările enorme din jurul lor, consemnându-le în limba greacă. Aceste relatări de primă mână nu au supraviețuit până în vremurile moderne, dar au fost citate de scriitorii greci de mai târziu.

Grădina regelui Sanherib a fost binecunoscută nu doar pentru frumusețea sa – o oază de verde luxuriant pe tot parcursul anului într-un peisaj de vară prăfuit – ci și pentru faptele minunate ale ingineriei apei care întrețineau grădina. A existat o tradiție de construire a grădinii regale asiriene. Regele Ashurnasirpal al II-lea (883–859 î.Hr.) crease un canal, care tăia munții. Au fost plantate livezi de pomi fructiferi. Au mai fost amintiți pinii, chiparoșii și jnepenii, migdal, curmale, abanos, lemn de trandafir, măslin, stejar, tamarisc, nuc, terebint, frasin, brad, rodie, păr, gutui, smochin și struguri. Un panou sculptat de perete al lui Assurbanipal arată grădina în maturitate. Un panou original și alt desen sunt deținute de British Museum, deși niciunul nu este expus public. Pe aceste imagini contemporane se disting mai multe trăsături menționate de autorii clasici.

Despre palatul lui Sanherib, el menționează blocurile masive de calcar care întăresc apărarea împotriva inundațiilor. Părți din palat au fost excavate de Austin Henry Layard la mijlocul secolului al XIX-lea. Planul cetății sale arată contururi care ar fi în concordanță cu grădina lui Sanherib, dar poziția acesteia nu a fost confirmată. Zona a fost folosită ca bază militară în ultima vreme, ceea ce face dificilă investigarea în continuare.

Irigarea unei astfel de grădini a necesitat o alimentare îmbunătățită cu apă a orașului Ninive. Canalele se întindeau pe 50 de kilometri (31 de mile) în munți. Sanherib era mândru de tehnologiile pe care le folosise și le descrie în detaliu pe inscripțiile sale. La izvorul Bavian (Khinnis) inscripția sa menționează porți automate de ecluză. Un apeduct enorm care traversează valea la Jerwan a fost construit din peste două milioane de pietre tăiate. A folosit arcuri de piatră și ciment rezistent la apă. Pe ea este scris:

„Sanherib, regele lumii, regele Asiriei. Pe o distanță mare avem un curs de apă îndreptat spre împrejurimile Ninivei, unind apele... Peste văi abrupte am întins un apeduct de blocuri albe de calcar, am făcut acele ape să curgă peste el”.

Sanherib a susținut că a construit o „Minune pentru toate popoarele” și a spus că a fost primul care a implementat o nouă tehnică de turnare în locul procesului de „ceară pierdută” pentru turnările sale monumentale de bronz (30 de tone). Acest lucru însemna că putea construi o grădină care să se înalțe deasupra peisajului cu copaci mari în vârful teraselor – un efect artistic uimitor care le-a depășit pe cel al predecesorilor săi.

Grădinile, așa cum sunt descrise în operele de artă, prezentau flori înflorite, fructe coapte, cascade clocotind și terase exuberante cu frunziș bogat. Pe baza literaturii babiloniene, a tradiției și a caracteristicilor de mediu ale zonei, unele dintre următoarele plante pot fi găsite în grădini:

Măslin (Olea europaea)

Gutui (Cydonia oblonga)

Păr comun (Pyrus communis)

Smochin (Ficus carica)

Migdal (Prunus dulcis)

Viță de vie comună (Vitis vinifera)

Palmier curmal (Phoenix dactylifera)

Tamariscul Athel (Tamarix aphylla)

Arborele de mastic Mt. Atlas (Pistacia atlantica)

Soiurile de plante importate care ar fi putut fi prezente în grădini includ cedru, chiparos, abanos, rodie, prun, lemn de trandafir, terebint, ienupăr, stejar, frasin, brad, smirnă, nuc și salcie. Unele dintre aceste plante erau suspendate peste terase și drapate peste pereții ei cu arcade dedesubt.

$$$

 ALEXANDRU DIMITRIE XENOPOL

Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920) a fost unul dintre cei mai importanți istorici, economiști, filosofi și scriitori român. Prin lucrările sale de istorie și filozofie a istoriei, Xenopol a avut o influență majoră asupra dezvoltării gândirii istorice românești. Este cunoscut mai ales pentru Teoria istorică a lui Xenopol și pentru monumentala sa lucrare, „Istoria românilor din Dacia Traiană”.

A.D. Xenopol s-a născut pe 23 martie 1847 la Iași, într-o familie de origine greacă. Tatăl său, Dimitrie Xenopol, era funcționar public, iar mama sa, Maria, provenea dintr-o familie cu tradiție în educație. Încă de mic, Xenopol a manifestat o pasiune pentru lectură și studiul istoriei.

A urmat studiile la Academia Mihăileană și la Universitatea din Iași, unde s-a remarcat prin inteligența sa excepțională. Și-a continuat studiile în Germania, unde a obținut un doctorat în filozofie și unul în drept. În această perioadă, a intrat în contact cu mari gânditori europeni, ceea ce i-a influențat profund viziunea asupra istoriei și filozofiei.

Întors în România, Xenopol a ocupat diverse funcții administrative și academice, fiind profesor la Universitatea din Iași și, mai târziu, rector al acestei instituții. A fost membru al Academiei Române și a avut un rol activ în dezvoltarea învățământului superior din țară.

În domeniul istoriei, cea mai importantă contribuție a sa este lucrarea „Istoria românilor din Dacia Traiană”, publicată în șase volume între 1888 și 1893. Monumentala operă este una dintre primele sinteze academice ale istoriei românilor, bazată pe o metodologie riguroasă și pe documente istorice relevante.

Xenopol a fost primul istoric care a articulat o viziune asupra continuității românilor pe teritoriul Daciei după retragerea romanilor. El a respins teoriile conform cărora populația românească s-ar fi format în sudul Dunării și a argumentat în favoarea unei evoluții autohtone.

A fost și un pionier al filozofiei istoriei în România. El a elaborat o teorie originală asupra proceselor istorice, subliniind caracterul irepetabil și unicitatea fiecărui fenomen istoric. În lucrarea sa, „Les principes fondamentaux de l’histoire” publicată în 1899, el argumentează că istoria nu este o știință exactă, ci una interpretativă, bazată pe analiza evenimentelor unice.

În paralel cu activitatea sa de cercetare, Xenopol a fost profesor la Universitatea din Iași, unde a predat istorie și economie politică. A fost, totodată, și un prolific publicist, scriind articole și studii în diverse reviste academice românești și internaționale. În anii de maturitate, Xenopol a fost activ și în viața publică, ocupând funcții administrative importante. A fost un mare susținător al modernizării României și al dezvoltării culturale, promovând ideea că o națiune puternică trebuie să se bazeze pe educație și cunoaștere.

Curiozități despre A.D. Xenopol:

Poliglot cu o educație excepțională – Xenopol vorbea fluent mai multe limbi, inclusiv franceza, germana și latină, ceea ce i-a permis să studieze și să colaboreze cu mari istorici și filozofi europeni.

A fost unul dintre primii români cu două doctorate – În filozofie și în drept, lucru foarte rar la acea vreme.

Un scriitor prolific – Pe lângă lucrările sale istorice, Xenopol a scris și opere literare, inclusiv nuvele și eseuri, dovedind o pasiune aparte pentru literatură și filozofia istoriei.

Contemporan și prieten cu M. Eminescu – Cei doi s-au cunoscut și au avut schimburi de idei în perioada în care Eminescu era redactor la „Timpul”, iar Xenopol era preocupat cu teoria istorică

A candidat la Academia Română înainte de a fi ales – În 1888, a fost refuzat inițial la alegerile pentru Academia Română, dar a fost acceptat doi ani mai târziu datorită prestigiului său academic.

Vizionar al istoriografiei moderne – Xenopol a fost printre primii istorici care au pus accentul pe metoda științifică în cercetarea istorică, anticipând unele idei moderne despre interpretarea trecutului.

Primul care a formulat o lege a cauzalității în istorie – A susținut că evenimentele istorice nu sunt simple întâmplări, ci rezultatul unui lanț cauzal, o idee revoluționară pentru vremea sa.

