$$$

 26 iunie 1848 - Guvernul revoluționar de la București a decretat eliberarea robilor țigani aparținând boierilor

Timpii de robie au trecut și țiganii astăzi sânt frații noștrii. Guvernul Provizoriu în puterea jurământului făcut pe Câmpul Libertății (Câmpu Filaret), îi declară liberi prin voința poporului Român și așteaptă de la stăpânii lor dovadă de patriotism și de dragoste pentru dreptate și frăție. Mulți dintr-înșii, nemaiașteptând decretul Guvernului, au și liberat robii lor, fără a pretinda vre odată despăgubire de la stat. Guvernul provizoriu în numele lui Dumnezeu învită pe toți aceia ce mai au robi, a urma și ei această frumoasă și creștinească pildă.

Iar pă toți aceia ce-i va erta cugetul ca să ia bani pe suflet de om, Guvernul îi poftește a se îndrepta cât mai în grabă către comisia orânduită pentru aceasta cu documentele doveditoare de câți robi au; și acea comisie de va da adeverință de numărul țiganilor pentru care vor avea a se despăgubi la deșchiderea obșteștii adunări. Țaganii sânt slobozi a se îndrepta asemenea către acea comisie spre a priimi de la guvern cărți de slobozenie.

Pe lângă aceasta, fiind spre folosul țiganilor din casele particularilor a-și căuta din vreme slujbă cu simbrie ca să nu rămâe toți de odată pe drumuri și fără pâine, și cerând și dreptatea să nu rămâe și stăpânii lor de odată fără slugi, Guvernul Provizoriu hotăraște ca până la 10 Iulie să urmeze toți țiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor precum slujeau și până acum, însă stăpânii lor, sânt înștiințați că bătaia este desființată, și că de acum înainte vor avea să-i trateze cu omenie, căci urmând într-alt chip, vor perde tot dreptul de despăgubire către stat.

Comisia se va alcătui de trei membri: D. Cezar Boliac, D. Petrache Poenaru și părintele Ioan Egumenul de la Znagov.

D-lor vor alcătui o masă și vor presenta raport pentru cheltuiala canțelariei. Lucrările comisiei vor începe la 28 Iulie.

Membri guvernului provizoriu.

Neofit mitropolitul Ungrovlahiei. Hr. Tell. Ștefan Golescu. N. Bălcescu. Ioan C. Brătianu. A. G. Golescu.

București, No. 118, anul 1848, Iunie, 26.”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, articol preluat de pe tiparituriromanesti.wordpress.com

$$$

 25 iunie 1685 - Constantin Cantemir urca pe tronul Moldovei

Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova.

Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămînînd fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tînărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă, ajungînd după 17 ani căpitan de cavalerie.

În 1660 se întoarce acasă din armată devenind ceauş spătăresc, la curtea domnitorului Munteniei Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, C. Cantemir revine în Ţara Moldovei pe timpul lui domnitorului Moldovei – Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante.

Acest domn “îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului” (comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în Moldova). Tot în această perioadă, C. Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei ani consoarta îi pleacă în lumea celor drepţi.

În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantîş, cu care va avea doi copii – Antioh şi Dimitrie. Prin această ultimă căsnicie Constantin “se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca”.

Este de menţionat că adunînd la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale el va deveni unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”.

Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnie. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino.

De altfel era în vîrstă şi nu mai avea mult de trăit, dar prin intermediul lui, cu o reputaţie înaltă la Poartă, se putea scăpa de domniile fanariote. Cu toate că Şerban Cantacuzino era rudă apropiată cu Dumitraşcu Vodă, domnul Ţării Moldovei, pentru o ură mai veche dorea să-l înlăture pe acesta de la tron. Ţinînd sfat cu boierii refugiaţi, majoritatea fiind din Ţara de Jos, Şerban Cantacuzino a hotărît să-l susţină pe Cantemir la tronul Moldovei, ideie care le plăcu şi boierilor.

La rîndul său C. Cantemir, jura domnului Munteniei să lupte de partea creştinătăţii contra otomanilor, cu atît mai mult că se aflase în serviciul militar al polonilor. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a mai obligat să prindă pe fraţii Iordachi şi Manolachi Ruset şi să-i omoare. Avînd relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întîlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi.

Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Nicolae Costin menţiona că domnul era „foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”.

$$$

 Un bărbat nu-și iubea soția. Fusese constrâns să se căsătorească. Avea o relație cu o fată, ea a rămas însărcinată, iar părinții ei — oameni cu influență — au început să-l preseze, să-l amenințe.

Lucra în firma socrului, tocmai contractase un apartament cu ipotecă. Era neliniștit, lipsit de curaj. Și, scrâșnind din dinți, s-a căsătorit.

