***

 PASIUNILE LUI LEWIS CARROLL

În ziua de azi, Lewis Carroll ar fi probabil evitat sau urmărit penal sub acuzația de pedofilie. Totuși, în urmă cu un secol, diaconul anglican și profesorul de matematică și logică al Colegiului Biserica Domnului din cadrul Universității Oxford reușea să-și satisfacă pasiunea sexuală pentru fetițe fără repercursiuni prea neplăcute.

Bărbat timid, plăcut, cu aspect tineresc, ce își pierdea bâlbâiala obișnuită doar în prezența copiilor, Carroll adora compania fetițelor. Carroll le invita să-l însoțească în excursii la plajă, la casa lui de vacanță, la cină. Însă el avea preferințe bine definite în privința invitatelor sale. Trebuiau să fie de familie bună, drăguțe și suple, inteligente și dinamice. Acordul mamelor lor pentru aceste vizite era esențial, însă fetele trebuiau să vină singure, fără a fi însoțite nici măcar de un alt copil. După cum îi scria unei mame, cunoștință de-a sa: Ați fi atât de bună încât să-mi spuneți dacă le-aș putea invita pe fetele dumneavoastră… la ceai sau la cină singure. Cunosc cazuri în care ele sunt invitate doar în grupuri… , iar aceste prietenii nu mi se par potrivite. Nu cred că cineva poate cunoaște natura unei fete văzând-o numai în prezența mamei sau surorilor sale.

De asemenea, Carroll considera potrivit să le sărute pe cele mai mici de paisprezece ani fără a le cere mai întâi permisiunea mamelor lor, însă în rarele ocazii în care găzduia fete mai mari, cerea conștiincios înainte consimțământul părinților.

Una dintre activitățile preferate ale lui Carroll era desfătarea micilor sale invitate cu povești fantastice. În anul 1862, pe când discuta cu Alice Liddell, o fetiță în vârstă de zece ani, lui Carroll i-a venit ideea aflată la baza Aventurilor lui Alice în țara minunilor. Trei ani mai târziu povestea a fost publicată, iar Carroll a devenit celebru.

În ciuda acestei creații încântătoare, între Carroll și adevărata Alice s-a petrecut ceva foarte neplăcut, deoarece mama fetiței a distrus, într-o criză de furie, toate scrisorile pe care aceasta le primise de la profesorul său. Totuși, în mare parte datorită noii sale glorii în calitate de autor al Aventurilor lui Alice în țara minunilor, Carroll nu a avut nicio dificultate în a găsi alte mame încântate să-i prezinte fiicele.

În afara desfătării pe care i-o producea compania lor, Carroll avea plăcerea fotografierii acestor fetițe. Uneori le costume în diverse feluri, însă preferatele sale erau pozele nud. Chiar și în acest caz, el obținea întotdeauna acceptul mamei înaintea dezbrăcării și fotografierii fetiței. În mod incredibil, mamele consimțeau. Totuși, hobby-ul său neobișnuit a provocat destul de multe comentarii și bârfe, cele mai multe scandalizate. În anul 1880 Carroll a abandonat, brusc și înțelept, fotografierea fetițelor.

Biografii scriitorului se pun de acord în două privințe: Carroll a murit virgin, iar pe durata vieții sale caste a avut peste o sută de prietene. Unul dintre motivele acestui celibat este evident. De vreme ce pasiunea sa se manifesta exclusiv pentru fetele foarte mici, simpla sugestie a unei apropieri sexuale l-ar fi distrus. “Prietenele” sale făceau parte din lumea bună, îi erau “împrumutate”de părinți, iar dacă cel puțin unul dintre aceștia ar fi raportat o ilegalitate sau o suspiciune în acest sens, Carroll ar fi fost ruinat. Însă el a anihilat prudent zvonurile răutăcioase la adresa lui atunci când a devenit evident faptul că pasiunea lui pentru fotografiile nud nu va rămâne necercetată.

De-a lungul vieții sale, Carroll s-a balansat cu atenție pe granița ce despărțea credința sa că “dacă-ți limitezi acțiunile la lucruri pe care nimeni să nu le considere greșite, nu vei face prea multe”, și realitățile societății al cărui membru respectat era.

sursa: 

Elizabeth Abbott, Istoria celibatului,

***

 VIAȚA LUI RUDYARD KIPLING

Rudyard Kipling s-a născut în 1865 la Bombay (India), dar tatăl lui îi dăduse numele în amintirea Lacului Rudyard din comitatul Staffordshire, în Anglia, unde îşi întâlnise soţia. John Lockwood Kipling, tatăl viitorului scriitor, era directorul Muzeului din Lahore, autoritate recunoscută în materie de etnografie indiană. Mama, înrudită cu Burne-Jones, unul dintre cei mai de seamă pictori ai prerafaelitismului englez, prietenă cu unii membri ai cercului lui William Morris, îl educase în respectul pentru rafinamentul artei şi poeziei engleze modeme.

În 1871, părinţii l-au trimis în Anglia unde anii copilăriei vor trece fără bucurii, dominaţi de umbra unei femei urâcioase pe care ai lui o plăteau să aibă grijă de el (iar ea exagera, ţinându-l prea din scurt, terorizându-l pe băieţandrul sfios şi stângaci). Duminicile şi le petrecea, însă, în casa unchiului său prin alianţă, Burne-Jones, cu încăperi largi, cu lambriuri de lemn de nuc, împodobite cu luxuriante ornamente metalice, şi cu vitralii în gustul cel mai autentic al Prerafaeliţilor.

Mama va veni abia în 1877 să-l salveze de severitatea guvernantei: dar nu îl va lua acasă, în India, ci îl va înscrie la o şcoală cu disciplină rigidă, „United Services College”. Anii colegiului nu reprezentau o experienţă îndestulătoare pregătirii pentru cariera militară, pe care – se pare – i-o doreau părinţii. Aşa încât, silit să renunţe la prestigiul meseriei armelor, când s-a întors, în 1882, în Lahore, n-a putut deveni decât ziarist, îndeletnicire fără prea mare trecere în rândul englezilor din colonii.

În Anglia, publicase un volum de versuri, Poeziile unui elev, care nu trădau vreo înclinaţie deosebită pentru arta literară. Dealtminteri, Kipling va păstra întotdeauna un fel de invidie respectuoasă faţă de oamenii de acţiune, în primul rând faţă de militari; îi va glorifica peste câţiva ani în Povara omului alb. Nici una dintre cărţile publicate de el în anii adolescenţei nu dezvăluie vreo calitate care să depăşească într-un fel conversaţiile poeziei anglo-indiene de până atunci, în general tributară, la rându-i, versului glumeţ, ritmurilor vesele ale poemului britanic din secolul precedent. (În 1884, el publica un alt volum de versuri, Ecouri, scris împreună cu sora sa Beatrice, în care influenţa satirei din epoca luminilor este evidentă).