Patriot convins, deschis la idei internaționale – Deși susținerea identitatea națională românească, nu respingea influențele străine, considerând că România trebuie să își construiască viitorul printr-o sinteză între tradiție și modernitate.

Apreciat, dar și contestat – Deși era considerat un savant de prestigiu, unii critici ai săi îl acuzau că avea o viziune prea naționalistă sau că interpreta evenimentele istorice printr-un filtru prea idealist.

Ultimii ani de viață trăiți într-o relativă izolare – După o carieră plină de realizări, spre sfârșitul vieții s-a retras din prim-planul vieții academice și culturale, dar a continuat să scrie și să reflecteze asupra istoriei.

S-a stins din viață în 1920, lăsând în urmă o moștenire impresionantă. Deși astăzi nu este la fel de popular precum alți istorici români, Xenopol rămâne o figură fundamentală în dezvoltarea gândirii istorice românești.

A.D. Xenopol rămâne unul dintre cei mai mari gânditori români ai secolului XIX și începutului de secol XX. Opera sa a influențat generații de istorici și a consolidat bazele cercetării istorice moderne în România. Prin contribuțiile sale în filozofia istoriei, a adus o nouă perspectivă asupra interpretării proceselor istorice, consolidând rolul istoriografiei românești în context european.

$$$

 CRISTOFOR COLUMB

În încercarea de a găsi o rută vestică din Europa către Orient, Columb (1451-1506) a descoperit întâmplător America şi, prin urmare, a influențat cursul istoriei într-o măsură mai mare decât şi-ar fi putut închipui vreodată.

Descoperirea sa, care a inaugurat epoca explorărilor şi colonizărilor în Lume Nouă, a fost unul din momentele de cotitură critice ale istoriei. Ea a deschis calea europenilor către două noi continente şi a constituit o sursă de materii prime şi minerale care a transformat radical economia Europei. Totodată, descoperirea lui a provocat distrugerea civilizaţiilor amerindiene. Pe termen lung, ea a mai contribuit la formarea unor noi naţiuni în emisfera vestică, total diferite faţă de naţiunile indiene care au ocupat cândva aceste regiuni, ceea ce a afectat în mare măsură naţiunile Lumii Vechi.

Povestea vieţii lui Columb este în general bine cunoscută. S-a născut în 1451 la Genova, Italia. La maturitate, a devenit căpitan de corabie şi un navigator priceput. Cu timpul, a ajuns la convingerea că ar fi posibil să existe o rută spre estul Asiei navigând spre vest şi traversând Oceanul Atlantic, şi şi-a susţinut cu tenacitate punctul de vedere. Până la urmă a reuşit s-o determine pe regina Isabella I a Castiliei să-i finanţeze expediţia de explorare.

Corăbiile sale au plecat din Spania pe 3 august 1492 şi au navigat neîntrerupt până când au ajuns în Insulele Canare, în largul coastelor Africii. Au părăsit Canarele pe 6 septembrie şi şi-au continuat drumul spre vest. A fost o călătorie lungă, iar marinarii săi, cuprinşi de teamă, i-au cerut să se întoarcă acasă. Columb a insistat totuşi ca expediţia să continue şi, pe 12 octombrie 1492, echipajul a zărit pământul.

În luna martie a anului următor, Columb s-a întors în Spania unde a fost primit cu cele mai înalte onoruri. Ulterior a mai traversat Atlanticul de trei ori în speranţa deşartă de a stabili un contact direct cu China sau Japonia. Columb s-a încăpăţînat să susţină că descoperise o cale spre Asia de Est încă mult timp după ce devenise evident că se înşelase.

Isabella i-a promis lui Columb că îi va oferi postul de guvernator al oricărui teritoriu descoperit de el. Cu toate acestea, s-a dovedit un administrator atât de nepriceput încît până la urmă a fost eliberat din funcţie şi trimis înapoi în Spania, în lanţuri. Acolo şi-a recâştigat libertatea, dar nu i s-a mai încredinţat niciodată un post administrativ. Totuşi, zvonul că ar fi murit în sărăcie nu are nici o justificare. La moartea sa, în 1506, Columb era un om destul de bogat.

Fără îndoială că prima călătorie a lui Columb a avut un impact revoluţionar asupra istoriei Europei, influenţând totodată, într-o măsură şi mai mare soarta celor două Americi. Nu există şcolar american care să nu ştie ce eveniment a avut loc în anul 1492. Totuşi, s-ar putea formula unele obiecţii în legătură cu importanţa lui Columb.

Una dintre ele ar fi că nu Columb ar fi fost primul european care a descoperit Lumea Nouă. Leif Ericsson, navigatorul viking, a ajuns în America cu câteva secole înaintea lui şi pare plauzibilă presupunerea că şi alţi europeni au traversat Atlanticul în intervalul scurs între cele două expediţii - a vikingului şi a lui Columb. Cu toate acestea, din punct de vedere istoric, Ericsson este o figură relativ lipsită de importanţă. Vestea despre descoperirea sa nu s-a răspândit pe scară largă şi nici nu a declanşat vreo schimbare profundă în Europa sau în America.

În schimb, vestea despre descoperirea lui Columb s-a răspândit foarte rapid în Europa. În decurs de câţiva ani de la întoarcerea sa, ca o consecinţă directă a descoperirilor sale, s-au efectuat numeroase alte expediţii spre Lumea Nouă şi astfel a început cucerirea şi colonizarea noilor teritorii.

Ca şi în cazul altor personalităţi, şi de astă dată se poate invoca argumentul că ceea ce a înfăptuit Columb s-ar fi realizat chiar dacă el n-ar fi existat. În Europa secolului al XV-lea, comerţul se afla în expansiune, iar explorările erau inevitabile. De fapt, portughezii căutaseră cu insistenţă o nouă rută spre Indii cu destul timp înaintea lui Columb.

Pare într-adevăr probabil că mai devreme sau mai târziu America ar fi fost descoperită de către europeni; ba chiar s-ar fi putut ca evenimentul să fi survenit în scurt timp. Dar ulterior s-ar fi înregistrat o evoluţie complet diferită dacă America ar fi fost descoperită, să zicem, în 1510, de o expediţie franceză sau britanică. În orice caz, Columb a fost omul care a descoperit de fapt America.

O a treia obiecţie posibilă o constituie faptul că, încă înainte de călătoriile lui Columb, mulţi europeni din secolul al XV-lea ştiau deja că pământul este rotund. Această teorie fusese sugerată de către filozofii Greciei antice cu multe secole înainte şi susţinerea fermă a ipotezei de către Aristotel era suficientă pentru ca europenii instruiţi din acea perioadă să-i împărtăşească punctul de vedere. Cu toate acestea, celebritatea lui Columb nu se datorează faptului că ar fi demonstrat că planeta este rotundă. (La drept vorbind, nici nu a reuşit acest lucru.) El este vestit pentru că a descoperit Lumea Nouă. Nici europenii secolului al XV-lea, nici Aristotel nu aveau habar de existenţa continentelor americane.

Caracterul lui Columb lasă întrucâtva de dorit. Era extraordinar de avar. De fapt, unul din motivele importante care au determinat-o pe regina Isabella să ezite înainte de a se hotărî să-i finanţeze expediţia a fost reprezentat de pretenţiile lui materiale foarte mari. De asemenea, chiar dacă ar putea părea incorect să-l judecăm după standardele noastre de moralitate, el i-a tratat pe indieni cu o cruzime ieşită din comun.

$$$

 DORLI BLAGA

Ana Dorica Blaga, fiica poetului și filosofului Lucian Blaga, cunoscută multora ca Dorli Blaga, s-a stins din viață la vârsta de 91 de ani. De profesie fizician, Dorli s-a ocupat toată viaţa de recuperarea şi valorificarea operei tatălui său. Ea a fost înmormântată la Lancrăm, județul Alba, unde este înmormânat și Lucian Blaga.