Dar nu o iubea. Nici măcar nu o putea suporta. Era rece, distant, îi amintea mereu că a făcut "ce trebuia", dar fără nicio fărâmă de afecțiune. Ea plângea, încerca să-l îmbrățișeze, își cerea iertare — dar el se întorcea. Nu țipa, nu reproșa, doar nu iubea.

Se amăgea că iubise pe altcineva — o colegă. Că ar fi putut fi fericit cu ea, dacă n-ar fi fost această greșeală. Că viața lui fusese compromisă.

Părinții nu știau nimic. Mama lui, singura rămasă, locuia departe. Socrii își făcuseră datoria și nu mai interveniseră: „V-ați căsătorit — trăiți cum știți.” Căsătoria era oficială — și atât.

Și trăiau. Fără dragoste. El muncea. Ea stătea acasă, căci medicii îi recomandaseră repaus. Era bolnavă, tristă, mereu cu lacrimi în ochi. Pentru că doare — când nu ești iubit. Când nimeni nu te întreabă cum te simți. Când mergi singură. El aducea bani, cumpăra alimente. Dar suflet — nu dădea.

Din cauza suferinței, a lacrimilor și a sănătății fragile, ea a născut prematur. Un băiețel firav, așezat într-un incubator. Atât de slab, încât nici nu plângea — doar scâncea.

Tatăl a fost lăsat să-l vadă. Nu voia — se temea. Dar l-a privit. A pălit. Și-a dus mâna la cap. Apoi a început să întrebe despre medicamente, despre tot ce era necesar.

A adus tot. I-a pregătit soției supe, mâncare sănătoasă. O hrănea cu lingurița, căci ea abia mai reacționa. Aproape au internat-o la psihiatrie.

Dar el n-a permis. Și în fiecare zi intra într-o biserică — se ruga. El, care niciodată nu ar fi făcut asta.

Totul părea un vis sumbru. Fără speranță. Dar el se ruga. Îl ruga pe Dumnezeu să-i ia viața — doar copilul să trăiască. Căci cum ar putea copilul fără mamă?

Părinții ei trimiteau bani, ananas, o cutie cu bomboane. Dar au spus: „Ce va fi din el? E bolnav… Sunteți tineri, veți mai avea.” Alți oameni. Altă inimă.

Și totuși — copilul a fost pus la sân. A început să prindă puteri, rozaliu, dădea din mânuțe ca un fluture. Tatăl a izbucnit în lacrimi. Ca un copil. I-au dat calmante.

Iar băiatul sugea liniștit, mama zâmbea. Iar tatăl murmura: „Ce mi se întâmplă?” Până și asistenta, de obicei severă, i-a spus: „Nimic rău… Totul va fi bine.”

Și chiar a fost bine.

Bărbatul și-a iubit soția. Și copilul. Pentru că uneori, dragostea se naște din ceea ce dai, din jertfa făcută pentru celălalt. Ceea ce câștigi luptând — devine cu adevărat al tău.

S-au întors din spital nu doar doi — ci trei. Și-au adus cu ei Iubirea. Ea s-a născut acolo — mică, fragilă, ca pruncul lor.

Și cu fiecare zi, iubirea creștea. Părinții ieșeau cu căruciorul prin parc. Era primăvară, înfloreau liliacul și iasomia. Băiețelul privea cerul senin, cu nori albi plutind — ca niște îngeri. Și zâmbea.

El adusese iubirea. Poate că așa fusese rânduit. Numai el știa. De aceea zâmbea misterios.

„Avem un băiețel atât de înțelept!” — spunea tatăl. Și avea dreptate.

_$$$

 Noi am trăit și-un timp de nemilogi,

Crâmpeiele de pur și demnitate,

N-au fost mereu doar cititori ologi

Aveau și imn și-n suflet puritate.

N-au fost mereu gunoaie literare,

N-a fost mereu o goană după bani

Și orișicât de imposibil pare

NOI dăinui-vom vouă peste ani !!!

Și de va fi nevoie ca valorii

Să i se recunoască puritatea

Din cer noi ne vom naște cititorii

Și tot din cer ne vom primi dreptatea.

Iar cei de-aici ce ne-au mințit vremelnic

Și s-au manelizat în fel și chip

Nu vor avea nici parte de pomelnic.

Vor fi mai mici ca bobul de nisip.

Prin noi ce spus-am lumii adevărul

Și care-am fost trecuți în amănunte

S-o fredona și ,,CÂT DE LUNG AM PĂRUL",

și... ,,SĂ MĂ DUCI IUBITA MEA LA MUNTE".

Sorin Dumitrache

-&&

 Am învățat..