Foarte puţine scrieri din acea vreme vor mai fi alese de Kipling pentru culegerile sale de mai târziu. Nici măcar cele din Cântece ale acestui ţinut, publicate în 1886, cea dintâi carte a tânărului poet a cărei apariţie a fost observată de critică. E foarte greu să-ţi dai seama că autorii lui preferaţi din anii de şcoală fuseseră, aşa cum va mărturisi mult după aceea, Browning, Emerson, John Donne: nimic din neliniştitele mişcări ale sufletului, nici din modificările sintaxei poetice din versurile celor cărora li se proclama discipol nu transpare aici. Adevăratul model era poezia facilă din ziarele anglo-indiene de la mijlocul secolului. Unii comentatori ai primei faze de creaţie a lui Kipling constată cu maliţie că scriitorul „s-a maturizat timpuriu şi a atins repede un punct maxim de creştere pe care apoi nu l-a mai depăşit”.

Ceea ce-l uimeşte, în primul rând, pe cel care-i urmăreşte evoluţia este prolificitatea unui prozator care publică într-un singur an, de exemplu în 1888, şapte volume de povestiri, nu toate reluate din coloanele gazetei unde îşi îndeplinea, conştiincios, meseria. La sfârşitul deceniului era cunoscut nu numai de cititorii din India, ci şi de cei din Marea Britanie şi din America. Povestirile ironice despre idilele – nu întotdeauna inocente – ale „sahibilor” şi despre aventurile hazlii ale soldaţilor din armata colonială erau tipărite în tiraje imense; stilul lor întrunind cursivitatea articolului de jurnal şi concizia epigramei şi a cupletului le-a făcut să-şi dobândească o popularitate pe care cu greu o egala vreun scriitor englez al vremii. În multe din aceste prime povestiri (adesea prelucrări literare ale unor reportaje stenografiate la faţa locului) influenţa lui Zola – pe care Kipling îl citise înainte de a fi fost tradus în englezeşte – e evidentă. Sunt, bineînţeles, doar elemente exterioare ale naturalismului, detalii asupra cărora scriitorul insistă îndelung, o anume preferinţă pentru periferia socială epurată de pitoresc (ca în Oraşul îngrozitoarei nopţi).

Critica îl decretase „autor de schiţe”; se formulau îndoieli grave asupra posibilităţilor lui de a aborda romanul. Lumina care păleşte, publicată în 1891, într-o revistă din Philadelphia, nu izbutise să fie o demonstraţie a virtuţilor sale de constructor al unei acţiuni mai complexe. Nici Kim, unde epica e, totuşi, susţinută de un suflu narativ mai larg, nu depăşeşte condiţia romanului cu un singur personaj, aşa cum o stabilise tradiţia dickensiană; exotismul său, care e de natură mai mult peisagistică, se asociază, însă, cu spontaneitatea descripţiei, şi universul sufletesc al adolescentului e surprins cu o acuitate care lipsea celor dintâi victorieni.

Kipling este, într-o măsură, victima propriei popularităţi din primele două decenii ale carierei sale; convins că a găsit formula aptă să-i asigure preţuirea publicului, el n-o va mai părăsi și nici măcar nu va încerca s-o înnoiască. De la Povestirile obişnuite din ţinutul dealurilor şi Ricşa fantomă, amândouă din productivul an 1888, până la Kim, din 1901 – cărţi ce marchează datele unei perioade în care au apărut 21 de volume – nu se poate observa o evoluţie cât de cât semnificativă. „Scriitorul îşi descoperise peisajul – s-a spus – şi nu voia să se aventureze într-un alt teritoriu pe care nu-l cunoştea atât de bine”.

Observaţia e nedreaptă, pentru că nu ţine seama de o împrejurare esenţială: peisajul „descoperit” de Kipling era acela al ţinuturilor în care-şi trăise tinereţea şi reproşul că scriitorul revine atât de des la el ar echivala cu respingerea romanelor lui Diekens numai pe temeiul că străzile Londrei se înfăţişează în cele mai multe dintre ele. Aş spune că nu neapărat cadrul naraţiunilor lui Kipling este cel care ar sugera o soluţie manieristă a prozei şi a poeziei lui, ci felul în care-l pictează, insistând mereu asupra cam aceloraşi amănunte de luxuriantă gradină botanică. Este adevărat cu „India eternă“ despre care vorbeşte Chaudhuri e descoperită nu numai în priveliştile pline de culoare ale lui Kim, în forfota miraculoasă, de basm, a celor două Cărţi ale Junglei ci şi în sordidele uliţe ale Calcuttei. Că, de fapt, Kipling nici nu pare a fi preocupat de picturalitatea peisajului pe care, ca orice om crescut în acele locuri, îl simţea ca pe o prezenţă întru totul firească; dar „forţa viziunii şi a limbajului său e atât de copleşitoare, încât el comunică fără efort senzaţia că suntem înconjuraţi în permanenţă de natură, îi surprinde toate schimbările de pe pământ, din cer şi din ape şi ne scaldă în irezistibila ei iradiere”.

Şi totuşi, s-a obiectat, Kipling nu a înţeles decât în parte adevărata Indie: ori de câte ori s-a adresat nu copiilor, ci lectorilor lui maturi, el s-a întors la prejudecăţile victoriene, la acele concepţii care justificau politica engleză de ocupaţie şi nu întrezăreau în nici un fel posibilitatea acordării unei independenţe efective pentru India. E drept, aşa cum releva un exeget, profesor la universitatea din Dacca, „scriitorul i-a privit cu egală simpatie pe hinduşi, şi pe musulmani”; dar simpatia lui era limitată de credinţa că administraţia britanică îndeplineşte o funcţie absolut necesară într-un continent a cărui civilizaţie îl impresiona, totuşi, pe fiul directorului muzeului etnografic din Lahore.

Cărţile junglei sunt compuse în 1894-1895, pe când se stabilise în Statele Unite, la rudele soţiei sale (Caroline Balestier din Brattleboro, Vermont, sora lui Charles Wolcott Balestier, cu care Kipling scrisese în colaborare unele povestiri); de un fantastic pictural, povestea pentru copii este de multe ori pretext al unor descrieri în care culoarea izbucneşte de pretutindeni, plină de sevă. S-a spus că această descriere a junglei dovedeşte pe deplin „puterea fanteziei lui Kipling, a unui artist capabil să recreeze Natura ca pe o hiperbolă”.