Ana-Dorica Blaga s-a născut la 2 mai 1930, la Berna, în Elveţia, unde în acea perioadă Lucian Blaga era ataşat de presă. Până în 1939 trăieşte cu părinţii, în Elveţia, Austria, Portugalia și la Paris după care familia Blaga se stabilește la Cluj. În contextul cedării Nord-Vestului Adealului Ungariei horthyste și refugiului Universitatea din Cluj la Sibiu, Dorli Blaga urmează cursurile Liceului German Brukenthal. În 1946 familia revine la Cluj, unde Dorli Blaga își finalizează studiile liceale după care devine studenta Facultății de Fizică. În 1956 se căsătoreşte cu profesorul universitar Tudor Bugnariu, scrie Ziarul Făclia.

Având în vedere preocupările constante consacrate punerii în adevărată valoare a operei marelui gânditor roman, Biroul Senatului Universităţii „Lucian Blaga” i-a acordat titlul de Senator de Onoare doamnei Ana-Dorica Bugnariu – Dorli Blaga.

„Urmare a strădaniilor celei pe care o sărbătorim, strădanii desfăşurate într-o perioada deosebit de dificilă din punct de vedere politic, Lucian Blaga fiind îndepărtat de conştiinţă publicului, iar opera să poetică şi filosofică înlăturată de regimul vremii , în aprilie 1961 Lucian Blaga îşi vede pregătit pentru semnare contractul pentru un volum de versuri. Au urmat alte şi alte volume apărute din grija doamnei Dorli Blaga”, au arătat reprezentanţii universităţii.

„Sunt foarte emoţionată, aşa încât mi-e puţin greu să vorbesc. Vreau să mulţumesc în primul rând Domnului Rector şi Senatului, precum şi Doamnei Prorector, pentru cuvintele frumoase, pentru onoarea pe care mi-au făcut-o. În acelaşi timp vreau să mulţumesc Dlui. Prof. univ. Horst Karl Unterkofler care a predat câţiva ani la Universitatea «Lucian Blaga» din Sibiu şi care a stimulat serios această iniţiativă şi participa la aceasta festivitate, venind special din Austria cu avionul, azi noapte. De asemenea, mulţumesc Domnului prof. univ. Rainer Schubert şi fostului coleg de universitate la Cluj şi Director al Liceului Brukethal, Dl. H. Schmidt, şi desigur Dlui prof. univ. D. Stoicescu. Sunt foarte emoţionată”, spunea Dorli Blaga cu ocazia înmânării distincţiei, potrivit Adevărul.

Dorli Blaga a fost împuternicită de Lucian Blaga, prin testamentul său, să îi administreze opera. Fiind și deținătoarea drepturilor de autor a operei lui Lucian Blaga, ea s-a implicat puternic, în special în perioada după 1990, în munca de recuperare și valorificare a operei poetului.

A contribuit la editarea romanului postum al lui Lucian Blaga, „Luntrea lui Caron”, și a colaborat cu monograful Ion Bălu la redactarea celei mai complete biografii, în patru volume, „Viața lui Lucian Blaga”. De asemenea, a coordonat publicarea ediției critice a operei complete a lui Lucian Blaga.

Dorli Blaga a scris și un volum de memorii, „Tatăl meu, Lucian Blaga”.

$$$

 EL GRECO

Cine a fost El Greco?

El Greco s-a născut în jurul anului 1541 în Creta, care făcea pe atunci parte a Republicii Veneția. La vârsta de douăzeci de ani, a călătorit la Veneția și a studiat sub Titian, care era cel mai renumit pictor de atunci. În jurul vârstei de 35 de ani, s-a mutat la Toledo, Spania, unde a trăit și a lucrat pentru tot restul vieții, realizând cele mai cunoscute picturi ale sale. Lucrările sale din această perioadă sunt văzute ca precursoare atât ale expresionismului, cât și ale cubismului. El este amintit în principal pentru figurile sale alungite, triste, adesea de natură religioasă, al căror stil i-a derutat pe contemporani, dar i-a ajutat să-i stabilească reputația în anii următori.

Primii ani: Veneția și Roma

El Greco s-a născut ca Domenikos Theotokopoulos pe insula Creta, care era la acea vreme o posesie venețiană. În jurul vârstei de 20 de ani, undeva între 1560 și 1565, El Greco (care înseamnă „grecul”) a plecat la Veneția pentru a studia sub tutela lui Tizian, cel mai mare pictor al vremii. Sub Titian, El Greco a început să stăpânească aspectele fundamentale ale picturii renascentiste - de exemplu, perspectiva, construirea figurilor și punerea în scenă a scenelor narative detaliate (un exemplu excelent al lucrării sale din această perioadă este „Miracolul lui Hristos, care vindecă orbii”).

El Greco s-a mutat la Roma din Veneția după un timp, între 1570 și 1576, rămânând inițial în palatul cardinalului Alessandro Farnese, unul dintre cei mai influenți și bogați indivizi din Roma. În 1572, El Greco s-a alăturat academiei de pictori și a înființat un studio, dar succesul s-a dovedit evaziv (El Greco criticase abilitățile artistice ale lui Michelangelo, ceea ce probabil l-a dus la ostracizarea de către instituția de artă romană), iar el a părăsit Roma pentru Spania în 1576.

Găsirea unui punct de sprijin: Toledo, Spania

La Madrid, El Greco a încercat să-și asigure patronajul regal de la regele Filip al II-lea, dar fără rezultat, așa că s-a mutat la Toledo, unde a început în sfârșit să găsească succesul pe care istoria o amintește și unde își va picta capodoperele.

În Toledo, El Greco l-a întâlnit pe Diego de Castilla, decanul Catedralei din Toledo, care l-a însărcinat pe El Greco să picteze un grup de lucrări pentru altarul bisericii Santo Domingo el Antiguo (cum ar fi „Treimea” și „Adormirea Maicii Domnului”, ambele 1579). Castilla a facilitat, de asemenea, comanda „Dezbrăcarea lui Christ” (1579), iar aceste picturi aveau să devină unele dintre cele mai mari capodopere ale lui El Greco. Din păcate, prețul cerut de El Greco pentru „Dezbrăcarea lui Hristos” a dus la o dispută și nu a mai primit niciodată o altă comandă comparabilă de la Castilla.

Indiferent de unde provin acum comenzile, El Greco a început o carieră de succes în Toledo și a produs lucrări de referință precum „Sf. Sebastian” (1578), „Sf. Petru în lacrimi” (1582) și „Înmormântarea contelui Orgaz” (1588). „Înmormântarea contelui Orgaz”, în special, încapsulează arta lui El Greco prin faptul că înfățișează o experiență vizionară, transcenzând cunoscutul și dezvăluind ceea ce există în imaginația spirituală. Una dintre cele mai celebre lucrări ale lui El Greco, prezintă o dihotomie între cer și pământ, înmormântarea și lumea spirituală care așteaptă deasupra și i-a dus viziunea artistică dincolo de ceea ce a fost capabil să realizeze anterior.

O altă lucrare notabilă din această perioadă este „Vedere dinToledo” (1597), care este considerat primul peisaj din arta spaniolă. Este, de asemenea, unul dintre singurele, dacă nu singurele, peisaje supraviețuitoare realizate de El Greco, care rareori s-a îndepărtat de subiectele și portretele religioase.

Ultimii ani și moștenirea

Lucrările ulterioare ale lui El Greco sunt marcate de figuri exagerate și adesea distorsionate, care se întind dincolo de realitățile corpului uman (care este ceea ce spectatorii moderni au găsit în general atât de atrăgător). Printre acestea se numără „Adorarea păstorilor” (1599), „Concertul îngerilor” (1610) și „Deschiderea celui de-al cincilea sigiliu” (1614). Acesta, în special, a stârnit o mare dezbatere, deoarece s-a sugerat că a fost o influență asupra „Domnișoarelor dinAvignon” a lui Pablo Picasso, adesea considerat prima pictură cubistă.