"Am învățat că același drum ni se pare prea lung în durere si prea scurt în fericire

Am învățat că poți râde și plânge în acelasi timp. Pe chip ai soare și-n suflet văpaie

Am învățat că nu poți zări un răsărit sau un apus, decât stând cu fața către soare. De aceea nu vedem frumusețea sau tristețea celorlalti, pentru că ne poziționăm, mai mereu, greșit 

Am învățat că se va întoarce la noi exact ce-am daruit: acum sau altădată 

Am învățat că numai trăind în adevăr sufletul se simte liber

Am învățat ca nu-i poți cere timp altui om, devreme ce tu nu îi oferi timpul tău. Și nici iubire, devreme ce tu nu i-o dăruiești! Suntem egali in brațele Lui Dumnezeu

Am învățat că oamenii vin și pleacă prin gara vieţii tale. Toți au un rost, nimic nu-i întâmplare. 

Am învățat că nu iubești o singură dată, dar singura iubire, cea alături de care vei vrea să străbați toate lumile, e cea care te impinge către lumină, e cea care te face să-ți ridici privirea, e cea care te golește de tine, cel tulburat, și te umple de tine, cel atât de prețuit. Singura iubire cu care vei vrea să cutreieri toate galaxiile e cea care nu-și va dori, nicicând, să-ți rămână datoare, e cea alături de care ești Acasă, în orice loc te-ai afla, cea pentru care vei fi în stare să inventezi mângâierea și bunătatea, dacă ele n-ar fi inventate, deja. 

Am învățat că cea mai mare dovadă de iubire înseamnă să renunți la tine pentru un altul. Și doar Hristos a putut face asta

Am învățat că îmbrățișarea vindecă și cuvântul alină. 

Am învățat că gândul e arhitect și brațele constructor

Am învățat că poți să ai totul și nimic, în același timp

Am învățat că poți trăi în multime, simțindu-te singur, și lângă un singur suflet ce ține loc de univers

Am învățat că, acum, nu știu prea mult, dar dincolo de moarte le voi afla pe toate

Am învățat că îi judecăm pe ceilalți, deși rolul lor e să ne învețe, drept pentru care ar trebui să-i binecuvântăm 

Am învățat că le vom aparține, pe viață, celor care ne-au aratat iubirea adevărată, în forma ei, desăvârșită 

Am învățat că singurele amintiri în fața cărora vom plânge, chiar și o viață, nu țin de boală, despărțiri sau bani pierduți, ci sunt legate de felul și modul în care am simțit cât suntem de iubiți. ❤

  ..am învățat și tot e prea puțin.."

       ✍️ Adriana Zapa Strit 

Mulțumiri cu sufletul, OM minunat!

$$$

 Când ai farfuria plină, dar inima e goală

Există momente când ceea ce posezi material nu îți reflectă calitatea umană. Un bărbat ședea la masă, în fața unui ospăț îmbelșugat. În jurul lui, două perechi de ochi blânzi și speriați, ai unei cățele și ai puilor ei, urmăreau fiecare mișcare. Nu cerșeau gălăgios, dar privirea lor spunea totul: foamea, nevoia, speranța firavă că vor primi măcar o firimitură.

Bărbatul însă, pierdut în abundența farfuriei sale, nu părea să vadă suferința din jur. Mesteca absent, cufundat în propriile plăceri. La fiecare îmbucătură, cățeaua își strângea puii mai aproape, încercând să le ofere siguranță, deși nu mai avea nimic de dat.

Acesta este un exemplu dureros al unui adevăr simplu: bogăția fără empatie lasă goluri adânci, nu doar în cei din jur, ci și în propria umanitate. Când ai farfuria plină, dar refuzi să vezi foamea celorlalți, nu farfuria îți lipsește, ci inima.

Povestea ne amintește că adevărata bogăție nu constă în ceea ce deții, ci în ceea ce oferi. Faptele mici, precum o bucată de pâine împărțită sau un gest de blândețe, pot schimba nu doar destinele altora, ci și pe al nostru. Într-o lume atât de plină de resurse, nimeni nu ar trebui să sufere din cauza indiferenței.

Lecția? Dacă inima e goală, nici cea mai plină farfurie nu o poate umple.

&&&

 Mulțumim 

Loredana Hăisan

Când voi pleca de pe pământ

“Îmi va fi dor să simt nisipul,

Să calc prin iarba dimineții,

Să gust din vântul de amiază,

Să-ngenunchez la pragul vieții,

Să simt lumina cum se-așterne

Pe fruntea mea ca o povață,

Să mai privesc odată cerul,

Cu stele-n ochi și pace-n față.

Să simt miros de flori de câmp,

Să țin în palmă clipa vie,

Și să tresar, copil desculț,

La cântecul din ciocârlie.

Când voi pleca de pe pământ,

Aș vrea să las, în urma mea,

Un vers, o umbră, un cuvânt —

Să știe vântul cine-am fost…”