Nu cred că e adevărat: Kipling era un scriitor prin excelenţă vizual, care nu vorbea despre niciun lucru care s-ar fi aflat dincolo de sfera experienţei sale directe. Numai că această sferă era uimitor de largă şi spiritul său de observaţie extrem de ascuţit. „Omuleţul cu ochelari”, cum îi spunea Frank Norris, transcria ceea ce vedea sau ceea ce i se povestea şi, cum el nu concepea că literatura ar putea fi o artă a fanteziei, lua şi poveştile altora drept adevăr.

Dar povestirile pentru copii erau altceva: un fel de convenţie cu micii cititori care acceptau ideea că animalele ar fi putut vorbi între ele. Şi aici însuşi Kipling părea să caute o explicaţie cât de cât plauzibilă: Mowgli, neuitatul erou al Cărţilor junglei, înţelegea graiul jivinelor pentru că trăise printre ele. Era un fel de seriozitate ce acredita exact aceeaşi idee, prin mijlocirea aceleiaşi tehnici pe care, începând de prin 1914, o va folosi şi Edgar Rice Burroughs; celălalt copil al oamenilor rătăcit printre făpturile junglei, Tarzan, se străduieşte să-i convingă pe cititori că aventurile lui ar putea fi adevărate. Şi Mowgli este, din acest punct de vedere, întru totul asemenea fratelui său din jungla africană, căruia – însă – îi lipseşte admirabila candoare a personajului lui Kipling şi trăieşte totul cu un fel de crispare dramatică.

Nici Stalky and Co. nu face excepţie: şi aceasta este o carte a cărei substanţă epică se nutreşte din fapte întru totul adevărate. E mai presus de orice îndoială că foarte puţine lucruri au fost fantazate aici. Poate doar cele două decenii care trecuseră din 1878, când Kipling a fost înscris la „United Services College din Westward Ho” în Devonshire, şi 1890, când şi-a publicat romanul, să fi aureolat, cum e întru totul firesc, amintirile despre vremea intrării în adolescenţă. Nici unul dintre eroii cărţii n-a fost inventat, toţi au fost identificaţi, fără efort, cu profesorii şi colegii lui Kipling.

Nici personajele povestirilor lui pentru copii nu sunt întotdeauna imaginare: delicata Taffymay din Poveşti chiar aşa era fiica scriitorului, Josephine. Murise în 1899 când, la doi ani după ce familia Kipling părăsise America şi se stabilise în Anglia, se întorsese pentru scurtă vreme în Statele Unite, unde romancierul era pe atunci (şi multă vreme după aceea) cel mai îndrăgit autor de cărţi în limba engleză, popularitatea lui nefiind egalată decât de aceea a lui Twain. Dar tragicele întâmplări din 1899 (Kipling însuşi se aflase în primejdie de moarte, doborât de pneumonia care-i ucisese fiica) l-au făcut să nu mai primească nici una din nenumăratele invitaţii de a trece din nou Atlanticul, spre ţărmurile americane.

Oamenilor acelei ţări le dedicase, în 1897, acea odă a eroismului simplu din Căpitanii curajoşi, elogiu al muncii primejdioase a pescarilor din Noua Anglie. În 1889, când se întorcea din India spre Anglia, de pe lungul drum prin Japonia şi Statele Unite, le trimisese prietenilor multe scrisori (care vor fi adunate în 1899 într-un volum, De la o mare la alta), lăudând virtuţile americanilor. Acum, i se părea că ţara soţiei lui „a rămas în urmă, într-un ungher întunecat al amintirii, şi că n-a existat decât în imaginaţia unui spirit rău care mi-a hotărât destinul”.

Era în căutarea gloriei. În 1895, i se oferise titlul de Poet Laureat care avea semnificaţia recunoaşterii unei valori neîndoielnice. L-a refuzat, pentru ca i se părea a fi „prea oficial”; pentru acelaşi motiv a declinat de trei ori onoarea de a fi decorat cu Ordinul de Merit. În 1907 i se decernase Premiul Nobel pentru literatură (până astăzi, a rămas cel mai tânăr laureat al acestei distincţii). Cărţile-i apăreau în acelaşi ritm neîntrerupt: romane, poeme, povestiri pentru copii, schiţe. Dar, încă de pe acum, glasurile generaţiei mai tinere (şi chiar ale unor intelectuali din propria lui generaţie) începuseră să obiecteze împotriva „auto-pastişei“ pe care o desluşeau în ultimele cărţi ale lui Kipling.

După războiul din 1914-18, scriitorul nu mai era întâmpinat cu entuziasmul de odinioară. El însuşi scria mai rar; poate că moartea pe front a fiului său, John, să-l fi afectat atât de profund, poate că ideile lui politice să se fi năruit în cataclismul mondial, poate că, aşa cum mărturisea uneori, se simţea străin într-o lume pe care recunoştea că n-o înţelege prea bine.

Kipling aparţinea perioadei victoriene care, mai ales prin literatura lui, se prelungise până la primul război. Ideile lui erau datornice spiritului care se plămădise în Anglia ultimului sfert de secol, după încoronarea reginei ca împărăteasă, al unui sfert de secol încheiat de războiul cu burii. Lui i se pune în seamă, mai mult decât politicienilor şi generalilor, crearea orgolioasei, freneticei credinţe în destinul imperialei Britanii. Într-o vreme a expansiunii coloniale, crezul său era acela că politica imperialistă însemna doar exercitarea unui drept deţinut de ţara sa (pe care o va cunoaşte târziu şi nu va primi de la ea motive de prea multe bucurii) prin firea însăşi a lucrurilor. O mentalitate pe care Kipling n-o ilustra în discursuri, aşa cum făceau oamenii politici, ci „într-un chip mult mai eficient, inculcând-o în sentimentele cele mai intime ale oamenilor”. 

Cândva, Frank Norris declarase că îl socoteşte pe Kipling „un cântăreţ după al cărui cântec se cuvine că se compună versurile lumii”. Jack London îşi amintea cum, în tinereţe, fiind prea sărac, îşi copia de mână povestirile celui pe care-l numea „idolul” său britanic. Entuziasmul de odinioară s-a potolit. Dar, în ultima vreme, a dispărut şi atitudinea cu totul negativă a celor care urmându-l pe Oscar Wilde, îl considerau „cea mai de seamă autoritate între scriitorii de mâna a doua”, sau – aşa cum scria Orwell –„cel mai bun poet de versuri proaste”. Când a murit, în 1936, unii contemporani, admiratori ai altor valori, ai lui Joyce, ai Virginiei Woolf şi ai lui Huxley, îl socoteau, că reprezintă o epocă apusă de mult.