Efectul lui El Greco asupra evoluției lui Picasso este doar un fir al influenței sale. Figurile întortocheate și culorile nereale, care formează însăși temelia artei lui El Greco, au influențat zeci de artiști, de la cubiștii care îl urmează pe Picasso la expresioniștii germani și până la impresioniștii abstracți după ei. Opera sa i-a inspirat și pe cei din afara tărâmului picturii, precum scriitorii Rainer Maria Rilke și Nikos Kazantzakis. El Greco a murit pe 7 aprilie 1614, neapreciat la vremea lui, lumea artei așteptând 250 de ani înainte de a-i recunoaște statutul de maestru.

$$$

 Se implinesc azi 111 ani de la nasterea poetei MARIA BANUS

Maria Banuș s-a născut la data de 10 aprilie 1914 la București, fiind fiica lui Max Banuș, contabil și director la Banca Marmorosch Blank și a Anettei, născută Marcus. Școala primară o urmeză în particular, dând examene la Școala din str. Lucaci în perioada 1920–1923. După absolvirea studilor liceale la Institutul „Pompilian” din Calea Rahovei (1923–1931), a urmat cursurile Facultății de Drept și apoi pe cele ale Facultății de Litere din cadrul Universității din București

Debutul literar

Debutează, în anul 1928, în revista Bilete de papagal, a lui Tudor Arghezi, cu poezia La 14 ani, dezvăluindu-și crezul poetic:

Te caut pe tine, suflete frumos

Cu frăgezimea și durata unui fum

Încât mă mir și eu cum de ai loc

În ființa mea de-acum.

În perioada interbelică, a colaborat la revista Azi, a lui Zaharia Stancu, precum și la alte publicații, cu poezii având un caracter aproape exlusiv erotic, din care a și alcătuit primul său volum, intitulat Țara fetelor apărut la Editura Cultura Poporului în anul 1937. Acest volum face parte din etapa confesiunilor adolescentine ale poetei și a fost întâmpinat cordial de critică.

George Călinescu a consemnat:

„Vitalitatea fetei de optsprezece ani, trăind sufletul prin simțuri, este exprimată foarte personal de Maria Banuș (Țara fetelor, 1937) cu ingenuități carnale aproape teribile uneori, în poezii de simple creionări realmente ori voit momentane. Voluptatea percepției este (fără dificultăți gramaticale) în linia Pillat-Voronca.

Din anul 1939, s-a apropiat de mișcarea muncitorească, activând în organizațiile comuniste create sub egida Partidului Comunist, iar treptat în versurile sale încep să se facă simțite preocupări de natură socială.

Perioada proletcultistă

Versurile sale din anii '45 - '50 reflectă dictatul cultural al acelei epoci. În anul 1945 este primită în Societatea Scriitorilor Români. Într-o ședință a Societății din martie 1948 este obligată să-și dea acordul public cu articolul lui Sorin Toma "Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei", apărut în trei numere consecutive în Scînteia, menit să-l elimine pe Tudor Arghezi din literatura română. După desființarea Societății Scriitorilor Români, Maria Banuș face parte din nou creata Uniune a Scriitorilor din România și - la fel cu majoritatea covârșitoare a colegilor ei - nu protestează împotriva excluderii unor scriitori, considerați "elemente necorespunzătoare". 

În anul 1949 a publicat volumul de poezie Bucuria (cu cele două cicluri ale sale: "Cântec sub tancuri" și "Vânt de martie"), care reprezintă experiența dânsei în perioada războiului, a ocupatiei naziste si apoi comuniste. Primul ciclu cuprinde poezii inspirate din realitățile tragice ale perioadei războiului, în timp ce al doilea ciclu este închinat luptei revoluționare a Partidului Comunist. De asemenea, a publicat articole și reportaje, grupate în culegerea Din cronica acestor ani (1955).

Maria Banuș s-a încadrat în doctrina realismului socialist prin creațiile sale cu caracter proletcultist, cum ar fi poeziile adunate în volumul Ție-ți vorbesc, Americă! (1955). Alte volume înscrise în aceeași orientare sunt: Despre pământ (1954), Se-arată lumea (1956), Torentul (1957) și Poezii (1957).

Poezia întitulată "Patronul" făcea parte din textele obligatorii pentru elevii din școlile României, alături de "Minerii din Maramureș" de Dan Deșliu și altele.

Pe lângă poezii, Maria Banuș a scris și două piese de teatru: Ziua cea mare, cu subiect din viața gospodăriilor agricole colective și Îndrăgostiții, care prezintă aspecte și oameni de pe un mare șantier al socialismului. Premiera piesei "Ziua cea Mare" a avut loc la 13 august 1950 pe scena Teatrului Național din Cluj, ea fiind reprezentată apoi pe scenele principalelor teatre din țară și elogiată de critica oficială a vremii.

Autoare a numeroase volume de poezie, memorialistică, teatru, tălmăciri din literatura universală. A tradus în limba română poezii scrise de Rainer Maria Rilke, Johann Wolfgang von Goethe, William Shakespeare, Aleksandr Pușkin, Pablo Neruda, Nazim Hikmet ș.a. La rîndul ei, a fost tradusă în nenumarate limbi 

Exilul

Mai târziu, cand și-a împărțit timpul între România și Franța, autoritățile comuniste i-au scos cărțile din librării și din bibliotecile publice.

În prefața scrisă de Alain Bosquet la volumul de poezii în limba franceză, "L'Horologe à Jaquemart", apărut în Éditions Saint-Germain-Des-Prés Paris, 1987, Maria Banuș a fost prezentată publicului francez ca o scriitoare de mare anvergură comparînd-o cu Anna Ahmatova, Gabriela Mistral și Else Lasker- Schüller. Maria Banuș a încetat din viață la data de 14 iulie 1999.

A avut doi fii, Petre, traducător, și Tudor (n.1947), pictor, ambii locuind în Franța.

Premii și distincții

Maria Banuș a fost distinsă cu mai multe premii literare cum ar fi:

• Premiul „George Coșbuc” al Academiei Republicii Populare Romîne (1949)

• Premiul de Stat (1951)

• Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (1986)

• Premiul Internațional Gottfried von Herder (1989)

• Ordinul Muncii cl. I (1964)[8]

• Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”[9]

Volume publicate

• Țara fetelor, Ed. Cultura Poporului, 1937

• Bucurie, Ed. pentru Literatură și Artă, 1949

• Fiilor mei, 1949

• Constructorii vieții noi (în colaborare cu A.E. Baconsky, M. Sadoveanu, E. Camilaretc.), București, 1951;

• Ziua cea mare, București, 1951;

• București, oraș iubit, Ed. Tineretului, 1953, poeme pentru copii

• Versuri alese, 1953

• Despre pământ, 1954

• Îndrăgostiții, 1954

• Ție-ți vorbesc, Americă!, 1955

• Din cronica acestor ani, 1955

• Se-arată lumea, E.S.P.L.A., 1956

• Torentul, E.S.P.L.A., 1957

• La porțile raiului, București, 1957;

• Poezii, prefață de Silvian Iosifescu, București, 1958;

• Poezii, prefață de Tudor Vianu, București, 1961;

• Prin orașul cu minuni, București, 1961;

• Magnet, Ed. pentru Literatură, 1962

• Metamorfoze, Ed. pentru Literatură, 1963

• Diamantul, 1965

• Tocmai ieșeam din arenă, Ed. pentru Literatură, 1967,

• Portretul din Fayum, cu ilustrații de Tudor Banuș, Ed. Eminescu, 1970,

• Noru’ visătoru’ și amicii săi, București, 1971;

• Oricine și ceva, Ed. Cartea Românească, 1972

• Oaspeții de la mansardă, Ed. Minerva, 1978

• Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944, Ed. Cartea Românească, 1978

• Scrieri, I-III, București, 1971-1978;

• Himera, Ed. Cartea Romaneasca", 1980

• Noiembrie, inocentul, Ed. Eminescu, 1981.

• Orologii cu figuri, prefață de Ovid S. Crohmălniceanu, Ed. Eminescu, 1984

• Carusel, prefață de Nicolae Manolescu, București, 1989;

• Fiesta, Ed. Cartea românească, 1990

• Demon între paranteze - Demon in Brackets, ediție bilingvă, traducere de Dan Duțescu, prefață de Nicolae Manolescu, București-Londra-Boston, 1994.

