Diletantisme si etimologii (un punct de vedere avizat)
Păcatele limbii române
Mişto şi legenda bastonului
— de Rodica Zafiu
Mişto este, fără îndoială, cuvântul fundamental al argoului românesc : prin răspândire, vechime şi chiar prin sens - pentru că exprimă cea mai generală apreciere pozitivă. Cuvîntul este emblematic şi prin origine: provine din limba romaní, sursa principală de împrumuturi a nucleului argotic românesc. Deşi a intrat de mult în uzul colocvial- ca şi şmecher, fraier, pilă, banc etc. -, mişto a început prin a fi un cuvînt argotic şi este în continuare perceput ca atare de vorbitori.
În privinţa originii sale, constatăm că s-a răspândit de mai multă vreme o explicaţie eronată, de circulaţie orală, dar care a avut destul de mult succes între nespecialişti. Conform acestei explicaţii, mişto nu ar fi de origine ţigănească, ci ar proveni din construcţia germană mit Stock "cu baston". Această ipoteză etimologică nu se găseşte, desigur, în dicţionarele noastre etimologice, nici în cele generale. E atribuită, în genere, scriitorului Victor Eftimiu, autorul mai multor etimologii fanteziste ; unii spun că au auzit-o de la cîte un profesor ; cei mai mulţi, în ultimii ani, au găsit-o circulînd pe internet. În spaţiul web explicaţia apare în zeci de versiuni, sub titluri de genul "Acum ştii!", pe forumuri sau în diverse comentarii. În jurul ei s-au construit detaliile motivante ale mai multor poveşti complicate : ar fi fost răspândită de studenţii reveniţi din Austria sau Germania, de germanii din Ardeal, de cei aduşi de Carol I în Regat, în mod special de un fotograf care făcea poze "mit Stock" şi "ohne Stock", sau de croitorii de costume scumpe, care ar fi dat bastoane ca bonus ; s-ar referi la atributele societăţii înalte, ale domnilor eleganţi cu pălărie şi baston, în opoziţie cu mitocanii lipsiţi de asemenea accesorii.
Aceste explicaţii - prin ipoteze şi scenarii contextuale - n-ar fi total irelevante dacă originea cuvîntului ar fi într-adevăr una obscură. Numai că nu este deloc aşa. Explicaţia prin limba ţigănească - prezentă în toate dicţionarele noastre - e cît se poate de solidă, din punct de vedere al formei, al sensului şi al căilor de pătrundere. Nu e cîtuşi de puţin o "legendă urbană", cum o califică, pe site-ul 123urban.ro, partizanii teoriei "mit Stock" (care corespunde, tocmai ea, etichetei de legendă). Adverbul ţigănesc mişto, cu sensul bine, a pătruns în argoul românesc, apoi în limba comună, păstrîndu-şi foarte bine sensul şi forma invariabilă - nu numai ca adverb, ci şi ca adjectiv (o tipă mişto). I s-au adăugat, treptat, noi sensuri (trecerea de la "bine" la "frumos" e aproape automată; adăugarea sensului "ironie, batjocură" e mult mai neclară) şi a căpătat, adaptîndu-se morfologic, prin analogie, o formă feminină (miştoacă, destul de rar, după care s-a refăcut un şi mai rar miştoc). Dacă am avea doar aceste date, am putea încă presupune că mişto ar fi fost preluat în ţigăneşte din română sau din germană (aşa şi cred unii, încercînd să împace legenda bastonului cu faptul evident al prezenţei cuvîntului în limbajul ţiganilor: "cuvântul ţigănesc Ťmiştoť este o deformare a germanului Ťmit Stockť - Ťcu bastonť, elegant", România liberă, 18/08/2006). În realitate, mişto este un cuvînt vechi şi stabil în limba romaní, aparţinînd lexicului său de bază. Apare înregistrat în dialectele vorbite de romi din diverse ţări, de exemplu în glosarul etimologic al lui Giulio Soravia, Dialetti degli Zingari Italiani (1977), ca şi în Robert Sailley, Vocabulaire fondamental du tsigane d'Europe ? (1979); are corespondente în sanscrită şi în dialecte indiene contemporane. Între zecile de comentarii din internet, am găsit de altfel unul - anonim şi profesionist - care punea lucrurile la punct, invocînd asemenea argumente lingvistice. Succesul falsei explicaţii provine, desigur, din caracterul ei spectaculos şi neaşteptat, dar poate, pentru unii, şi din dorinţa secretă ca un cuvînt atît de frecvent să nu fie de origine ţigănească.
Cuvîntul există şi în argoul franţuzesc, unde a intrat direct din romaní, dar ocupă o poziţie destul de marginală; în Dictionnaire de l'argot (Larousse, 1990), apare cu forma michto şi cu varianta misto, ca adjectiv "bon, agréable, beau". Mişto a fost înregistrat, de altfel, de mai vechile cercetări asupra limbii ţiganilor (în primul rînd a celor din România): Kogălniceanu (în Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837) îl transcrie cu t sonorizat, devenit d - mischdo - şi îl defineşte ca "bon", cu precizarea că se referă la inanimate (spre deosebire de ladscho, care s-ar referi la persoane); diferenţierea este desigur legată de natura adverbială a cuvîntului, prin care sînt calificate acţiuni, situaţii, în genere abstracte. La J.-A. Vaillant (în Grammaire, dialogues et vocabulaire de la langue rommane des sigans, Paris, 1861), cuvîntul apare înregistrat în forma misto, cu explicaţia "bien". Cam în aceeaşi perioadă apare volumul Origine e vicende dei Zingari, de Francesco Predari (Milano, 1841), în al cărui glosar se găseşte forma mischdo, cu o explicaţie semantică similară celei formulate de Kogălniceanu (preluată probabil de la acesta): "buono", specializat pentru inanimate.