O atitudine critică mai cumpănită se manifestă în eseurile şi studiile care i se consacră, tot mai frecvent, în ultima vreme. Se conturează, astfel, imaginea unui scriitor care a plătit tribut greu epocii unei politici expansioniste ce i-a modelat personalitatea, dar şi-a păstrat puterea de a descoperi frumuseţea în faptele oamenilor obişnuiţi şi în natura ce alcătuieşte decorul cotidian al existenţei lor.

sursa: 

Rudyard Kipling, Stalky și compania

***

 ZAHARIA STANCU, „INTELECTUALUL OPORTUNIST”

De la activismul socialist din perioada interbelică, la succesul literar obținut sub egida realismului socialist și până la controversa privind compromisurile politice, Zaharia Stancu rămâne o figură aparte a literaturii române.

Într-o epocă în care libertatea devenise doar o amintire, inclusiv creația era sistematizată cu forța de către regimul comunist. Destinele tragice ale celor care au fost închiși pe nedrept, care au fost captivi în ghearele torturii, foametei și bolilor sunt dovezi de netăgăduit ale cruzimii unui regim ce ți-ar fi cenzurat și gândurile dacă ar fi mijloacele necesare. Inclusiv lumea literară comunistă era una marcată de manipulări subtile sau mai puțin subtile, în care solidaritatea dintre scriitori devenea mai mult o utopie decât o realitate, direcția fiind impusă de la vârf de președintele Uniunii Scriitorilor din România, funcție deținută și de Zaharia Stancu în două mandate.

Perceput de unii ca un oportunist, dispus să facă compromisuri pentru a-și asigura poziția în structurile culturale oficiale, mai ales în urma publicării volumelor „Zile de lagăr“ (1945) sau „Călătorind prin URSS“ (1951), Zaharia Stancu rămâne o figură controversată a literaturii române, care, printre accentele ideologice evidente, a strecurat și teme universale puternice: traiul dur al țăranilor marcat de sărăcie și muncă peste măsură, viața nomadă a romilor sacrificați de regimurile totalitare, dar și căutarea identității într-o lume în care exiști la limita supraviețuirii.

Stângismul lui Zaharia

Născut pe 5 octombrie 1902 în satul Salcia din Teleorman, pe care avea să îl evoce în romanul autobiografic „Desculț“, Zaharia Stancu a fost o personalitate polivalentă a culturii românești: scriitor, poet, romancier, publicist, jurnalist și director de teatru. De-a lungul unei vieți marcate de schimbări istorice și politice, a fost distins cu Premiul Herder și a devenit membru al Academiei Române. După ce a debutat drept gazetar și poet liric, colaborând cu reviste precum „Azi“, „Lumea Românească“, „Revista română“, „Gândirea“, a îmbrățișat idealurile stângii manifestând o atitudine profund antifascistă, despre care unii critici susțin că a fost doar una oportunistă.

În perioada interbelică, traseul ideologic al lui Zaharia Stancu a suferit o transformare amplă, trecând de la orientările gândiriste către socialismul militant, prefigurându-i angajamentul ulterior față de stânga politică. În anii tulburi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Stancu s-a remarcat printr-o atitudine vehement antifascistă, ce avea să-i aducă detenția în lagărul de la Târgu-Jiu între 1942 și 1943. Aici, alături de figuri precum Victor Eftimiu, Mihai Ralea și Ion Gheorghe Maurer, a trăit experiențe care i-au consolidat convingerile și aveau să dea naștere volumului memorialistic „Zile de lagăr“ (1945).

50 de ani s-au împlinit de la moartea lui Zaharia Stancu.

Stancu a încercat să se înconjoare de scriitori sau jurnaliști cu aceleași înclinații, angajând la revista „Lumea Românească“ redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta“, își amintea el, conturând imaginea unei perioade în care fiecare gest de nesupunere te putea costa viața. În lagăr, pentru convingerile sale, a intrat în greva a foamei pentru zece zile. Revenirea sa la normalitate a fost învățată de la Maurer, care i-a explicat cu calm pașii unui regim alimentar menit să-i salveze sănătatea: „zeamă de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte“. Mai mult decât un simplu martor al unor vremuri tensionate, Zaharia Stancu a participat activ la schimbările sociale, iar relațiile sale cu personalități precum Nicolae Titulescu, pe care l-a elogiat pentru deschiderea sa către URSS în anii 1930, l-au transformat într-un pion central al mișcării comuniste. Volumul „Zile de lagăr“ rămâne nu doar o mărturie a acestor ani, ci și un document al transformării unui scriitor în militant.

Toate drumurile duc la Kremlin

Deși era apreciat încă din perioada interbelică, atât în cercurile literare, cât și de publicul larg, pentru talentul său ca poet și prozator, adevărata glorie și recunoaștere au venit după război, când a fost promovat intens de puterea comunistă, nu doar din considerente estetice, ci mai mult din rațiuni ideologice, opera lui fiind văzută drept un aliat al noii ordini politice. Publicarea romanului „Desculț“ (1948) a fost apogeul vieții sale literare, transformându-l într-o voce esențială a realismului socialist, volumul fiind introdus și în programele școlare.

În fapt, ca director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), președinte activ al Uniunii Scriitorilor din 1949 și lider al Societății Scriitorilor Democrați din 1948, Stancu a influențat profund direcțiile culturale ale epocii. În 1949 publică volumul „Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum“ în care elogiază „marea putere sovietică“ și își exprimă „admiraţia nețărmurită“ față de ea și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin“. „Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate, întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?“, nota Zaharia Stancu.

Însă reabilitarea lui în fața regimului avea să vină un deceniu mai târziu, în toată această perioadă depunând numeroase cereri pentru a fi reprimit în partid. Deși Gheorghiu-Dej, conducătorul PMR și implicit al țării, părea în favoarea reabilitării scriitorului, opoziția unor figuri precum Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici a amânat acest moment, dezvăluind o luptă de culise în care ideologia și suspiciunea dictau ritmul. Pe 10 mai 1962, într-o ședință a Biroului Politic, Gheorghiu-Dej a propus un gest strategic: reintegrarea unor intelectuali de seamă în rândurile partidului, precum George Călinescu și Mihai Ralea, dar cazul lui Stancu a fost cel mai complicat. Etichetat drept „agent de Siguranță“ Stancu era privit cu suspiciune. Ceaușescu, neînduplecat, a susținut că există documente care dovedesc colaborarea acestuia cu serviciile secrete, mergând până la a-l acuza că activitatea sa s-a întins până după 23 august 1944. În timpul discuțiilor s-a conturat un portret controversat al scriitorului: un „intelectual oportunist“, cum îl descria Drăghici, dar și un om care, în anumite momente, a colaborat „cu folos“ cu ilegalistul Ion Gheorghe Maurer.