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• R.M. Rilke - Poeme, București, 1939, Versuri, București, 1966, Moștenești verdele, Timișoara, 1998, Părtaș cu cerul, Timișoara, 1998;

• W. Shakespeare - Hamlet, București, 1948 (în colaborare cu Vera Călin);

• A.S. Pușkin - Poezii, București, 1949, Versuri, ediție bilingvă, București, 1964 (în colaborare cu Al. Andrițoiu);

• N.I. Vapțarov - Poeme, București, 1952 (în colaborare cu Vlaicu Bârna și Demostene Botez);

• Robert Browning - Cântărețul vrăjitor, București, 1953;

• Antologia poeziei sovietice, București, 1955 (în colaborare);

• Pablo Neruda - Strugurii și vântul, București, 1956, Poeme noi, București, 1963;

• Antologia poeziei bulgare, prefață de Cicerone Theodorescu, București, 1956 (în colaborare);

• Antologia poeziei latino-americane, București, 1961 (în colaborare);

• J.W. Goethe - Poezii și poeme, București, 1964 (în colaborare), Opere. Poezia, București, 1982 (în colaborare);

• Din poezia de dragoste a lumii, prefața traducătorului, București, 1964; ediția, I-II, București, 1974;

• Poezia germană modernă de la Ștefan George la Enzensberger, îngrijită și prefață de Petre Stoica, I-II, București, 1967 (în colaborare);

• Lirice, București, 1967 (în colaborare);

• Poezia austriacă modernă de la Rainer Maria Rilke până în zilele noastre, București, 1970 (în colaborare cu Petre Stoica);

• André Frénaud - Cu ură, dragostea mea, București, 1970;

• Per Olof Ekstrom - N-a dansat decât o vară, București, 1971 (în colaborare cu Petre Banuș);

• Lars Gustafsson - O dimineață în Suedia, București, 1972 (în colaborare cu Petre Banuș);

• August Strindberg - Visul, București, 1972 (în colaborare cu Petre Banuș);

• Selma Lagerlof - Charlotte Lovenskold, București, 1972 (în colaborare cu Petre Banuș);

• Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până astăzi, I-III, ediție îngrijită de Ion Caraion și Ov. S. Crohmălniceanu, prefață de Ov. S. Crohmălniceanu, București, 1974-1976 (în colaborare);

• Alain Bosquet - Note pentru o singurătate, prefața traducătorului, București, 1977, Zbuciumul lui Dumnezeu, București, 1993, Mâine fără mine, București, 1998;

• Duhuri peste ape. Tălmăciri din lirica universală, București, 1981;

• Paul Verlaine - O sută de poeme - Cent poèmes, București, 1996 (în colaborare).

$$$

 MANIFEST PENTRU SĂNĂTATEA PĂMÂNTULUI

Adrian Păunescu 

Aproape am ajuns să ne mândrim

Că mai rapid în acest veac se moare,

Că noi ne-mbolnăvim şi suferim

De boala bolilor fără scăpare.

Stupizi actori ai tragicului rol,

Mai şi avem puterea inumană

De a vorbi despre acestă rană

Ce va lăsa pământul strep şi gol.

Noi suntem fiii veacului bolnav,

Noi suntem canceroşii de elită.

Nu ne mai vindecăm cu niciun praf,

Bieţi iovi pe o planetă părăsită.

Şi mai avem şi straniul obicei

De-a spune, şi-n piept a ne şi bate

Că moartea ne-a făcut averea ei

Vânzând înstrăinata sănătate.

Şi chiar acum, când eu acestea scriu,

Când vă vorbesc plângând la fiecare,

Pentru un om sub cer e prea târziu...

Un om măcar ireversibil moare.

Oameni politici încă sănătoşi,

Bărbaţi puternici situaţi la cârmă,

Priviţi acest pământ de canceroşi!

Uitaţi-vă voi înşivă în urmă!

De nu cumva sunteţi şi voi pândiţi

Şi de sfârşitul nu vă e departe,

De nu v-a pus în drum ca să-i stârniţi

Ogoare de cenuşă muma moarte.

Şi dacă vă convingeţi că-i real,

Că omul hăituit de moarte este,

Că zeul lumii cade de pe cal

Străpuns ca de leucemii celeste,

Dacă nevasta unuia stă sub

Puterea bolii mari ca într-o cuşcă,

Dacă e cancer într-al lumii trup

Şi-n nervii ei miros de praf de puşcă,

De ce luptaţi cu armele de foc

Şi-aţi dus mortea la perfecţiune?

De ce nu puneţi banii la un loc

Pentru aflarea leacurilor bune?

Ca nu atât un ne-nsemnat câştig

Al vreunui doctor să ne enerveze,

Ci banii daţi pe moarte şi pe frig

Să pună omenirea-n paranteze.

Nu-i număraţi ilustrului chirurg

Banii luaţi pe grave operaţii

Dacă nu ştiţi şi banii care curg

Ca să distrugă rase, neamuri, naţii!

Mătuşa mea face economii

La gaz, lumină şi ades la carne

Fără a-nţelege şi a şti

Că-n spate omenirea-i pune coarne.

Degeaba sunt chemaţi marii sărmani

Cureaua să o strângă cu credinţă,

Când voi zvârliţi fără vreo trebuinţă

Sudoarea lor şi-a sutelor de ani.

Ne mor părinţi de cancer şi ne mor

Copii şi fraţi, şi cunoscuţi şi rude

Nimic n-amână ora morţii lor,

Urechea cerului nu-i mai aude.

Am merita şi noi să mai trăim.

Daţi banii noştri pentru sănătate,

Că astăzi am ajuns să ne mândrim

Cu boala nostră, prima între toate.

Vrem viaţă pentru cei ce i-am născut.

Vrem viaţă pentru noi, aflaţi în viaţă,

Că moartea chiar în noi lucrează mut

Acum, când noi vorbim despre viaţă.

Vrem să trăim! Putem să dăm şi şperţ

Pentru măcar un an de sănătate.

Opriţi vă implorăm acest comerţ

De moarte şi de tot ce nu se poate.

Oameni politici, bunii noştri fraţi,

Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii.

Dar nu putem continua.

Stopaţi această competiţie a morţii...

_$$$

 MAI TARZIU VA FI PREA TÂRZIU 

Oana MORARU

Una dintre cele mai toxice realitati in care cresc scolarii romani este cultura concurentiala a claselor. Exista, in constiinta colectiva a grupelor de copii - mai ales la clasele primare si de gimnaziu - un reflex de a se judeca unul pe celalalt si de a-si defini valoarea de om in functie de ce note au in catalog. Invatatoarele induc adesea dispretul fata de colegii "slabi" sau "puturosi", fata de raspunsul gresit sau ritmul lent de lucru al unora. Parintii apasa si ei pedala invinovatirii si se asigura ca lipesc rusinea si inadecvarea copiilor lor, ca persoane, de scorul din teste sau multumirea dascalilor lor. Cu totii ne etichetam copiii de mici, ca pe borcane; ne indoim de ei, ii pedepsim, ii asmutim unii impotriva celorlalti.

Ne e foarte greu sa intelegem cate alte prilejuri exista sa sarbatorim triumfurile si calitatile copiilor nostri in afara feliei unice pe care ne-o tot serveste scoala, ca singur criteriu de acceptare si indragostire de copii. Putini parinti mai vad si altceva sau mai investesc in restul personalitatii copilului lor. Un om este, intr-adevar, cat si cum gandeste la teste sau pe marginea unor informatii date. Dar nu numai atat.

 Copilul tau este si:

- ce muzica asculta, ce tablouri i-au trezit uimirea, ce sporturi face;

- ce empatie arata pentru nevoile celui din jur;

- ce capacitate are sa se ridice de unde a cazut;

- ce prieteni are, cata toleranta, cata bunatate in suflet simte si cata energie pozitiva de viata;

- ce cuvant are in fata celorlalti, cate promisiuni isi tine;

- ce curaj are, cata autonomie, cat apetit pentru nou si aventura; cat de liber e pe dinauntru; cum se simte in corpul lui;

- ce disponibilitate de adaptare, cat de flexibil este, abil sa vada conexiuni si sa depaseasca stereotipul;

- ce conectare are la lume, la natura, cata prezenta si spirit de observatie angajeaza in orice moment;

- ce putere de a lua decizii si a initia, de a ii coagula pe altii, de a veni cu idei si initiativa.

In scoala pe care o conduc sunt copii de toate felurile. 

