$$$

 

„De ce citesc?

Pur și simplu nu mă pot abține.

Citesc ca să învăț și să cresc, să râd

și să fiu motivat(ă).

Citesc ca să înțeleg lucruri cu care

nu m-am mai întâlnit niciodată.

Citesc când sunt morocănos(oasă), când

tocmai am spus lucruri incredibil de prostești

celor pe care îi iubesc.

Citesc ca să găsesc putere atunci când

mă simt frânt(ă), descurajat(ă) sau temător(oare).

Citesc când sunt supărat(ă) pe toată

lumea.

Citesc când totul merge bine.

Citesc ca să găsesc speranță.

Citesc pentru că nu sunt alcătuit(ă) doar

din piele și oase, din priviri, sentimente

și o nevoie profundă de ciocolată, ci sunt

făcut(ă) și din cuvinte.

Cuvintele descriu gândurile mele și ceea ce

e ascuns în inima mea.

Cuvintele sunt vii — când găsesc o

poveste pe care o iubesc, o citesc din nou și din nou,

ca și cum aș asculta o melodie preferată

la nesfârșit.

Cititul nu e un act pasiv — intru

în poveste alături de personaje, le respir aerul,

le simt frustrarea, țip la ele să se oprească

atunci când sunt pe cale să facă o prostie,

plâng cu ele, râd cu ele.

Cititul, pentru mine, înseamnă să petrec timp

cu un prieten.

O carte este un prieten.

Și niciodată nu poți avea prea mulți.”

$$$

 

Leonardo da Vinci cumpăra păsări din piață și apoi le elibera. Un gest simplu, dar profund, care spune multe despre relația acestui geniu renascentist cu natura și viața.

• Un spirit sensibil într-o epocă dură

În secolul al XV-lea, animalele erau privite mai ales ca resurse sau distracție. Dar Leonardo era diferit. Potrivit mai multor surse, obișnuia să meargă în piețele italiene, unde negustorii vindeau păsări în cuști. Nu pentru a le duce acasă, ci pentru a le reda libertatea — un act rar și neașteptat pentru vremurile acelea.

• Fascinat de zborul păsărilor

Da Vinci nu era doar milos, ci și profund curios. Observa zborul păsărilor cu atenție, schița aripi, studia modul în care plutesc și planează. Experiența directă cu aceste ființe vii i-a inspirat desenele timpurii ale unor „mașini zburătoare” — concepte ce aveau să anticipeze invenția avionului cu sute de ani înainte.

• O viziune modernă asupra vieții

Gestul de a elibera păsările sugerează și o filozofie personală: respect pentru toate formele de viață. Se crede chiar că Leonardo era vegetarian, motivându-și alegerea prin compasiune față de animale — o atitudine extrem de rară în epoca sa.

• Genial nu doar prin idei, ci și prin inimă

Leonardo da Vinci este cunoscut pentru picturi și invenții, dar gesturile mărunte, precum eliberarea păsărilor, arată dimensiunea umană a unui om care și-a depășit timpul. Într-o lume grăbită, acțiunea lui rămâne un simbol al empatiei, al libertății și al iubirii pentru natură.

    Sursa Atlas Geografic

$$$

 Un mare vizionar al tuturor timpurilor.

Îl citim și recitim și desigur, îi dăm dreptate, cu toții! 

MAREA UMILINȚĂ

Ferice, dar de voi, prieteni morți

Că nu vedeți cum ni se sparge tara,

Cum lupiitrag cămașa ei la sorți

Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem,

Niște nemernici iar ne-au stins lumina,

Pe cine să înjur sau să blestem

Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Și gazele, ca mîine, s-or opri,

Pe urmă vom bea apă ruginie

Trăim calvarul ăsta zi de zi,

Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toți se ascund

Ești prizonierul neamurilor proaste

La Primărie? Ești prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanță nu te bagă-n seamă

Nici nu exiști tu, cetățean de rînd,

Ţesutul societății se destramă,

lar statul e doar un vampir flămînd.

TU nu mai știi ce-i aia "trai decent",

în beznă stai, te speli cu apă rece

Mai cald e-afară ca-n apartament

Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist și gînditor,

Nu mai fumez, dar viciul tot mă mușcă

Regret profund că sînt doar scritor,

Aș da stiloul astăzi pe o pușcă.

