GERTRUDE BELL
Cunoscută mai ales pentru scrierile sale de călătorie despre Orientul Mijlociu și rolul său cheie în stabilirea statului modern Irak, Gertrude Bell a fost descrisă ca fiind Lawrence al Arabiei în formă feminină...
„Regina Deșertului” și „Femeia Lawrence al Arabiei” sunt doar câteva dintre numele atribuite călătoarei neînfricate Getrude Bell. Într-o perioadă în care rolul femeii era încă preponderent legat de casă, Bell a demonstrat ce poate realiza o femeie desăvârșită.
Gertrude Bell a devenit o figură crucială în Imperiul Britanic, o călătoare și scriitoare bine-cunoscută, cunoștințele sale aprofundate despre Orientul Mijlociu s-au dovedit a fi factorul decisiv al ei.
Influența sa era atât de amplă, în special în Irakul de astăzi, încât era cunoscută ca fiind „una dintre puținele reprezentanți ai Guvernului Majestății Sale amintită de arabi cu ceva asemănător afecțiunii”. Cunoștințele și deciziile sale au fost apreciate de unii dintre cei mai importanți oficiali ai guvernului britanic, contribuind la definirea unei regiuni, precum și la deschiderea de noi perspective ca femeie care exercită puterea în aceeași sferă ca și omologii ei de sex masculin.
Ca femeie care căuta să-și îndeplinească propriile ambiții, a beneficiat enorm de încurajarea și sprijinul financiar al familiei sale. S-a născut în iulie 1868 la Washington New Hall înComitatul Durham, unei familii despre care se presupunea că este a șasea cea mai bogată familie din țară.
Deși și-a pierdut mama la o vârstă fragedă, tatăl ei, Sir Hugh Bell, al doilea baronet, a devenit un mentor important de-a lungul vieții sale. El era un proprietar bogat de moară, în timp ce bunicul ei era industriașul Sir Isaac Lowthian Bell, de asemenea membru liberal al Parlamentului în timpul lui...Disraeli.
Ambii bărbați din viața ei aveau să aibă o influență importantă asupra ei, deoarece a fost expusă de la o vârstă fragedă unui internaționalism și unor discuții intelectuale profunde. Mai mult, se spune că mama ei vitregă, Florence Bell, a avut o influență puternică asupra ideilor lui Gertrude despre responsabilitatea socială, aspect care avea să se regăsească mai târziu în relațiile ei cu Irakul modern.
Pornind de la această familie solidară și plină de sprijin, Gertrude a primit o educație prestigioasă la Queen's College din Londra, apoi la Lady Margaret Hall laOxfordsă studieze Istoria. Aici a intrat pentru prima dată în istorie, fiind prima femeie care a absolvit Istoria Modernă cu o diplomă cu onoruri, obținută în doar doi ani.
La scurt timp după aceea, Bell a început să-și satisfacă pasiunea pentru călătorii, însoțindu-l pe unchiul ei, Sir Frank Lascelles, care era ministrul britanic la Teheran, Persia. Această călătorie a devenit subiectul cărții sale, „Persian Pictures”, care conține o relatare documentată a călătoriilor sale.
În deceniul următor, i-a fost destinat să călătorească în jurul lumii, vizitând numeroase locații în timp ce învăța o varietate de noi abilități, devenind expertă în franceză, germană, arabă și persană.
Pe lângă expertiza lingvistică, și-a pus în practică și pasiunea pentru alpinism, petrecând mai multe veri escaladând Alpii. Dedicarea ei a fost evidentă când, în 1902, aproape și-a pierdut viața după ce condițiile meteorologice periculoase au lăsat-o atârnând timp de 48 de ore pe o frânghie. Spiritul ei de pionierat avea să rămână neînfricat și în curând își va aplica atitudinea neînfricată unor noi ambiții, de data aceasta în Orientul Mijlociu.
Turneele sale în Orientul Mijlociu, în decursul următorilor doisprezece ani, au inspirat-o și educat-o pe Bell, care și-a aplicat cunoștințele în timpul izbucnirii pandemiei...Primul Război Mondial.
Intrepidă, hotărâtă și neînfricată să conteste rolurile de gen din acea vreme, Bell s-a angajat în călătorii uneori periculoase, solicitante din punct de vedere fizic, dar și potențial periculoase. Cu toate acestea, pofta ei de aventură nu i-a potolit pasiunea pentru modă și lux, deoarece se spunea că călătorește cu sfeșnice, un serviciu de masă Wedgwood și haine la modă pentru seară. În ciuda acestei iubiri pentru confort, conștientizarea amenințărilor o va determina să ascundă arme sub rochie, pentru orice eventualitate.
Până în 1907, ea a produs una dintre numeroasele publicații care detaliază observațiile și experiențele sale din Orientul Mijlociu, intitulată „Siria: deșertul și semănatul”, oferind detalii și intrigi despre unele dintre cele mai importante locații din Orientul Mijlociu.
În același an, și-a îndreptat atenția către o altă pasiune a sa, arheologia, un studiu de care a devenit interesată în timpul unei călătorii în orașul antic Melos din Grecia.
Acum o călătoare frecventă și vizitatoare a Orientului Mijlociu, l-a însoțit pe Sir William Ramsay într-o excavare la Binbirkilise, o locație din Imperiul Otoman cunoscută pentru ruinele bisericilor sale bizantine.