În ciuda acuzațiilor, Gheorghiu-Dej a pledat pentru o abordare pragmatică, argumentând că reintegrarea lui Stancu, alături de alți intelectuali, ar aduce un capital de imagine partidului. Totuși, Ceaușescu a rămas neclintit, insistând pe verificarea atentă a dosarelor de la Ministerul de Interne, ceea ce a amânat reabilitarea scriitorului cu doi ani. Abia în 1964, Zaharia Stancu a fost reprimit, vechimea sa în partid fiind calculată retroactiv, încă de la prima cerere din 1960. Aceiași oameni care îl respinseseră anterior au fost acum dispuși să-l accepte, marcând finalul unei perioade de penitență politică.

„Zaaria“ și „Niculae“ Ceaușescu

Odată reabilitat pe scena politică și venirea lui Ceaușescu la putere, scriitorul a reușit să reintre în grațiile lui și să câștige respectul „marelui conducător“ al statului. Cu un temperament aprig, Zaharia Stancu se enerva deseori la Uniunea Scriitorilor și nu avea rețineri în a se folosi de acest lucru. „Doamnă Niţelea – secretara – eu am plecat! Să îi spuneţi lui Niculae Ceauşescu – nu Nicolae, ci Niculae, ţărăneşte – că eu am plecat! Şi nu mă mai întorc niciodată! Am vrut să slujesc socialismul, am vrut să slujesc Partidul şi nu sunt lăsat să slujesc nici Partidul, nici socialismul...“, potrivit volumului „Jurnalul unui personaj controversat – rememorări provocate de Vartan Arachelian“, semnat de Dinu Săraru.

„Şi acolo, erau şi şoferul, şi secretarele, şi toţi funcţionarii care boceau, şi el trântea trei cărţi pe birou, pe care le tot lua, şi iar nu le mai lua... Şi pleca acasă, pe strada Herăstrău, se închidea în casă şi nu răspundea la telefon. Bineînţeles că se găsea un binevoitor să dea telefon la cabinetul lui Ceauşescu: A plecat neica Zaharia! Şi Ceauşescu iute: Unde e Zaaria? Daţi-mi-l la telefon pe Zaaria! Îi zicea Zaaria, tot ţărăneşte. Zaaria nu răspundea la telefon. Trimitea la el acasă pe cineva..., la sfârşit îl scotea din casă: – Zaarie, vino până la mine!“, rememorează Vartan Arachelian, ziarist de investigații și publicist-comentator la ziarul „Scânteia tineretului“.

De asemenea, cel care avea să devină director adjunct al Televiziunii Române, Vartan Arachelian, relatează una dintre vizitele pe care i le-a făcut lui Nicolae Ceaușescu alături de Eugen Barbu și Zaharia Stancu, menționând că „Stancu era foarte mândru că se află în relaţia asta amicală cu şeful statului“. La rândul lui, Ceaușescu avea o mare admirație pentru „Zaaria“, pe care nu îl vedea doar ca pe un scriitor printre mulți alții, ci „era prieten, era marele Stancu“.

„Faima dârzeniei care îi făcuse duşmani şi prieteni dintr-o adâncă şi bine ascunsă iubire de semeni“

Cu o voce puternică, a cărei realism de multe ori chiar brutal a scos la iveală durerea vieții celor umiliți și marginalizați, Zaharia Stancu a fost în același timp și un funcționar al regimului, un om care a știut să navigheze prin jocurile politice pentru a rămâne în prim-planul scenei culturale. În operele sale, inclusiv în poezie – genul care i-a marcat începuturile literare și i-a hrănit sensibilitatea artistică inclusiv în proză –, a recreat lumea satului românesc sărăcit, a luptei pentru supraviețuire și a degradării morale ca efect al mizeriei și opresiunii. Romanul „Desculț“ rămâne și astăzi mărturia unei lumi dure văzută prin ochii unui copil – Darie –, martor la momentele intime din sânul familiei, pline de tensiuni și amintiri dureroase, dar și la brutalitatea sărăciei și luptei pentru supraviețuire: „Toți oamenii din jur râd rar. Îi văd de obicei încruntați, cu fețele întunecate. Au fețele întunecate și toamna când plouă, și primăvara când se topesc și după ce se topesc zăpezile și iarba zbucnește din adâncuri, scoțând colți verzi pe acolo pe unde mai înainte pământul fusese negru smoală. Rămân încruntați, întunecați oamenii și vara, când dau în pârg cireșele. Rămân încruntați și întunecați și atunci când se coace grâul pe câmpuri și când, de la o margine a zării la alta, o mare galbenă, dungată cu verde, primește, din zori și până în amurg, ploaia luminii“.

Publicat în 1948, „Desculț“ a stârnit controverse pe scena literară a vremii. Sărăcia, lupta de clasă și nedreptatea socială, teme centrale în roman, par să servească două fețe ale aceleiași monede: pe de o parte, ele răspund cerințelor realismului socialist, iar pe de alta, se transformă în reflecții atemporale asupra condiției umane universale. În același timp, criticii au sugerat că Zaharia Stanciu a romanțat unele detalii, îndepărtând povestea de realitatea personală, dramatizând unele scene până la exagerare. „Fantezie? Imaginație? Realitate? O spun limpede! Acum nu știu, nu mai știu ce este viață și ce este literatură în «Desculț» și în celelalte cărți ale mele. Nu știu și nici nu vreau să mai știu“, relata autorul în volumul „Zaharia Stancu interpretat de...“.

„Relectură fără prejudecăți“

Însă, dincolo de „Desculț“, Zaharia Stancu a lăsat posterității și alte opere precum „Pădurea nebună“ și „Jocul cu moartea“, scrieri ce îmbină lirismul introspectiv cu realismul crud, oferind o radiografie a suferinței, demnității și căutării de sine în vremuri tulburi. Temele abordate în opera sa – nedreptatea socială, marginalizarea, dorința de apartenență – sunt la fel de actuale și în prezent. Sărăcia rurală, prejudecățile față de minorități sau lupta pentru demnitate sunt subiecte care rezonează cu realitățile lumii moderne.

„Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia menționate la bibliografie“, era îndemnul criticului literar Nicolae Manolescu din articolul „Un scriitor aproape uitat“, publicat în „România Literară“, nr. 42 din 1999.