Aprind o lumînare și mắ văd

În casa scundă, a copilăriei,

Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd,

Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război,

Rănită era ţara și datoare

Acum, ea este pradă la strigoi

Și sclava unei Mafii-ngrozitoare

Am dat lumina, gazele si apa

Pe mîna unor mercenari străini,

Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa,

Scot bani din piatră seacă și din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?

Ajuns-am un popor de retardati?

Atunci e clar: scuipați-ne în față!

Ne place să fim viermi? Să fim călcați!

Umilitoare e această stare

Să nu mai ai nimic în tara ta,

Să vezi cum ultima redută moare

Și să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecați

în altă lume, unde e lumină,

Acolo sînteţi toți, surori și frați,

Si beți nectar, nu apă cu rugină

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,

Eu văd în asta, poate, o răsplată,

El v-a ferit de acest timp mizer

Cînd țara noastră e crucificată

Cînd lumea plînge-n pumni și n-are bani

Nici de mîncare sau medicamente

în timp ce politrucii talibani

Fac și desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav și general,

Mai jos de-atîta chiar că nu se poate

Mai bine-n groapă decît la canal

Și cred că doar războiul mondial

Ne poate vindeca de lașitate!

CORNELIU VADIM TUDOR

$$$

 Cât timp soțul meu își lua „o pauză” — eu mă regăseam pe mine însămi.

— Sunt obosit. De tine. De familie. Trebuie să trăiesc separat, să mă descopăr, — mi-a spus soțul meu, aruncând vorbele ca niște palme. — Mă plictisesc cu tine. De mult nu am fost singur.

Aveam în spate zece ani de căsnicie, amândoi aveam treizeci și cinci de ani. Fiul nostru — abia de trei ani. Iar pentru a-l avea, am luptat șase ani: tratamente, analize, calcule precise, un trai în ritmul ciclurilor lunare.

Când au apărut două liniuțe pe test, soțul meu plângea în genunchi. Iar când m-au externat din maternitate, în dormitor nu mai era loc nici de o floare în plus. Și iată acum — era epuizat...

Și-a strâns lucrurile repede, sec, a înghițit un pahar de tărie în bucătărie — probabil pentru curaj. Nici nu s-a uitat la copilul care i se agăța de picior. A lăsat doar hainele groase. Și a plecat.

Slavă Domnului că locuiam într-un apartament moștenit de la bunica — măcar nu am ajuns în stradă cu copilul.

— Și-a găsit pe alta, — a spus prietena mea, Nina. — „E obosit”, vezi Doamne. Greu e, sărmanul, cu un copil. Nu-l aștepta, nu fi naivă. Dă-l în judecată pentru pensie alimentară. Din ce ai de gând să trăiești, cât timp el „se regăsește”?

Și într-adevăr — nu aveam din ce trăi. La insistențele lui, renunțasem la serviciu când băiatul avea un an și jumătate:

— L-am așteptat atâta timp, — spunea Denis, — nu-l dăm la creșă. Stai acasă, am grijă eu de voi.

Și am stat. Mi-am crescut copilul, mi-am susținut soțul, am creat căminul. Am trăit după dorințele lui.

Și chiar câștiga bine. Îmi dădea bani — fără să întrebe pe ce i-am cheltuit. Dar de îndată ce a plecat — n-a dat niciun semn. Niciun apel, nicio întrebare dacă avem ce mânca sau cu ce plăti facturile. Tăcere.

După o săptămână, m-am dus la tribunal să cer pensie alimentară. Iar acasă, căutam frenetic locuri de muncă. Norocul mi-a surâs — la fostul meu loc de muncă, o doamnă se pensiona. Puteam începe chiar de a doua zi. Doar că nu aveam loc la grădiniță.

Mama mi-a oferit ajutor:

— Îl aduci la mine. Da, mi-e greu cu picioarele mele și cu energia lui, dar ce să facem? Doar să-mi lași ceva bani de mâncare.

Era firesc. Pensia ei era mică. Am împrumutat bani de la Nina — aveam nevoie de hrană și de transport.

Soțul nu suna. Nu apărea. Nu se interesa.