Cu o altă ocazie, una dintre călătoriile sale neînfricate a purtat-o de-a lungul râului Eufrat, permițându-i lui Bell să descopere și alte ruine în Siria, documentându-și descoperirile cu notițe și fotografii pe parcurs.
Pasiunea ei pentru arheologie a dus-o în regiunea Mesopotamiei, care face acum parte din Irakul modern, dar și din părți ale Siriei și Turciei din Asia de Vest. Aici a vizitat ruinele orașului Ukhaidir și a călătorit mai departe în Babilon înainte de a se întoarce la Carchemiș. Pe lângă documentarea sa arheologică, s-a consultat cu doi arheologi, dintre care unul a fost T.E. Lawrence, care la acea vreme era asistent al lui Reginald Campbell Thompson.
Raportul lui Bell despre fortăreața Al-Ukhaidir a fost prima observație și documentare aprofundată privind situl, care servește drept exemplu important de arhitectură abasidă datând din anul 775 d.Hr. Avea să fie o excavare fructuoasă și valoroasă, descoperind un complex de săli, curți interioare și spații de locuit, toate amplasate într-o poziție defensivă de-a lungul unei rute comerciale antice cruciale.
Pasiunea și cunoștințele sale tot mai mari despre istoria, arheologia și cultura regiunii au devenit din ce în ce mai evidente pe măsură ce ultima sa călătorie în Arabia, în 1913, a purtat-o pe o distanță de 2900 de kilometri de-a lungul peninsulei, întâlnind condiții periculoase și ostile.
Întrucât o mare parte din timp și-a ocupat călătoriile, studiile și activitățile recreative, ea nu s-a căsătorit niciodată și nu a avut copii, deși a avut o aventură cu câteva persoane din administrația colonială britanică, dintre care una și-a pierdut, din păcate, viața în timpul Primului Război Mondial.
Deși viața ei personală a trecut pe plan secund, pasiunea ei pentru Orientul Mijlociu avea să-i fie de mare folos atunci când conflictul global care a urmat, Primul Război Mondial, a necesitat informații de la oameni care înțelegeau regiunea și locuitorii acesteia.
Bell a fost candidata perfectă și în scurt timp și-a croit drum prin rândurile coloniale, deschizând noi drumuri așa cum făcuse și la universitate, pentru a deveni singura femeie care lucra pentru britanici în Orientul Mijlociu.
Acreditările ei au fost esențiale pentru succesul colonial britanic; fiind o femeie care vorbea mai multe limbi locale, pe lângă faptul că călătorise suficient de des pentru a se obișnui cu diferențele tribale, loialitățile locale, jocurile de putere și altele asemenea, informațiile ei erau neprețuite.
Într-atât de mult, încât unele dintre publicațiile ei au fost folosite în armata britanică ca un fel de ghid pentru noii soldați care soseau în Basra.
Până în 1917, ea ocupa funcția de ofițer politic șef al rezidentului britanic din Bagdad, oferind oficialilor coloniali cunoștințele și expertiza sa locală.
În timpul serviciului său în Armata Britanică în Orientul Mijlociu, l-a întâlnit și pe T.E. Lawrence în timp ce lucra în Biroul Arab din Cairo, adunând informații despre Imperiul Otoman.
Încercările britanice de a învinge Imperiul Otoman au fost extrem de dificile, suferind numeroase înfrângeri, până când Lawrence și-a lansat planul de a recruta arabi locali pentru a-i expulza pe otomani din regiune. Un astfel de plan a fost susținut și ajutat de nimeni alta decât Gertrude Bell.
În cele din urmă, acest plan s-a concretizat, iar britanicii au fost martorii înfrângerii unuia dintre cele mai puternice imperii atotcuprinzătoare din ultimele secole, Imperiul Otoman.
Deși războiul se terminase, influența și interesul ei în regiune nu diminuaseră, deoarece a preluat un nou rol de Secretar pentru Orient. Această poziție a fost cea de mediator între britanici și arabi, ceea ce a dus la publicarea cărții sale „Autodeterminarea în Mesopotamia”.
Astfel de cunoștințe și expertiză au dus la includerea sa în Conferința de Pace din 1919 de la Paris, urmată de Conferința din 1921 de la Cairo, la care au participatWinston Churchill.
Ca parte a rolului său postbelic, ea s-a dovedit a fi esențială în modelarea Irakului modern, inițiind granițele, precum și instalându-l pe viitorul lider, regele Faisal, în 1922.
Dedicația ei față de regiune a continuat, deoarece era dornică să păstreze bogata moștenire culturală a Irakului și, pentru tot restul vieții sale, s-a dedicat unei astfel de sarcini.
Noul lider, regele Faisal, a numit-o chiar pe Gertrude Bell în funcția de directoare a antichităților la noul Muzeu Național al Irakului, găzduit la Bagdad. Muzeul s-a deschis în 1923, datorându-i lui Bell o mare parte din creația, colecțiile și catalogarea sa.
Implicarea ei în muzeu era destinată să fie ultimul ei proiect, deoarece a murit din cauza unei supradoze de somnifere la Bagdad, în iulie 1926. Impactul ei a fost atât de mare încât regele Faisal a aranjat o înmormântare militară pentru ea, iar ea a fost înmormântată în Cimitirul Civil Britanic din Bagdad, un omagiu potrivit adus unei femei care s-a dedicat și și-a petrecut o mare parte din viață absorbită de cultura și moștenirea Orientului Mijlociu.