Din afara, lumea ne judeca strict dupa numarul de olimpici pe care ii producem. Raportat la numarul de elevi, avem acelasi procent de olimpici ca orice alta scoala considerata buna. Ce nu se vede mereu in hartie sau nu rezoneaza in constiinta majoritatii este ceea ce face, simte si gandeste restul copiilor: media lor. Scoala romaneasca traditionala pierde aceasta medie - copilul normal dezovoltat, nu predispus catre exceptionalul competitiilor, dar fata de care suntem datori sa cultivam sentimentul ca si ei sunt valorosi si demni de respect, indiferent de nota din catalog. 

Nu uitati ca toti copiii pe care ii injosim acum in ore sau acasa, tot vor fi primiti in facultatile patriei; diplome de medici, ingineri sau avocati vor avea, pana la urma, si neolimpicii tarii. Si nu stiu cati dintre voi, la batranete, va veti simti bine si protejati in mainile unor doctori, profesori, judecatori si avocati care au crescut cu frica in suflet, umiliti si dispretuiti de dascalii sau parintii lor sau care si-au pierdut bucuria pentru carte inca din clasa a II-a.

Dovada este prezentul nostru - unul plin de suspiciuni, coruptie si faramitare sociala - perfect cultivat in clasele unde am simtit mereu gustul inadecvarii si nedreptatea de a fi judecati, ca oameni, strict dupa bareme sau hachitele autoritatii de la catedra. Cunosc multi copii buni, de nota 10, care cresc cu o uriasa frica in suflet: aceea de a nu dezamagi sau supara pe cei din jur. Copiii astia - daca si-au obtinut performantele in medii concurentiale si privind peste umar la cine il depaseste sau primeste mai multe laude - n-or sa isi gaseasca vocea, vor tine capul jos, vor perpetua meteahna neimplicarii si a nepasarii fata de nevoile celor din jur. 

Stiu ca cine are copii nu are si luxul sau timpul de a-i mai pasa de restul societatii sau lumea in care va functiona el. Cu totii alergam, parca, legati la ochi, sa ni-l salvam pe al nostru: sa pompam in el meditatii, cluburi si concursuri. Dupa principiul "cel mai bun scapa turma".

Parerea mea e ca cine "scapa" azi e omul inteligent emotional, capabil sa se accepte si sa se iubeasca pe sine si pe ceilalti. Omul deschis, vulnerabil, conectat si curajos. Omul care are idei, ochii inainte si puterea de a deschide usi, fara sa ii pese cum e judecat de altii. Ori asta se cultiva numai in anii copilariei. In scoli care te accepta si te cresc fara sa te judece. 

Mai tarziu e prea tarziu. Se vede astazi, cu o ochiul liber, in jurul nostru.

$$$

 Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!", Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea.

Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică. Radu Gyr a efectuat, în final, şase ani de detenţie. A fost eliberat din închisoare la amnistia generală din 1964. A murit la Bucureşti, pe 29 aprilie 1975.

Poet, gazetar, doctor în litere, Radu Demetrescu Gyr s-a născut în anul 1905 la Câmpulung Muscel.

O bună perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu.

"RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!" 

Radu DEMETRESCU GYR

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tapsane

o claie de zări şi-o căciula de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!.

.......

$$$

 DOVEZI CLARE, FĂRĂ ECHIVOC

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”

2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.

3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!

5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

8. Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pământului”: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A. - Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului.

A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”

11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”

14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.

15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.

16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.

17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;

– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;

– VEDELE (RIG V)EDA cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.

18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.

21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.

22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai.

LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.

25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri.

Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.

26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.

29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”.

„Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.

39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.

40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.

43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”

$$$

 KAHLIL GIRBAN - 94 de ani de la deces.

Gibran Kahlil Gibran (Jubran Kahlil Jubran, Djubran Kahlil Djubran, cel din mijloc fiind numele tatălui) a fost un poet, filozof, prozator și eseist libanez, unul din romanticii târzii ai literaturii arabe. A scris în arabă (cu numele întreg) și în engleză (renunțând la primul din cele trei componente). 

Din 1918, la sfatul profesorului său de engleză, a schimbat și grafia din Khalil în Kahlil[8].

Biografie

S-a născut la 6 ianuarie 1883 în Bsharri, Liban, într-o veche familie creștină. Primele noțiuni de religie, de limbă siriacă și arabă, le-a căpătat de la un călugăr.

În 1894 a emigrat, împreună cu mama sa, în America, la Boston. Familia se instalează în cartierul Chinatown din Boston, unde Djubran urmează cursurile școlii comunale timp de 4 ani și unde l-a cunoscut pe fotograful Fred Holland Day care i-a dat lecții de desen și de pictură.

A început să studieze arta fotografică, literatura arabă, engleză și franceză urmând cursuri de specialitate în America și Liban. Gibran a fost permanent preocupat de idealul dezrobirii țării sale de sub asuprirea otomană, în pragul primului război mondial el aflându-se printre membrii ligii politice Suryia al-hurra (Siria liberă).

În 1898 se întoarce în Liban unde își perfecționează cunoștințele de limba arabă până în 1901. 

Este perioada în care începe să-și manifeste pasiunea pentru filosofie și pictură. Dealtfel, el și-a expus picturile în 1904, fără prea mare succes.

În 1901 începe călătoria sa prin Europa, cu un scurt răgaz la Paris, unde începe să lucreze la culegerea de proză "Spiritele rebele". 

Este excomunicat din cadrul comunității creștine maronite din care făcea parte, datorită convingerilor sale religioase prea flexibile, poziției împăciuitoare față de religiile creștină și musulmană.

În 1903 se stabilește din nou la Boston. Între 1902 și 1903 își pierde mama, fratele și una dintre surori din cauza tuberculozei. Până în 1908 corespondează cu jurnalul arab Al-Muhadjir (Emigrantul), condus la New York de compatriotul său Amin al-Ghurayyib.

Viața și destinul literar

Din 1905 a început să publice în diferite reviste new-yorkeze pamflete și scurte povestiri în limba arabă. În 1905 publică primul său eseu, intitulat "Muzica". În 1906 publică o culegere de 3 povestiri sub titlul "Nimfele văilor". 

În 1908 apare la New York cea de-a doua culegere de povestiri a lui Gibran, denumită "Spiritele rebele" care i-a atras ostilitatea stăpânirii turcești în Liban.

În 1908 a plecat la Paris unde a studiat timp de doi ani artele plastice și unde i-a cunoscut pe Rodin, Debussy și Maeterlinck. Întors în America, Gibran a continuat să picteze, să scrie și să publice într-un ritm susținut.

În 1910 participă la o conferință la Paris, pe tema problemelor naționale ale diferitelor popoare, împreună cu alți oameni politici și de cultură libanezi.

 Întors la Boston, Gibran va resimți o angajare politică tot mai mare, împărtășind prietenilor din cercul său literar ideea necesității de a crea o ligă a intelectualilor libanezi și sirieni din Statele Unite care să militeze pentru eliberarea țărilor arabe de sub stăpânirea otomană.

În 1911 înființează la New York societatea "Liga de aur". În concepția fondatorilor, revoluția siro-libaneză trebuia să se bazeze pe adevărata cultură care să lumineze masele populare.

În 1912 se instalează definitiv la New York, unde frecventează cercul literar din jurul revistei "Artele", participând, alături de fondator, Nasib'Urayda, la redactarea acesteia. 

Publică nuvela de mare întindere "Aripile frânte". În același an începe colaborarea cu revista americană "Șapte arte". 

Doi ani mai târziu îi apare culegerea "Lacrimă și zâmbet" și între 1914-1917 deschide 3 expoziții de pictură bucurându-se de succes.

În 1918 Gibran publică poemul filosofic în versuri intitulat "Cortegiile" și prima sa carte în limba engleză, "Nebunul".

În 1920, împreună cu Mikha'il Na'ima și alți scriitori, a fondat la New-York societatea literară al-Rabita al-Qalamiyya (The Pen Society), care va juca un rol determinant în renașterea literaturii arabe. Alături de Mikha'il Na'ima, Gibran face parte din Școala Emigrației, "'Adab al-Mahğar", care cuprinde scriitori arabi care au emigrat, începând apoi să scrie în limba țărilor de adopție. Kahlil Gibran a fost numit președintele ligii, funcție pe care a deținut-o până la sfârșitul vieții. 