Cel care, atunci când era binedispus, râdea „cu toată gura lui vorace, cu botul lui de fiară“ a apucat, sfâșiat și „s-a hrănit cu tot ce a putut din viaţă“, potrivit relatărilor făcute de jurnalista Maria Banuș în jurnalul publicat sub titlul „Însemnările mele“. Chiar dacă era un om al partidului, încercase să îi ajute pe unii scriitori să fie reabilitați în ochii regimului. „Dintre scriitorii «bătrâni» mă ataşasem de Nicolae Carandino. Fost director al ziarului «Dreptatea», făcuse aproape zece ani de închisoare, condamnat în procesul intentat fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în urma faimoasei încercări de a fugi din ţară, cu o avionetă de la Tămădău, în realitate o cursă a Securităţii. Zaharia Stancu îl ajutase să reintre în drepturi...“, nota istoricul literar Niculae Gheran în seria de volume „Arta de a fi păgubaș“.

La rândul lui, Nicolae Manolescu relatează despre un episod în care a fost ajutat de Zaharia Stancu, arătându-ne o față mai puțin cunoscută a scriitorului: „Într-o anumită împrejurare, am putut verifica și caracterul omului. I se reproșau multe, și de dinainte de război, și din primii ani ai regimului comunist, la care s-a adaptat fără dificultate. Nu i se ierta articolul despre Pasternak, când acesta primise Nobelul și fusese obligat de autoritățile sovietice să-l refuze. Nici discursuri rostite în fața lui Ceaușescu, deși uneori era evident că se compromitea pe sine ca să apere Uniunea noastră al cărei președinte era. Cum spuneam, am apelat la el într-o problemă personală. A intervenit imediat acolo unde trebuia“.

Zaharia Stancu avea să moară pe 5 decembrie 1974, după o lungă suferință. „Mai târziu, fără să-l cunosc îndeaproape, l-am auzit pe Stancu vorbind şi l-am privit cu atenţie. Am înţeles că faima dârzeniei care îi făcuse duşmani şi prieteni statornici venea dintr-o experienţă îndelungată, din răbdare, voinţă şi o adâncă şi bine ascunsă iubire de semeni“, scria romancierul George Bălăiță într-un articol din revista „Ateneu“.

***

 VEDETA REVISTEI DE ALTĂDATĂ - VIRGINICA POPESCU

Virginica Popescu (n. 19 noiembrie 1915 – d. mai 1984) a fost o vedetă incontestabilă a teatrului de revistă din perioada interbelică. “Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, “Astăzi e ziua ta”, „Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea”, „Spune-mi unde, când și cum” sau “Ștergeți ochișorii păpușico” sunt doar câteva dintre șlagărele nemuritoare lansate de “fermecătoarea vedetă de revistă” pe scena Teatrului Alhambra.

Virginica Popescu – puștoaica care intra în scenă cu un aer de regină

Povestea drumului parcurs de Virginica Popescu până când a fost acceptată să apară pe scena Teatrului Alhambra a fost consemnată de F.O. Fosian în monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, publicată la editura „Cultura poporului”, în anul 1940:

“Virginica Popescu își mărturisește data nașterii: 19 Noiembrie 1915. La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.

- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul. 

A jucat zece zile la Teatrul Poștei (actualmente Alhambra) în “Wunderbar”, apoi la cinematograful „Marna” cu Giugaru și Lizica Petrescu... apoi a șomat, până când, într'o zi, a dat de un anunț prin care se căutau coriste și baletiste pentru stagiunea Teatrului Alhambra. S'a prezentat și, cu toată opunerea lui Siomin a fost angajată. Și-a văzut de teatru, conștiincioasă. Cânta în cor, dansa, până într'o seară când, îmbolnăvindu-se Annie Siomin, care avea de cântat un cuplet în fața unei linii de opt fete, a fost indicată s'o înlocuiască. După câteva zile, d. Nicușor Constantinescu a chemat-o în birou.

- La anul, nu mai ești baletistă!... Te facem solistă...

Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a.

...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:

- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...

Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”

Virginica Popescu - o fermecătoare vedetă a teatrului de revistă

În 1937, Virginica Popescu era deja o vedetă a Teatrului Alhambra condus de celebrii Ion Vasilescu, Nicolae Vlădoianu și Nicușor Constantinescu. Reporterul revistei “Rampa” - Jack Berariu – a întâlnit-o întâmplător pe frumoasa vedetă la ștrandul Bragadiru, echipată într-un “costum chic de baie care îi reliefează arhitectura unui corp impecabil.“. Întâlnirea neprogramată le-a prilejuit celor doi “o convorbire ocazională, cu desăvârșire neprevăzută”, pe care cititorii au găsit-o publicată în paginile revistei. Am extras - pentru cititorii de azi - câteva pasaje din articolul publicat în numărul 12 iunie 1937 al revistei "Rampa" (publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum):

„- Apropo, cum te simți în comedie?

- Admirabil! Mi-am descoperit... vocația. Joc acum în “Scandal la 3 Papuci”, voi juca apoi în „Moritz al doilea’’, iar la iarnă, după toată probabilitățile, voi activa alături de Puiu Iancovescu, în cadrul spectacolelor de comedie pe care le va organiza Teatrul “Alhambra” la ora 6... Asta, fără să-ți mai vorbesc de două propuneri pe care le-am primit în ultimul timp, de a juca în stagiunea de iarnă pe scena a două teatre de comedie.

- Și de ce nu faci gestul unei despărțiri definitive de revistă?

- Lasă să mai... cresc și să mai învăț! Am vreme... N’am decât 21 ani. În orice caz, nu pot fi decât recunoscătoare revistei, care a ținut cu brio locul conservatorului, dându-mi astăzi prilejui, la cei 21 de ani ai mei, să atac genul mai pretențios al comediei cu un aplomb și cu o siguranță care au fost unanim remarcate...

Ce să-ți spun: Popeasca este mulțumită!”

 

Virginica Popescu în culise

 

„- Ce crezi despre culise și despre viața lor?

- Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului. Prea ar trebui să’ți fie sufletul înclinat spre rău și spre chin ca să nu găsești o cale de înseninare a ta, în mijlocul acestor două lumi. 

 

Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. De altfel, pentru asta, când trăiești între culise, nici n’ai nevoie de simțuri deosebite. Totul ți se oferă ca o carte deschisă. N’ai decât să te uiți și ai văzut, pentru că într’adevăr, culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală. 

 

Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul, sau vor veșnic să fugă, stând totuși pe loc, blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul... Pentru ceilalți însă, dragă prietene, peisajul culiselor este întremător și bun.”