Explicaţia etimologică definitivă, reluată apoi de dicţionarele şi articolele de specialitate, a dat-o Alexandru Graur, în studiul său din 1934, Les mots tsiganes en roumain. Lingvistul făcea totuşi, imprudent, o afirmaţie riscantă asupra circulaţiei cuvîntului, apreciind că acesta este pe punctul de a ieşi din uz şi de a fi înlocuit ("actuellement, pourtant, il semble que le mot n'est plus en faveur, sa place étant prise par şucar"). Sumbra previziune a fost contrazisă de realitatea evoluţiei limbii.
*
Un articol de Radu Beligan
În ciuda diferentei de varsta dintre noi, Victor Eftimiu mi-a acordat prietenia lui, mai ales dupa ce am jucat rolul vagabondului din "Omul care a vazut moartea". Faceam deseori vacantele impreuna la mare si ne pierdeam in lungi discutii peripatetice, el in plina faconda, eu fermecat de eruditia lui in multe domenii.
Odata, la Constanta , ne-am oprit in fata unei vitrine in care erau expuse vreo douazeci de busturi in miniatura ale lui Ovidiu, exilatul de la Tomis. Niste orori din ghips, trase in serie. Peste gramada de busturi kitsch, un anunt scris cu litere mari preciza: "OVIZI, 6 lei." Imi amintesc explozia de ras pe care ne-a starnit-o acest plural stupefiant si, de aici, consideratiile de ordin lingvistic. In fond, negustorul facuse o analogie: GUVID – GUVIZI, OVID - OVIZI...
Eftimiu, care se nascuse in Bobostita din Epirul albanez si n-a stiut, pana la sapte ani, nici o boaba romaneasca, era pasionat sa descopere originea unor cuvinte si detinea secretul multor etimologii neasteptate.
De pilda, imi spunea el, cuvantul sandulie, cu care oltenii numesc covorasul de langa pat, vine de la frantuzescul "descente du lit". Cine si-ar fi inchipuit ca atat de neaosul mujdei vine tot din franceza: mousse d'ail (adica spuma de usturoi)?
Cuvantul misto, revendicat de tigani, deriva, dupa Eftimiu, de la sintagma nemteasca "mit stock", adica "cu baston", ceea ce inseamna cineva de conditie buna. Un tip cu baston e un tip misto!
Tot din germana ne vine si cuvantul smecher. Boierii olteni care aveau podgorii, imi explica Eftimiu, au angajat specialisti in degustarea vinurilor. In germana, schmecken inseamna a avea gust, a fi bun la gust. Omul care facea operatia era un smecher, adica un specialist pe care nu-l puteai pacali cu un vin prost. De aici, prin extensiune, un individ istet, imposibil de tras pe sfoara.
Cu totul neasteptata este originea altor doua cuvinte a caror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de patachina si joben.
Dictionarul ne spune ca patachina e planta numita in latineste Rubia Tinctorum, dar nu ne arata ca tot patachina se spune si unei femei de moravuri usoare. Care e radacina acestei patachine? In Bucuresti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Patac. Fratele acestuia a fost cel dintai care a deschis in Romania un "santan" pe bulevardul Elisabeta, importand de la Viena niste fete vesele care circulau seara pe bulevard in fata "institutiei", ca sa atraga clientela. Acestea erau "fetele lui Patac", adica patachinele...
In ce priveste cuvantul joben, multa lume se intreaba de ce acest soi de palarie e desemnata in toate limbile cu cuvinte care indica forma ei (in franceza haut-de-forme, in engleza top hat, in germana zylinder, in italiana cilindro, limba romana fiind singura in care numele inaltei palarii are cu totul alta denumire, afara de aceea populara de "tilindru". Explicatia este simpla: cel ce a introdus in Bucuresti prestigiosul acoperamant era un negustor francez care avea magazinul pe Calea Victoriei si se numea Jobin.
Tot Eftimiu mi-a revelat ca, in limba engleza, animalele comestibile au doua nume, un nume cand sunt moarte si un alt nume cand sunt vii. Boul se cheama OX cand e pe patru picioare. Si cand e taiat se cheama beef. Vitelul viu se cheama calf, mort se cheama veal. Porcului i se pune pig cand e viu si porc cand e mort. Oaia este sheep cand traieste si, cand moare, devine mutton. De ce ? Fiindca in Anglia , incepand cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost intotdeauna nemti : OX, sheep, calf, pig. In vreme ce bucatarii au fost totdeauna francezi : veau - veal ; porc - porc ; mouton - mutton ; boeuf - beef !