Și apoi am văzut totul cu ochii mei.

„Pauza” era o brunetă frumușică, de vreo 25 de ani, înaltă și suplă. Stăteau la o cafenea chiar lângă locul meu de muncă. Probabil nu se gândea că m-aș putea întoarce vreodată acolo. I-am fotografiat și mi-am continuat drumul.

Și viața… a început să se așeze. Am simțit, dintr-odată: îmi e mai bine fără el. Mai liniște. Mai curat. Nimeni nu mai face mizerie, nu lasă cada murdară, nu cere mâncăruri care mie nu-mi plac.

Am înțeles că sunt altcineva. Nu mai sunt femeia din căsnicie. Am descoperit că ador hocheiul, nu fotbalul. Că parfumul care lui îi plăcea, mie îmi repugna. Că uram acea nuanță plictisitoare de castaniu pe care o prefera. Că îmi stă bine tunsă scurt și că rochiile cu adidași sunt minunate. Iar rujul nud — clar nu e pentru mine.

Să fi pierdut zece ani, topindu-mă în el?

Am început să mă reconstruiesc — pas cu pas. M-am angajat, iar în trei luni am primit o promovare și un bonus. Am schimbat rochiile cu blugi și costume office. Am vopsit pereții în culori vii. Pe cele care îmi plac mie. Și am cerut divorțul.

Timp de opt luni, soțul nu a sunat. Nicio dată.

Cu două zile înainte de proces, a apărut. Cu un buchet și o pungă cu fructe.

— M-am gândit... m-am regăsit. Aș vrea să mă întorc. Dar, Dumnezeule, ce culoare au pereții din hol?! Și de ce te-ai tuns? Nu-ți stă deloc bine.

— Și eu m-am regăsit, — i-am răspuns. — Și această culoare este preferata mea. Iar tunsoarea îmi place. Cum o cheamă pe cea cu care „te-ai regăsit”? Te-a refuzat?

I-am arătat poza.

— Nu vreau să te întorci. M-am gândit — și am înțeles: fără tine îmi este mai bine.

A început să spună că sunt egoistă, că nu mă gândesc la copil, că sunt aproape de patruzeci de ani, cu un copil, cine m-ar mai vrea?

— Eu m-am gândit la copil în toate aceste opt luni. Cât timp tu „te odihneai”. Mă întrebam cu ce să-l hrănesc și cui să-l las. Și da, sunt egoistă. Și știi ceva — e minunat. Pentru că am devenit importantă. Pentru mine. M-am regăsit. Pe tine — nu.

I-am închis ușa în urma lui. Și nu regret nimic. Pentru că, dacă iubirea e adevărată — ea nu cunoaște „pauze”.

&__&&&

 

🌺Nalba este o floare minunată, dar și o plantă ale cărei proprietăți terapeutice au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri, în special pentru curățarea bronhiilor și protejarea mucoaselor.

🌸Sub denumirea de nalbă se cunosc mai multe plante care se deosebesc între ele ca port, însă contin principii active asemanatoare și se întrebuințează în aceleași scopuri. Este vorba de Althaea Officinalis (Fam. Malvaceae) numită popular nalba mare, nalba albă, de la care se folosesc florile, frunzele și rădăcinile; Althea rosea numită popular nalba de grădină, nalba roșie, rujalina, trandafiri negri, de la care se utilizeaza florile; Malva glabra – nalba de cultură; Malva silvestris -nalba de pădure, colaceii babei, malaga, de la care se folosesc florile și frunzele; Malva neglecta Wallroth, numită popular cașul popii, cas, nalba măruntă, nalba mică, de la care se întrebuințează numai frunzele.

🌸Toate părțile acestor plante conțin cantități mari de mucilagii, datorită cărora au proprietăți emoliente.

🌸Nalba, un bun remediu contra afecțiunilor respiratorii, infecțiilor urinare si afecțiunile stomacului.

🌸Sub forma de ceai se folosesc în inflamatiile căilor respiratorii (tuse, bronșită, laringită), căilor urinare, renale și în tulburări gastro-intestinale.