 

Virginica Popescu despre cariera teatrală

 

„- Spre ce altceva ai fi înclinat, dacă nu ți-ar fi surâs cariera teatrală?

- Eu știu? E atât de greu de răspuns astăzi, când cariera pe care am îmbrățișat-o mi-a fost atât de favorabilă... Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... Am intrat, totuși, la liceu, la Domnița Ileana. N’am putut însă decât să termin clasa l-a și să merg până la jumătatea anului școlar în clasa următoare: împrejurările, hai să le spun pe numele lor adevărat, greutățile materiale, m’au împiedicat. Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat, semnat de o groază de profesori.

- Și ai răbdare să te uiți prin manualele astea?

- Am. Sunt foarte ambițioasă...”

 

„- Pe scenă ești extrem de luxoasă. Cred că în materie de costume esti vedeta genului revuistic...

- Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu, cum ai putut constata și d-ta, însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”

“- Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...

- Puștiul? Care Puștiul?

- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten...

- Acum câțiva ani, dar astăzi..

- Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă... Prietenul meu a știut cum să-mi spuie...”

 

Gloria și strălucirea teatrului românesc de revistă s-a stins în anii de după 1945. Virginica Popescu a continuat să joace până la finalul anilor ’60 pe scena Teatrului Municipal din București, devenit mai apoi Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”. A avut de asemenea și câteva prezențe secundare în peliculele cinematografice “Cu Marincea e altceva” (1954, în rolul Nataliței Busuioc), “Directorul nostru” (1955, în rolul “femeii cu pălărie care vrea să intre în audiență”), “Băieții noștri” (1960) și “Porto Franco” (1961, în rolul Lolita). 

Virginica Popescu a murit în mai 1984, la București,

Surse:

- Monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – semnată F. O. Fosian – publicată la editura „Cultura poporului” – 1940

- articolul “La ștrand, într’o convorbire neprevăzută cu Virginica Popescu” - semnat Jack Berariu – publicat în revista “Rampa” – numărul din 12 iunie 1937 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum

- revista “Teatrul” – numărul din 1 februarie 1969 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum

***

 VINERI 13 - SUPERSTIȚIE DECLANȘATĂ DE TEMPLIERI

De unde provine această credință? Experții sugerează că rădăcinile sale sunt mai profunde decât simplele conotații religioase.

Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip al IV-lea al Franței a ordonat o persecuție fără temei a cavalerilor templieri. În timpul acestui eveniment, marele maestru Jacques de Molay și-a blestemat persecutorii în timp ce a fost ars pe rug. Acest moment a marcat începutul unei superstiții care a persistat de secole.

În cultura occidentală, vineri 13 este considerată o zi cu ghinion. Dar de unde provine această credință? Experții sugerează că rădăcinile sale sunt mai profunde decât simplele conotații religioase.

Legăturile religioase cu vineri, 13

O origine potențială este Cina cea de Taină, care a prezentat 13 persoane: Isus și cei 12 apostoli ai săi. A doua zi, vineri, a marcat răstignirea lui Isus, asociind în continuare data cu nenorocirea.

Poate cel mai faimos eveniment istoric legat de vineri 13 este persecuția Cavalerilor Templieri . Vineri, 13 octombrie 1307, regele Filip al IV-lea a lansat o campanie brutală împotriva ordinului. Membrii au fost arestați, torturați și judecați de Inchiziție pentru presupuse crime, inclusiv erezie, sacrilegiu, sodomie și închinare la idoli.

Filip al IV-lea îl convinsese și pe Papa Clement al V-lea să sprijine persecuția. În timp ce acuzațiile erau oficial religioase, mulți istorici cred că adevăratul motiv a fost financiar. Cavalerii Templieri dețineau averi uriașe și erau creditori ai multor instituții puternice, inclusiv ai monarhiei franceze puternic îndatorate.

Blestemul templierilor

Marele Maestru al Cavalerilor Templieri, Jacques de Molay, a devenit o figură legendară în această poveste. În timp ce se confrunta cu executarea prin foc, cronicarii susțin că a declarat:

„Dumnezeu știe că am fost condamnați pe nedrept. O calamitate imensă se va abate în curând pe cei care ne-au judecat fără respect pentru adevărata dreptate. Dumnezeu ne va răzbuna morții. Eu mor cu această certitudine.”

Acest moment dramatic, fie că este mit sau realitate, a contribuit la misterul și superstiția durabilă din jurul zilei de vineri 13.

Vineri 13 prin istorie

Povestea templierilor nu este singurul eveniment asociat vineri, 13. De-a lungul istoriei, multe alte incidente au avut loc la această dată, alimentând și mai mult superstiția.

Statistic, vineri este ziua săptămânii cel mai probabil să coincidă cu data de 13 a oricărei luni. Într-un ciclu de 4.800 de luni, al 13-lea cade într-o vineri de 688 de ori, adăugând o curiozitate numerică superstiției.

Acest articol a fost scris inițial în spaniolă în Ecoosfera

***

 CELE MAI BUNE 100 DE ROMANE ALE LITERATURII UNIVERSALE

La inițiativa BBC Culture, critici literari, editori din lumea întreagă, toți din afara Marii Britanii (din Statele Unite ale Americii, Europa, Australia, Orientul Mijlociu, Africa, Asia India), au fost rugați să nominalizeze care sunt cele mai bune romane scrise vreodată de un scriitor britanic.

Iată romanele care au ocupat Top 100:

100. The Code of the Woosters (PG Wodehouse, 1938)

99. There but for the (Ali Smith, 2011)

98. Under the Volcano (Malcolm Lowry,1947)

97. The Chronicles of Narnia (CS Lewis, 1949-1954)

96. Memoirs of a Survivor (Doris Lessing, 1974)

95. The Buddha of Suburbia (Hanif Kureishi, 1990)

94. The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner (James Hogg, 1824)

93. Lord of the Flies (William Golding, 1954)

92. Cold Comfort Farm (Stella Gibbons, 1932)

91. The Forsyte Saga (John Galsworthy, 1922)

90. The Woman in White (Wilkie Collins, 1859)

89. The Horse’s Mouth (Joyce Cary, 1944)

88. The Death of the Heart (Elizabeth Bowen, 1938)

87. The Old Wives’ Tale (Arnold Bennett,1908)

86. A Legacy (Sybille Bedford, 1956)

85. Regeneration Trilogy (Pat Barker, 1991-1995)

84. Scoop (Evelyn Waugh, 1938)

83. Barchester Towers (Anthony Trollope, 1857)

82. The Patrick Melrose Novels (Edward St Aubyn, 1992-2012)

81. The Jewel in the Crown (Paul Scott, 1966)

80. Excellent Women (Barbara Pym, 1952)

79. His Dark Materials (Philip Pullman, 1995-2000)

78. A House for Mr Biswas (VS Naipaul, 1961)

77. Of Human Bondage (W Somerset Maugham, 1915)

76. Small Island (Andrea Levy, 2004)

75. Women in Love (DH Lawrence, 1920)

74. The Mayor of Casterbridge (Thomas Hardy, 1886)

73. The Blue Flower (Penelope Fitzgerald, 1995)

72. The Heart of the Matter (Graham Greene, 1948)

71. Old Filth (Jane Gardam, 2004)

70. Daniel Deronda (George Eliot, 1876)

69. Nostromo (Joseph Conrad, 1904)

68. A Clockwork Orange (Anthony Burgess, 1962)

67. Crash (JG Ballard 1973)

66. Sense and Sensibility (Jane Austen, 1811)

65. Orlando (Virginia Woolf, 1928)

64. The Way We Live Now (Anthony Trollope, 1875)

63. The Prime of Miss Jean Brodie (Muriel Spark, 1961)

62. Animal Farm (George Orwell, 1945)

61. The Sea, The Sea (Iris Murdoch, 1978)

60. Sons and Lovers (DH Lawrence, 1913)

59. The Line of Beauty (Alan Hollinghurst, 2004)

58. Loving (Henry Green, 1945)

57. Parade’s End (Ford Madox Ford, 1924-1928)

56. Oranges Are Not the Only Fruit (Jeanette Winterson, 1985)

55. Gulliver’s Travels (Jonathan Swift, 1726)

54. NW (Zadie Smith, 2012)

53. Wide Sargasso Sea (Jean Rhys, 1966)

52. New Grub Street (George Gissing, 1891)

51. Tess of the d’Urbervilles (Thomas Hardy, 1891)

50. A Passage to India (EM Forster, 1924)

49. Possession (AS Byatt, 1990)

48. Lucky Jim (Kingsley Amis, 1954)

47. The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman (Laurence Sterne, 1759)

46. Midnight’s Children (Salman Rushdie, 1981)

45. The Little Stranger (Sarah Waters, 2009)

44. Wolf Hall (Hilary Mantel, 2009)

43. The Swimming Pool Library (Alan Hollinghurst, 1988)

42. Brighton Rock (Graham Greene, 1938)

41. Dombey and Son (Charles Dickens, 1848)

40. Alice’s Adventures in Wonderland (Lewis Carroll, 1865)

39. The Sense of an Ending (Julian Barnes, 2011)

38. The Passion (Jeanette Winterson, 1987)

37. Decline and Fall (Evelyn Waugh, 1928)

36. A Dance to the Music of Time (Anthony Powell, 1951-1975)

35. Remainder (Tom McCarthy, 2005)

34. Never Let Me Go (Kazuo Ishiguro, 2005)

33. The Wind in the Willows (Kenneth Grahame, 1908)

32. A Room with a View (EM Forster, 1908)

31. The End of the Affair (Graham Greene, 1951)

30. Moll Flanders (Daniel Defoe, 1722)

29. Brick Lane (Monica Ali, 2003)

28. Villette (Charlotte Brontë, 1853)

27. Robinson Crusoe (Daniel Defoe, 1719)

26. The Lord of the Rings (JRR Tolkien, 1954)

25. White Teeth (Zadie Smith, 2000)

24. The Golden Notebook (Doris Lessing, 1962)

23. Jude the Obscure (Thomas Hardy, 1895)

22. The History of Tom Jones, a Foundling (Henry Fielding, 1749)

21. Heart of Darkness (Joseph Conrad, 1899)

20. Persuasion (Jane Austen, 1817)

19. Emma (Jane Austen, 1815)

18. Remains of the Day (Kazuo Ishiguro, 1989)

17. Howards End (EM Forster, 1910)

16. The Waves (Virginia Woolf, 1931)

15. Atonement (Ian McEwan, 2001)

14. Clarissa (Samuel Richardson,1748)

13. The Good Soldier (Ford Madox Ford, 1915)

12. Nineteen Eighty-Four (George Orwell, 1949)

11. Pride and Prejudice (Jane Austen, 1813)

10. Vanity Fair (William Makepeace Thackeray, 1848)

9. Frankenstein (Mary Shelley, 1818)

8. David Copperfield (Charles Dickens, 1850)

7. Wuthering Heights (Emily Brontë, 1847)

6. Bleak House (Charles Dickens, 1853)

5. Jane Eyre (Charlotte Brontë, 1847)

4. Great Expectations (Charles Dickens, 1861)

3. Mrs. Dalloway (Virginia Woolf, 1925)

2. To the Lighthouse (Virginia Woolf, 1927)

1. Middlemarch (George Eliot, 1874)

**$

 O poveste tulburătoare

"O poveste cu violete de Parma ( Povestea dr. Carol Davila - fiul natural al lui Franz Liszt - și a iubitei lui Ana Racoviță-Golescu, viitorii părinți ai scriitorului Alexandru Davila)

Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui Cuza Vodă.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe. Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului Ana Racoviță-Golescu, care era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios. Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna, de câteva ori chiar, cu insistență, fară să fi primit din partea fetei, nici un răspuns. Ca o domnișoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiți de Ana era și doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, că să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută. Ana își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți. 

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuție despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, că să audă mai bine ce se vorbea. Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și... lingușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei. Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători. Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tacere. În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:

- Păcat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surâse îngăduitor și răspunse prompt:

- Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de castigat fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adaugă, oftând discret: Și sunt florile mele preferate... Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nici o florărie. A trebuit să renunț cu multa părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucurestiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița aceasta îngrozitoare?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii! Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră să o aprobe:

- Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în graba și a pornit către marginea Bucurestiului, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călătorit aproape sufocat de viforniță aceea cumplită, care se-ntetea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt. De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor, de gerul năprasnic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe, și a căutat cu ochii înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți. Doctorul Davila a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, inclinandu-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

- Domnișoară Ana, dați-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mână...

Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue. Se făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față, curioși la culme să vadă care va fi urmarea. Fata a rămas o clipa înfiorată, căci și-a dat seama de ce om are în fața ei, după gest, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt și, strângând cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirata, în deplină armonie cu cele spuse de tânărul doctor îndrăgostit:

- Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!

Aceștia au fost părinții marelui dramaturg și om de teatru de mai tărziu Alexandru Davila, creatorul lui "Vlaicu Vodă", cea mai frumoasă dramă istorică în versuri din literatura română."

Atelierul de adevăruri