Liga a constituit un adevărat nucleu cultural și național, un cadru de manifestare a talentelor și de păstrare a spiritualității emigrației arabe din Statele Unite, a cărei mare speranță era eliberarea țărilor arabe de sub stăpânirea otomană. În același an îi apare culegerea de proză "Furtunile" și în 1923 publică eseul "Profetul".

Gibran s-a stins din viață la New York pe 10 aprilie 1931, bolnav de ciroză și tuberculoză. Rămășițele sale pământești sunt trimise la Beirut, la 21 august și înmormântate în satul Bisharri, unde se născuse.

Opera sa poetică a fost tradusă în peste douăzeci de limbi, iar picturile și desenele sale se află expuse în galerii celebre din lume.

Principalele sale scrieri

 

Scrieri în limba arabă:

Deși scrierile care l-au făcut celebru în lumea întreagă sunt redactate în mare parte în limba engleză, Gibran este și un autor de limbă arabă:

• Nubda fī Fann Al-Mūsīqā, Despre muzică, 1905

• 'Arā'is al-Murūğ, Nimfele văilor, tradus în limba engleză ca "Spirit Brides", 1906

• Al-Arwah al-Mutamarrida, Spiritele răzvrătite, 1908

• Al-Ağniha al-Mutakassira, Aripile frânte, 1912

• Dam'a wa Ibtisama, O lacrimă și un zâmbet, 1914

• Al-Mawākib, Procesiunile, 1919

• Al-‘Awāṣif, Furtunile, 1920

• Al-Bada'i' wa al-Ṭarā'if,1923

• 

Scrieri în limba engleză

• "The Madman" (Nebunul), 1918

• "The Forerunner" (Deschizătorul de drumuri), 1920

• "The Prophet" (Profetul), 1923

• "Jesus, The Son of Man" (Iisus, Fiul Omului), 1928

• "The Garden of the Prophet" (Grădina Profetului), 1933

• 

Scrieri traduse în limba română

• Cenușa generațiilor și focul veșnic", traducere de Nicolae Dobrișan în Antologia Nuvelei Arabe, vol. 2, p. 9-19.

• Cîntecul frumuseții, traducere de Gh. Șerbănescu, "Luceafărul", 17(1974), nr.7, p. 9.

• Despre iubire, traducere de Radu Cârneci, "Contemporanul", 1983, nr.50, p. 5.

• Despre muncă. Despre case, fragmente din "Profetul", traducere de Radu Cârneci, "Luceafărul", 24(1981), nr16, 17, p. 8.

• Iisus crucificat, traducere de Rodica Buburuzan, "'Alif", 1(1995), nr.1, p. 6-7.

• Poeme. Profetul. Grădina profetului, cuvânt înainte și traducere de Radu Cârneci, București, 1983, 164 p.

• Otravă și miere. Înaintea tronului morții, prezentare și traducere de Ioana Cândea, "România literară", 16(1983), nr.15, p. 21.

• Aripi frânte, traducere din limba engleză: Ana Precup, Editura Herald, Colecția Scrieri Inițiatice, București, 2006, 240 p., ISBN: 973-7970-66-7

• Iisus, Fiul Omului, Editura Nemira, 2007.

• Darul iubirii (cuprinde scrierile: Nebunul, Deschizătorul de drumuri, Profetul, Grădina Profetului), Editura Herald, 2007.

• Aripi frânte, traducere din limba engleză: Dumitru Chican, Editura Herald, Colecția Scrieri Inițiatice, București, 2009, 224 p., ISBN: 973-7970-66-7

Note

1. ^ a b c d „Khalil Gibran”, Gemeinsame Normdatei, accesat în 9 aprilie 2014

2. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

3. ^ a b c d Khalil Gibran, Benezit Dictionary of Artists, accesat în 9 octombrie 2017

4. ^ a b c d Khalil Gibran, Encyclopædia Britannica Online, accesat în 9 octombrie 2017

5. ^ a b Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015

6. ^ Orozco[*], p. 103 Verificați valoarea |titlelink= (ajutor)

7. ^ Kahlil Gibran, Profetul, Editura Orion, Colecția Miracol, București, 1991, p. V

8. ^ Kahlil Gibran, Profetul, Editura Orion, Colecția Miracol, București, 1991, p. V

Bibliografie

À la découverte de la littérature arabe, Heidi Toelle, Katia Zakharia, Ed. Flammarion, 2005.

• Daniela Firănescu - Prefață la volumul "Aripile frânte" - Editura Minerva, 1989.

$$$

 SCRISOARE CĂTRE ȚARA PE LINIE MOARTĂ

ADRIAN PĂUNESCU

Toate-ale tale sunt sfinte,

Dar părăsite cu voia,

Leagăne , vieți și morminte ,

Lideri ce au paranoia .

Țară de cumpeni depline,

Țară cu plaiuri și raiuri,

Este o boală în tine,

Vine un grai fără graiuri .

Încă în râuri ai pește ,

Încă ai oameni în case,

Și Dumnezeu te iubește,

Parcă n-ar vrea să se lase .

Dar te distrugi în gâlceavă

Și te urăști cu ardoare ,

Măduva ta e bolnavă ,

Lanțuri îți cresc la picioare .

Și, ca la câini , ți se-aruncă

Pâine străină în gură ,

Nu ai nici dreptul la muncă,

Vai ,și cinstiții tăi fură .

Ești ca un bâlci la răscruce ,

Dusă mereu în ispită ,

Să te dezveți a produce ,

Până vei fi răstignită .

Narcotizată de-aceea

Să ți se mistuie vatra,

Ai părăsit lumea-a treia,

Ca să ajungi în a patra .

POATE E ULTIMA OARĂ,

CÂND TE MAI AFLI PE HARTĂ,

ȚARĂ UITATĂ -NTR-O GARĂ,

ȚARĂ PE LINIE MOARTĂ .

Un semafor dă de veste

Cum că dezastrul se-ngroașă 

Nu numai moarte îți este ,

Linia-i sinucigașă .

Nu mai există nici șine,

Ca să pornești vreodată,

Nimeni nu pleacă, nu vine,

Ai înghețat la erată .

Scări și ferestre sunt sparte,

Gara e toată ruină ,

Totul miroase a moarte

Și la păianjeni se-nchină .

Un țiuit ce rănește

Fără sfârșit se aude ,

Cum te consumă câinește,

Țară lipsită de rude .

Necunoscute păcate

Ai ispășit totdeauna,

Vai ,cum le ai tu pe toate,

Fără să guști pe niciuna .

POATE E ULTIMA OARĂ

CÂND TE MAI AFLI PE HARTĂ,

ȚARĂ UITATĂ -NTR-O GARĂ,

ȚARĂ PE LINIE MOARTĂ .

$$$

 Din intelepciunea Maicii Teresa de Calcutta

Ziua cea mai frumoasã? Azi.

Obstacolul cel mai mare? Frica.

Lucrul cel mai usor? Sã greşeşti.

Greseala cea mai mare? Sã te auto-distrugi.

Cauza tuturor relelor? Egoismul.

Cea mai mare înfrângere? Descurajarea.

Cel mai bun profesor? Copiii.

Prima necesitate? Sã comunici.

Ceea ce te face mai fericit? Sã fii util celorlalţi.

Misterul cel mai mare? Moartea.

Cel mai rãu defect? Proasta dispoziţie.

Cel mai rãu sentiment? Ranchiuna.

Cadoul cel mai frumos? Înţelegerea.

Calea cea mai rapidã? Drumul corect.

Senzaţia cea mai plãcutã? Pacea interioarã.

Refugiul cel mai fericit? Sã zâmbeşti.

Remediul cel mai bun? Optimismul.

Lucrul cel mai frumos din lume? Iubirea.

Bucuria este rugăciune. 

Bucuria este tărie. 

Bucuria este o plasă a dragostei cu care prinzi suflete.

Nu contează ceea ce faci, ci câtă dragoste pui în ceea ce faci.

Nu contează să faci multe lucruri, important este să le faci cu multă dragoste.

Dacă nu poţi să hrăneşti o sută de oameni, atunci hrăneşte unul singur.