🌸Decoctul se poate prepara prin amestecarea a 300 ml de apă rece cu 3 linguri frunze, flori mărunțite. Preparatul se pune la foc, după ce clocotește se păstrează la foc mic pentru 10 minute. La final, se strecoară.

🌸Proprietățile antiinflamatoare, decongestionante și calmate sunt foarte eficiente în cazul afecțiunilor respiratorii, deoarece substanțele active acționează eficient la nivelul arborelui bronșic, favorizând expectorația și îmbunătățind respirația.  De asemenea, uleiurile volatile din compoziția nalbelor ajută la dezinfectarea vezicii urinare, favorizând eliminarea bacteriilor care determină instalarea infecțiilor, iar compușii activi din plante acționează ca stimulatori ai sucurilor gastrice facilitând procesul de digestie, având și o acțiune antiinflamatorare și emolientă asupra mucoasei gastrice.

$$$

 

-Tu, de unde ești?

-Sunt româncă.

-Mda! Nomazi, hoți, criminali, femei ușoare...

-Mă scuzi...tu ești cumva nomad, hoț, criminal... mergi la femei...?

-Cine, eu...eu? Nu! De ce mă-ntrebi?

Dacă ți-ar fi plăcut sportul, m-ai fi identificat în Nadia Comăneci, Gica Hagi, Simona Halep...

Dacă ai fi cochetat cu arta muzicii, m-ai fi recunoscut într-un Ciprian Porumbescu sau un George Enescu ...

Dacă ai fi știut ce-nseamna filozof, m-ai fi-ntrebat de Eliade sau Cioran...

Dacă ai fi fost pasionat de sculptura, vorbeam de Brâncuși și nu doar.

Dacă știință te-ar fi făcut curios, ai fi auzit de Paulescu și Aslan, de Babeș sau Poenaru.

Dacă ai știi că romanul Vlaicu ți-a dat brânci să zbori, sau Coandă, tot roman, ți-a pus reacția pe avion, ai fi surprins, așa-i?

Dacă ai fi fost turist în Romania, am fi vorbit de Marea Neagra, Munții Carpați, Delta Dunării, Mănăstiri și Biserici. Despre Castelul Dracula, lacuri și cascade, Monumente Istorice și Arhitecturi, Palatul Culturii sau Peleș. Istorie, tradiții, porturi și obiceiuri. Am fi împărtășit toate frumusețile și minunățiile ei.

Dacă ai fi fost mai interesat de tara mea, ai fi aflat c-am avut Regi și Regine, iar pe scenele lumii au urcat oameni de cultura, teatru și film. Scriitori, poeți, actori .... Ai fi fost surprins să afli câte patrimonii UNESCO deține și cate locuri pitorești ți-ar fi tăiat răsuflarea.

Dar tu, draga străine, tu, nu știi nimic din toate astea. Nu ești nimic din toate astea.

Nu știi nimic de România mea. Nu știi nimic de pământul istoriei mele. Nu știi nimic de oamenii lui.

Ești doar un ignorant. Atât!

Și, probabil, iți place să vezi doar ceea ce ești!...în suflet!

Asta să le răspundeți tuturor celor care încă își mai permit să vă judece doar ca...roman. Obligați-i inteligent la muțenie.

Text și imagine preluate!

 Sursa text:Facebook

$$$

 

Oamenii au uitat să trăiască cu adevărat. Trec prin viață ca niște roboți, grăbiți, obosiți, detașați de esența cea mai valoroasă: timpul.

Își sacrifică familia pentru un ban în plus. Își vând sănătatea pentru o carieră. Își pierd liniștea pentru niște aparențe. 

Nu mai sunt fericiți… doar mimează fericirea. Amână visele. Amână bucuriile. Amână viața. Totul în speranța că un cont bancar cu multe zerouri le va umple golul din suflet.

Construiesc case cu zece camere, nu pentru că au nevoie de ele, ci pentru că vor mai mult decât celălalt. Lăcomia îi conduce, chiar dacă le e greu să recunoască.

Iar la final… Nu iau nimic cu ei. Nici casele, nici conturile, nici mașinile.

Poate nici măcar amintirile — pentru că au fost prea ocupați să se îmbogățească material și prea grăbiți să își hrănească sufletul cu ceea ce contează cu adevărat. 

✍🏻 Alexandra M.