Nu putem face lucruri mari, doar lucruri mici cu iubire mare.

$$$

 RUGĂCIUNE PENTRU CEI DIN SPITALE 

Corneliu Vadim Tudor

 

                                    Motto: 

                                 „Iisus e Lordul Protector al României,

                                  Cîntaţi-i zilnic Oda Bucuriei!“

Mă rog pentru cei din spitale:

Dă-le, Doamne, puterile Tale!

Ia-le, Tu, boala cu mîna

Fă-le uşoare ca fulgul ziua

şi săptămîna.

Atunci cind li se ia sînge

Inima mea, fără voia ei, plînge.

Îmi amintesc de iubita mea mamă

Cînd oftam din rărunchi:

„Doamne, ia-mă!“

În pijamaua ei de diftină

Mama părea o martiră creştină.

Nu-i mai nimereau infirmierele vena

Era albă ca marmura din Atena.

Mă privea cu ochii speriaţi, ca doi porumbei:

„Ce-au cu mine aceste femei?“

Iar eu incercam tărie să-i dau:

„Fii pe pace, mîine acasă te iau“...

Şi-am luat-o-n sicriu din spital

Măcelărită mai rău ca un animal.

Eu ştiu ce înseamnă acolo să zaci

Pîndind cîte-un semn de la vraci.

Afară, pe hol, sau în curte stau rude

N-au cum să te-ajute, sînt reguli prea crude.

Din îngrozitor de puţinii lor bani

Încearcă să dea un bacşiş la baştani.

Uzină a vieţii, dar, vai, şi a morţii!

Acesta-i spitalul: un bîlci de proporţii!

Ruletă rusească, în roşu şi negru

Ca hăul sălbatic din Muntenegru.

Mîncare puţină, fără sare, de post

Ce gust de săpun are ceaiul cel prost!

Zăduf este vara şi iarna îngheţi

Lumînarea proiectează un film pe pereţi.

E filmul de groază al celor ce mor

Cu preţul acesta fiecare-i dator.

Mă rog, zi de zi, pentru cei din spitale

Acolo e iad, disperare şi jale.

Acolo ne naştem din nou, sau murim

Ne ducem acasă, sau la ţintirim.

Ajută-i, Tu, Doamne, pe cei internaţi

Mai dă-le o şansă să fie salvaţi.

Să-nceapă o viaţă frumoasă şi nouă

Precum curcubeul in soare, cînd plouă.

Corneliu Vadim Tudor

,

14 august 2013 

RUGĂCIUNE PENTRU CEI DIN ÎNCHISORI

Coneliu Vadim TUDOR

Mă rog şi pentru cei care stau după gratii

Inocenţi, criminali sau simple pramatii.

Pe toţi îi privesc ca pe fraţi întru Domnul

Iar gindul la ei îmi ia somnul.

Eu ştiu că de temniţă grea au avut parte

Chiar şi Iisus şi Napoleon Bonaparte.

Amindoi în celulă au pătimit

Ce-o fi fost in sufletul lor neprihănit?

Doi Împăraţi ridicaţi din popor

Unul etern, celălalt muritor.

Poate că aşa este scris:

Mai intii să fii umilit şi proscris.

Ţi se ia libertatea totală

Eşti redus la un număr, ce mare scofală?

Nu mai ai deloc demnitate

Pină şi un păianjen te poate bate.

Ţi se refuză orice bucurie

Eşti trist şi murdar, ai privirea pustie.

Totul pentru o iluzorie reeducare

Dar cei mai mulţi ies mai răi din inchisoare.

Fiecare temniţă-i o Sodoma

Mizeria umană işi plimbă fantoma.

Şi totuşi, mai există puritate morală

Iar puşcăria poate fi cea mai nobilă şcoală.

Martirii ce-au vărsat lacrimi fierbinţi

Au imbogăţit galeria de sfinţi.

Preoţi, artişti, politicieni, magistraţi

Legionari crucificaţi.

Oh, Doamne, ce rău işi pot face

Oamenii, pe timp de război sau de pace!

Fii bun cu copiii acestui pămint

Botează-i cu Duhul Tău Sfint.

Invaţă-i, pe toţi, in genunchi să se roage

Pune-le Evanghelia in desage.

Fereşte-i de izolare, bătăi şi viol

Să nu se mai toarne pentru o ţigară şi-un pol.

Ei ştiu că afară-i dezmăţul în toi

Şi-n libertate zburdă marii ciocoi.

Apocalipsa o atrag cei de-afară

Nu cei din colonia penitenciară.

Mafioţii care ţara au ruinat-o

Fac pe experţii U.E. şi N.A.T.O.

Ce nedreptate barbară:

Unii fură o pîine, alţii fură o ţară.

Şi atunci, unde-i morala?

De ce umilinţa, mizeria, boala?

În fiecare trăieşte un Raskolnikov păcătos

Spovedania este un leac glorios.

Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane.

A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpinul yankeu

Nu-i este mai bine poporului meu.

Mă rog pentru voi, în vremuri infernale

Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale.

Lipsa de invăţătură şi sărăcia

V-au făcut să infundaţi puşcăria.

Mulţi aţi greşit luind pe alţii de piept

Dar marii bandiţi fac pe zmeii, şi asta nu-i drept.

Eu jur cu Marea, cu Munţii şi Cerul

Că, in curind, se va face transferul:

Trădătorii de Ţară şi Neam la vorbitor

Iar voi la familia ce v-aşteaptă cu dor.

Iată de ce mă rog la Dumnezeu

Să facă dreptate poporului meu.

Suferinţa s-o curme El din rădăcină

Aşa cum spune Imnul: „Căci oastea e creştină“.

Corneliu Vadim Tudor

,

14 august 2013

$$$

 CARMACILOR 

Sandu CATINEAN

„Acuma ca ne-ati despuiat si ne-ati vandut catre streini

iar tara noastra-ati confiscat si ne tratati ca si pe caini

acuma vreau sa spun ce simt cand vad ca nu va saturati

si din stapani ai tarii-acestea la Occident suntem argati !

Ficioarele ne-au fost icoane ce le-nramam de sarbatori

iar voi ni le-ati facut cadane prin case pline de orori ;

feciorii dragi si nalti ca brazii acum sunt vite de povara

si robotesc prin lumea larga de parca nu au loc in tara ;

Femeile ne stau ciopor si-s duse in Apus drept sclave

iar peste camp scaietii goi hranesc doar vitele bolnave ;

iar noi, tarani din tata-n fiu, care hraneam candva popoare

privim la luna uneori, neputinciosi, cum tara moare…

Iar voi ?…tot voi veniti la sate, din patru-n patru ani smeriti

si ne priviti cu mila mare, dar pentru voturi ne mintiti

si ne promiteti mangaiere si viata plina de huzur

dar dupa ce luati puterea, de-ai nosti tarani, va doare-n cur.

 

Decat al tarii grau curat sa-l plamadim in paine calda

mai bine adunati arginti, iar tara poate sa si arda…

iar hrana ne-o aduc streinii in vase bine ambalate

şi din avutul nostru dacic, acestia si-au facut palate…

Iar noi rabdam si ne hranim, cu guma lor de mestecat

ca se topeau de ciuda toti, cand noi mancam doar grau curat…

si ne-ntolesc cu haine scumpe ce stau pe noi ca pe strigoi

mai bine am muri-n tarana, cum am venit pe lume…goi !…

Ca umiliti suntem acuma de parca noi suntem streini

iar tara asta-I raiul vostru, alesi nemernici si haini…

Iar voi copii din mame reci si tati ce nu v-au alintat

voi nu vedeti cum arde tara, ca nu mai e nici de furat ?…

Ca ne-ati furat tot ce-am avut si ce-am muncit de generatii

si din tarani si oameni demni, suntem mai rau decat argatii…

Acum ca ne-a ajuns cutitul, din rarunchi si pan la gat

Eu, taran si fiu din tarini, va voi spune doar atat :

Dati-ne ”napoi argintul, aurul si ce-ti furat

si ne-om face noi ”palatul” pe un varf de deal curat

dati-ne ”napoi trecutul si tarani ce-ati ingropat

si ne-om face iarasi viata, chiar de n-om avea ”palat”

dati-ne iar demnitatea de-a fi cei ce-am fost candva

si plecati in lumea larga … ca noi nu v-om cauta…”

Vocea Transilvaniei o reda in intregime, asa cum a fost scrisa de Sandu Catinean: